„Poporul secuiesc” şi „Pământul secuiesc” – invenţii ale extremismului unguresc din România!

Suntem în 2014. De aproape două decenii nu auzim altceva decât cele două „arii” false şi mincinoase ale extremismului unguresc din România: „Poporul secuiesc” şi „Pământul secuiesc”! Ajunge! Ne-am săturat! Plăsmuiri fariseice, născute din minţi înfierbântate şi spirite machiavelice!

„Popor secuiesc”?… „O grupare etnică” (Ion I. Russu), deznaţionalizată, gălăgioasă, transformată de şovinsimul şi extremismul ungureasc în masă de manevră, folosită împotriva românilor, cu care secuii cei adevăraţi – nu cei maghiarizaţi până-n măduva oaselor, de azi – au avut, de-a lungul vremii, relaţii dintre cele mai apropiate, fiindcă așa „cu secuii avem o simbioză, adecă o viaţă împreună; cu ungurii numai o vecinătate”, cum scria Nicolae Iorga.

„Pământ secuiesc”? Un fel de „insulă a şerpilor” în mijlocul României geografice! „Pământul nostru natal este Pământul Secuiesc”, striga Santha Pal Vilmoş, fost preşedinte al judeţului Harghita. De unde l-or fi adus oare?.. De unde au venit? Greu de spus. Nu ştiu nici acei ,,istorici” care au ,,croit” o „Istorie a Secuilor”! Unde s-au aflat ei până în secolul XII, când au ajuns aici unde se află acum? Nu se ştie! Trecutul lor s-a pierdut în negurile îndepărtate ale istoriei. Dar şi în nişte fantasmagorii născocite de-a lungul vremii, care au la bază inspiraţii cu iz folcloric. Oricum, acela era „pământ secuiesc natal”! În nici un caz nu cel pe care, întâmplător, trăiesc acum.

Cum poate să afirme cineva că „pământul nostru natal este pământul secuiesc”? despre un teritoriu pe care, printr-o conjunctură istorică, secuii s-au aşezat, venind cine ştie de unde? Pe bună dreptate Ion I. Russu afirmă că „secuii nu pot fi consideraţi decât fiind nişte colonişti ai regelui Ungariei, aduşi şi îngrămădiţi peste un substrat de populaţie băştinaşă, rărită din cauza năvălirilor”

„Aduşi şi îngrămădiţi” în partea de est a Ungariei, care şi pe vremea aceea se numea Transilvania şi era voievodat, secuii au fost repede asimilaţi şi în totalitate maghiarizaţi, aşa cum s-a încercat şi cu alte etnii, cu care ungurii s-au aflat în contact. Numai că acelea, având „rădăcini aici”, aşa cum vor să ne înveţe unii, cu referire la secui, fiind cu mult mai numeroase, au fost mai greu „rupte” de la rădăcinile lor etnice, pe câtă vreme secuii, venetici şi puţini, neavând nimic care să-i lege de pământul pe care au ajuns din întâmplare, nici cu neamurile din jurul lor, au fost deznaţionalizaţi rapid, pierzându-şi limba şi toate celelate trăsături. Astfel că azi a apărut o „etnie” nouă, inventată de „cei care s-au căţărat în spatele lor” (a secuilor) şi vorbesc în numele lor: etnia de secui-maghiar!

Deci, extremismul unguresc din România vrea, cu orice preţ, să ne determine să credem că pământul pe care s-au aşezat secuii, este un „pământ natal, secuiesc”, aşa că el nici nu face parte din teritoriul României. Întorcându-ne iarăşi în istorie, la acel secol al XII-lea, când au venit aici secuii, oare chiar nu or fi găsit pe nimeni,?.. Erau nişte pământuri pustii, „pe care ei le-au luat în proprietate”? Istoricul ungur Huszti Andraş ne spune cu totul altceva: „Dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei”, scrie el în vol. „Dacia veche şi nouă”. Trebuie să-l credem, nu? Iar urmaşii lor, recunoscuţi de întreaga istorie universală, nu sunt alţii decât românii! Iată ce spune istoricul francez Albert Armand: „Locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolotică până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

Aşa scrie şi academicianul Simion Mehedinţi: „Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei (…) Faţă de toţi vecinii el (poporul român, n.n.) este singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva decât pe pământul pe care trăieşte azi”. Iar acesta este Pământul românesc! Nu este „pământ natal secuiesc”!

Degeaba unii „istorici”, precum sasul Rősler şi ungurii Hunfalvy, Koracsony şi Raffay, s-au străduit din răsputeri să ne găsescă alte patrii şi să ne inventeze altă istorie. Istoria neamului românesc este una singură. Iar ea porneşte, după cum scrie Nicolae Iorga, de la „tracii care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare („băştinaşe”!) şi aceasta ne dă dreptul să ne considerăm noi, românii, singurii şi adevăraţii moştenitori ai acestor locuri”!!!

Dar „pământ natal” are şi semnificaţia de patrie! Iar patria este „oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva”. Patria mai înseamnă şi „locul natal, locul de baştină al cuiva”. Patria mai este „ţara în care cineva se stabileşte definitiv, fără să-i aparţină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetăşean al ei”. Atunci, pentru generaţiile de ieri şi de azi ale secuilor care au trăit şi care trăiesc în România, care a fost şi care este patria lor? Ar putea răspunde la o asemenea întrebare domnii Tőkes Laszlo, Tamas Sandor, Antal Arpad, Izsak Balazs, Borboly Caba şi alţii? Este România patria lor, sau nu? Or, pentru ei, ca şi pentru alţii de teapa lor, nu România este patria lor, ci „patria noastră mai mică este Ardealul”! Care este atunci patria lor cea mare?

Oricare ar fi răspunsul lor la întrebările de mai sus, adevărul nu este decât unul singur: patria lor şi a tuturor secuilor care trăiesc în Transilvania este România! Fiindcă Transilvania este pământ românesc! „Discutaţi voi cât veţi vroi, domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul românesc”. Aşa scria Milton G.Lehrer. Şi tot el este cel ce precizează: „În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident (…). Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor în Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânire ungurească. Acesta era Ardealul pentru unguri. Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge”.

Numai că neobosiţii propagandişti ai revizionismului şi iredentismului unguresc nu pot, ori, mai degrabă, nu vor să priceapă toate acestea. Ei continuă să umble cu jalba-n proţap, cum se spune, pe la toate porţile europene spre a-şi găsi aliaţi şi susţinători care să-i creadă că „în Ardeal ungurii sunt loviţi, bătuţi numai pentru naţionalitatea lor”; că „românii au ajuns în Ardeal prin păstoritul de transhumanţă, dar în mod sigur după slavi, iar cele câteva toponime de origine slavă provin de la slavii rămaşi până la venirea românilor”; că „suntem sugrumaţi de 86 de ani (articol scris în 2006,n.n.), uneori mai puternic, alteori mai încet, însă fără întrerupere” etc. De aceea ,,ungurii din Transilvania trebuie să-şi ia soarta în propriile mâini”. Aşadar „sus consângenii mei secui-maghiari! Aruncaţi-vă lanţurile! Să ne opunem cotropitorilor prin toate mijloacele”!

Iată cum, prin asemenea „strigăte de alarmă” „opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea încriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. Însă tot nemulţumiţi sunt. Cred că le lipseşte un singur lucru: Transilvania!

Ilie Șandru – Ziarul Natiunea