Concursul “George Enescu”: România nu contează, falsează!

Cultura reflectă cel mai bine criza în care se află starea naţiunii. Ea e ca un ochean întors, de care se folosea şi Eminescu atunci când ni-l descrie pe Orfeu. O întrebare inevitabilă care trebuie pusă organizatorilor celor două evenimente naţionale care se suprapun, Concursul “George Enescu” şi Festivalul Orchestrelor Radio, ar fi acesta: Sunteţi oameni umblaţi. Unde aţi văzut vreun festival sau un eveniment muzical în care ţara care îl organizează să nu-şi onoreze artiştii săi?

În cele două evenimente se cântă muzică străină. Enescu este evitat pe cât se poate, iar la Radio, în toate cele 8 seri de concerte, nu există nici un alt compozitor român! Şi, ironia sorţii, concursul de vioară a fost câştigat de un german de… origine română! Până la victorie, era doar german. Cum a câştigat premiul I, a devenit de origine română! Dar numele l-a trădat de la început. Trebuia spus de a început. Dar de ce să se spună, dacă nu lua premiul I şi lua premiul III sau nici un premiu? Atunci nu era bine să fie român! A, de asta nu participă românii, de frica concurenţei, dacă nu iau premiul I, îi arată cu degetul străinii. Asta e grija organizatorilor, să moară capra vecinului!

Nimic mai penibil, mai ignobil! La noi, toţi banii se duc numai pe artişti străini. E o raritate când în Festivalul “Enescu” apare vreun artist român sau o orchestră românească. La fel, acum, la Sala Radio, în afară de Rapsodia nr. 2 de Enescu, gest protocolar, nu există nici o altă piesă românească, nici un compozitor român nu descoperi în programul nici unei orchestre, în toate cele 8 seri ale Festivalului! Toţi banii merg la străini! Dl. Cristian Mandeal, care a întocmit acest program, este un muzician renumit pe bază de muzică străină. A dirijat în neştire lucrări de Strauss, Mahler, Wagner şi de alţi mari compozitori străini. Acest fapt nu are nici o relevanţă. Toată lumea îi cântă, toţi se întrec în perfecţionism. Dar un muzician adevărat este şi un descoperitor. Este şi naţional. Câtă muzică psaltică nu are România, câte comori încă necunoscute?! De ce nu sunt eu român, spunea marele rapsod de muzică veche, Jordi Savall, să vă arăt! Un muzician autentic e ca un arheolog, aduce la lumină aceste comori, cum a făcut Enescu în compoziţiile sale. Aş dori să-l văd şi pe dl. Mandeal descoperind vreo comoară, aşa cum făceau celebrii culegători de folclor, Tiberiu Brediceanu şi Constantin Brăiloiu.

Am avut o satisfacţie imensă când am descoperit un colecţionar popular ca Ion Radocea, din Ţara Făgăraşului, şi am făcut un film despre el. Sau aţi auzit de teleormăneanul Marin Preduşel, un celebru constructor de instrumente muzicale? O doină cântată de el la fluier sau caval este răscolitoare. Dar cum să urci pe scena Ateneului un… cioban? Multora le este ruşine să recunoască faptul că acest personaj, ciobanul, este mioriticul neamului românesc. Şi ce talente are poporul român, dar realitatea ţării le împinge să se realizeze în altă parte. Ba să şi moară departe de ţară, aşa cum s-a întâmplat cu Enescu şi Brâncuşi. Şi se tot perpetuează acest necaz şi nu se întrevede nici o soluţie. Cineva îmi spunea că asta e boala la români, de pe vremea lui Herodot!

Indiscutabil, trăim într-o lume globală, multinaţională, în care nu graniţele contează, ci valorile. Dar valorile universale se nasc din valori regionale. Nu putem ignora această dinamică. Înainte, comuniştii ne îngropau în “independenţă”, în izolare, azi, pro-occidentalii îngroapă România în deznaţionalizare şi federalizare, într-un globalism total, cum se vede şi în programul Festivalului Radio. Din circa 1 440 de minute de muzică, doar 15 sunt rezervate României. Iese un raport cam de 1-100! Dl.Mandeal îl bate mult pe dl. Holender, cu raportul lui de 1-15!! Fraţilor, de ce nu e bine să existe un echilibru, să se îmbine specificul naţional cu proiectul global al unei lumi a valorilor?! Exagerările, vendetele, extremismele, falsifică viaţa, atrag întotdeauna răul. Dl. Mandeal se află în puterea gloriei, are bani, sume uriaşe oferite de guvern, cine îl împiedică să facă o astfel de revoluţie, să impună un standard românesc în muzica europeană? Obedienţa excesivă faţă de muzica străină trebuie să aibă un capăt. Nu poţi cânta la infinit şlagăre simfonice pentru un “public avid” după ele, cum crede domnia sa! Privirea de sus a specificului naţional a dus la slăbirea folclorului, la alterarea acestei formidabile comori de rezistenţă românească, hrana nesecată a marilor noastre talente. Muzica e o cale formidabilă de a ne arăta personalitatea, de a impune respect. Demnitatea naţională depinde de felul cum ne cultivăm comorile muzicale.

*

O întrebare pe care şi-o puneau toţi despre laureatul Ştefan Tarara, era, uite, acum România se mândreşte cu el, dar cu ce l-a ajutat România să ajungă aici, să-l vedem cum vine la Bucureşti cu o carte de vizită de invidiat!? El nu mai e aşa de tânăr (n. 2 mai 1986), a studiat întâi în Germania, apoi şi-a luat masteratul în muzică la Universitatea din Zürich, la clasa prof. Zakhar Bron, căruia acum îi este asistent. Din 2012 ocupă postul de Concert-maestru la Filarmonica din Mannheim. Prin bursa germană “Musikleben” a obţinut privilegiul de a cânta pe o vioară Nicolo Gagliano. El concertează curent cu orchestra din München şi cu Filarmonica din Ljubljana. A obţinut premii importante, la alte Concursuri internaţionale, în Italia, Polonia şi Ungaria. Are în program piese de Bach, Mozart, Paganini, Schubert, Beethoven, Brahms, Ceaikovski, iar în semifinala de la Bucureşti a cântat magistral şi Sonata nr. 3 pentru vioară şi pian în caracter popular românesc de George Enescu. Parcă era Enescu la 28 de ani! De altfel, aduce cu Enescu, e la fel de fin şi discret, emanând o linişte divină. E formidabil de înzestat, e super perfecţionist.

Aşadar, Ştefan Tarara a venit la Bucureşti ca un artist consacrat pe alte scene ale lumii. E superapreciat acasă la el, adică în Germania, în ţara sa de adopţie, unde este susţinut, cunoscut şi implicat în activitatea muzicală a Germaniei şi Elveţiei. România este pentru el “în străinătate”. Şi îl descoperă acum Oma Vision, sinistra firmă profitoare a Festivalului şi Concursului “Enescu”. Şi, fără modestie, fără ruşine, bate totba că “România contează”! Contează pentru ea, fiindcă e o profitoare, o mulge, fără să aibă nici un merit!

Tot străinii fac ca România să conteze, dacă vor, dacă merită! Cum au demonstrat tineri ca Wanhee Bae (Coreea de Sud), Fedor Roudine (Franţa) sau Ştefan Tarara (Germania), cei trei câştigători ai Concursului, mult ovaţionaţi de public. În această ordine au şi cântat în finală, tineri de o mare valoare interpretativă, cu un plus de sensibilitate pentru sud-coreeancă. De altfel, cei mai mulţi concurenţi au venit din Coreea de Sud şi Japonia. În total s-au înscris la secţiunea de vioară 71 de concurenţi şi s-au prezentat 41. Sigur, toţi studiază în Europa. Dar Bae (n. 1987), care studiază în Germania, cu multă experienţă concertistică, a imprimat Concertului în Re Major de Ceaikovski o sensibilitate asiatică, făcând un eveniment memorabil. Roudine a cântat Sibelius cu aceeaşi eleganţă ca şi prestaţia sa din semifinală, fiind un interpret foarte tehnic, foarte rafinat, iar Tarara adaugă, la tehnica desăvârşită, un nerv demonic, paganinian. În seara când a cântat Brahms, în semifinală, a scos scântei, a făcut să zboare firele arcuşului!

El a cântat in finală tot celebrul concert de Ceaikovski. Aceste concerte sunt la alegere. M-aş fi bucurat dacă unul dintre ei alegea pentru finală piesa Baladă pentru vioară şi orchestră, scrisă de Enescu la 14 ani! Dar probabil că nimeni nu le-a spus, nu le-a semnalat că Enescu a scris şi aşa ceva. De altfel, criza la noi legată de Enescu stă şi în faptul că partiturile lui nu sunt tipărite, nu au o circulaţie editorială, dovadă că mulţi interpreţi care vin la Bucureşti se plâng de acest lucru.

Organizatorii îi tot dau cu sloganul “România contează”, aşa cum alde Constantinescu sau Tăriceanu îi dădeau cu “România împreună”. Atât de bine au dus-o românii împreună încât ţara s-a dezbinat, românii valoroşi au fugit care-ncotro, iar acum unii vin şi ne umilesc frumos, precum violonistul Ştefan Tarara, care a reprezentat la Concursul “George Enescu” Germania, deşi el s-a născut în România, însă de mic copil părinţii săi au ales alt drum. O tânără olandeză cu care am discutat după finală, pe scările Ateneului, mi-a spus că nu înţelege de ce Tarara nu reprezintă România, de ce scrie în program Germania? Fiindcă România, i-am spus eu, e generoasă, organizează evenimente pentru străini şi e mândră de asta. România contează când le face temenele străinilor, când le dă bogăţiile şi valorile ţării. În realitate, România nu contează, falsează. Contează numai dacă străinii au de ciupit ceva. Îmi pare rău pentru organizatori că defilează cu o asemenea minciună la vioară sau la violoncel. Pianul e deja dezacordat.

Grid Modorcea