Cronica de Film: Obsesia lui “number one”

Există o nevoie umană patologică, aş spune, aceea de a fi cu orice preţ “number one”, cum zic americanii. Această nevoie, cel puţin în America, a ajuns un cult. Şi nevoia firească a oamenilor de a se concura, de a se întrece, a devenit o boală molipsitoare, o boală planetară, care, în loc de firescul progres al omului, al societăţii, se lasă cu dezastre, cu victime, cu nenorociri. Sau cu multă prostie, cu un peisaj amar, trist, nociv, cum a fost campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, care ne-a arătat cât de inutilă poate fi o campanie, ce bani risipiţi aiurea, ce timp pierdut, ce calcule meschine, punând grav sub semnul întrebării însăşi calitatea şi rolul democraţiei. Ba a demonstrat şi inutilitatea votului, dacă totul se poate programa dinainte, aşa cum au stabilit rechinii.

Scenariul e atât de perfect, de murdar vizibil, încât face de râs orice scenariu al filmelor de la Cannes, recent văzute la Bucureşti. Majoritatea filmelor au avut parte de scenarii modeste, cu excepţia lui Foxcatcher, singurul film american premiat la Cannes cu premiul de regie pentru Bennett Miller (n. 1966, New York). Americanii sunt rodaţi în democraţia lui “number one”. Şi ei ştiu că reuşita, cheia reuşitei, stă în scenariu. Un scenariu bun garantează 50 la sută din succes. Iar Foxcatcher este un succes despre succes, adică un film a cărui acţiune are ca ţintă însuşi acest magic sau fatidic “number one”. Miller e un regizor aflat la al treilea film, după succesul cu Moneyball (2011), cu Brad Pitt protagonist, dar care, în spiritul şcolii americane, a oferit o lecţie impecabilă a modului de a povesti filmic.

Aşa cum în filmul de debut, Capote (2005), se inspirase din biografia lui Truman Capote, acum se inspiră dintr-o altă poveste reală, povestea fraţilor Schultz, mari campioni de lupte, la „freestyle wrestler”. Mark Schultz (Channing Tatum) a fost campion olimpic şi mondial, iar fratele său, David (Mark Ruffalo), a fost de asemenea un mare campion olimpic şi mondial, dar şi antrenorul său, cel care îl antrenează şi eclipsează, fiindcă Mark este dependent de personalitatea fratelui său.

În viaţa lor însă intervine o schimbare radicală în momentul când miliardarul John Eleuthère du Pont (Steve Carell), vestit ornitolog, autor de cărţi despre păsări, filatelist, colecţionar de artă şi trofee, antrenor, un entuziast al sportului, mare patriot, îl invită pe Mark să locuiască în magnifica sa proprietate din Philadelphia, unde are toate condiţiile să se antreneze şi o leafă anuală substanţială. El îl chemase şi pe Dave, dar acesta e căsătorit, are doi copii, contracte, multe obligaţii şi nu poate să vină. Proprietatea lui Du Pont este impresionantă. Însăşi locuinţa lui Mark este ca o vilă uriaşă, echipată cu tot ce-şi poate dori. E ca în visul american. Casa lui Du Pont are pereţii acoperiţi cu uriaşe portrete ale istoricei lui familii, cea mai bogată familie a Americii, care şi-a dezvoltat puterea pe baza producerii de armament, în special tunuri. Şi John produce tancuri sofisticate, pe care le comandă să fie puternic echipare cu mitraliere. Du Pont îi arată o prietenie exagerată lui Mark, ba îi spune că e timpul să devină el însuşi, să nu mai fie dependent de fratele său.

Dar la campionatul mondial, Mark este asistat tot de Dave şi devine campion mondial. Ceea ce nu ştiau cei doi fraţi este că Du Pont visa să fie cel mai mare antrenor de lupte libere. El îşi face o reclamă în acest sens. Se prezintă lumii drept un Mecena care ajută sportul, care vrea să formeze mari sportivi, model de urmat pentru americani. El crede că America nu-i sprijină pe sportivi aşa cum fac ruşii şi nu e bine. El vrea să facă această reparaţie necesară. Iar din vitrinele din sala de trofee lipseşte un titlu olimpic sau de campion mondial. El însuşi se antrenează şi devine campion de lupte la categoria peste 50 de ani!
Actorul Steve Carell realizează un rol memorabil în Du Pont, revelând comportamentul excentric al miliardarului şi plăcerea de a manipula, culminând cu palma pe care i-o trage lui Mark în faţa celorlalţi sportivi, spunându-i că îl vrea şi pe Dave aici. Îl plăteşte oricât cere. Şi Dave vine. Totul pare să decurgă normal, dar Du Pont urmăreşte ţelul său, să ajungă să fie recunoscut ca Mecena antrenorilor. Oferă pentru US Wrestling un dar de 500 de mii de dolari, iar pe Dave îl pune într-un documentar televizat să declare că el, Du Pont, este mentorul său. Toate acestea erodează încrederea în sine a lui Mark, care este învăţat de Du Pont să se drogheze, apoi să bea şi să mănânce vârtos. Ia kilograme şi ajunge să piardă meciuri. Să piardă şi medalia olimpică de la Seul. Profitând de faptul că mama lui moare, Du Pont devine stăpân absolut, îi alungă caii, fiindcă mama lui avea o crescătorie de cai de rasă, şi ia sub aripa sa şi sportul alăturat luptelor, wrestling, face o puternică bază în proprietatea sa cu numele “Foxcatcher”, adică prinderea vulpii, numită aşa fiindcă pe terenurile proprietăţii sunt multe vulpi şi înaintaşii săi organizau curent partide de vânătoare. Dar acum vulpea este medalia de aur, să fii cel mai bun din lume. Pe Mark îl pune mereu să repete: “Vreau să fiu number one, cel mai bun din lume”.
Acesta e obsesia lui. Acest number one este obsesia multor americani, ba este obsesia Americii. A devenit obsesia lumii, s-a instalat şi în casa găinii, soţia lui Cocoş, devenită găina din Pleşcoi. Ambiţia a deformat-o atât de mult încât a ajuns să bată câmpii, să se creadă Marilyn Monroe a României. Şi această golăneală sau curvăsăreală se face pe banii populaţiei, pe răbdarea oamenilor, pe nenorocirea şi prosteala lor. Fiindcă proşti sunt destui şi se bucură de prostia altora, fiindcă nu numai ei sunt proştii “number one”. Dar o astfel de prostie are şi ea un nume, intră în zona „victime colaterale”, tot de americani numită aşa, când are loc un bombardament care se lasă şi cu victime nevinovate. Dar oare un prost este o victimă nevinovată?

Du Pont este un orgolios, un fel de Gigi Fecali, galanton nevoie mare, face donaţii, e mare patriot, care ar fi în stare să se lupte şi cu mama lui, singura care nu vede cu ochi buni ce urmăreşte fiul ei. De aceea, el se bucură, oricum, nu are nici un regret când ea moare. Şi apoi, liber, fără nici o presiune în spate, mizează totul pe o carte. Mama lui Du Pont, jucată memorabil de Vanessa Redgrave, nu ar fi acceptat aşa ceva, mai cu seamă că ea considera luptele “un sport inferior şi nu vreau ca băiatul meu să slujească ceva inferior”. Dar John consideră ceva inferior creşterea cailor, fiindcă “calul e un animal prost, mănâncă şi se cacă”.

Relaţiile dintre John şi Mark se răcesc, Mark nu se mai simte bine aici şi pleacă la altă asociaţie. Vrea să-l ia şi pe Dave, dar acesta îi spune că de mici, de la doi ani, ei au fost numai pe drumuri, iar acum li se oferă o situaţie, un loc stabil, familia lui se simte bine, copii s-au integrat. Nimeni nu bănuieşte însă ce urmărea Du Pont, să-şi înlăture cel mai mare concurent, în supremaţia antrenorilor, pe Dave. Şi într-o zi, e iarnă, totul e acoperit de zăpadă, se urcă în fantastica sa limuzină şi merge la casa unde locuia Dave, care tocmai îşi curăţa maşina. Îl vede pe Du Pond şi se grăbeşte să-l întâmpine, dar Du Pont scoate pistolul pe fereastra maşinii şi îl împuşcă. Dave cade şi se târăşte, vrea să scape, dar Du Pond mai trage două gloanţe în el. Acest final tragic îi surprinde pe toţi, în primul rând pe însoţitorul lui Du Pont, apoi pe soţia lui Dave. Dar aerul excentric, fals misterios, pe care îl degajă Du Pont, felul lui de a-i sfida pe ceilalţi trădează la tot pasul că ceva rău se va întîmpla. Urmează arestarea lui Du Pont şi genericul final care oferă explicaţia că Mark a devenit sportiv de wrestling, că în prezent trăieşte în California şi antrenează sportivi de lupte libere, iar Du Pont a murit în închisoare, în anul 2010. Filmul are o unitate epică remarcabilă. Este imepecabil dirijat şi jucat.

Evident, politicienii noştri nu au văzut acest film, dar văd suficiente filme americane, altfel nu s-ar pricepe atât de bine la scenaritele politice. Dacă viaţa bate filmul, e limpede că politica bate viaţa. Iar pe ea o bate, când nu se aşteaptă, Dumnezeu!

Grid Modorcea