Cronica de Film: În căutarea Meşterului Manole

M-am uitat pe lista filmelor programate în Bucureşti şi nu am dat decât peste un singur film românesc, Ana. Era programat la Cinema Studio. M-am dus, dar era să nu-l văd, fiindcă risca să fie suspendat din lipsă de spectatori. Se făcuse ora începerii şi, ca prin miracol, au apărut trei plătitori, numărul minim ca un film să poată fi proiectat. Sala Studio, frumoasa sală Studio, pustie, doar cu patru rătăciţi risipiţi în fotoliile ei. Acesta e realitatea filmului românesc! De ce nu vede preşedintele UCINicilor această realitate, fiindcă are în gestiune acest cinematograf şi, cu o mână de plătitori pe zi, dă faliment!? Sau el e plătit de la buget şi nu-i pasă? Şi de ce nu vede CNC această realitate, care investeşte în filme ce sunt departe de a-şi scoate investiţia, iar peste 3 ani, conform legii, ar trebui ca ea să fie restituită de către echipa producătoare a filmului!? Dar s-a aplicat vreodată oare această lege în România? Niciodată. De ce? Fiindcă toate filmele româneşti care se mai fac azi sunt falimentare, nici unul nu cred că şi-a scos investiţia. Am citit că s-a făcut un film despre Brâncuşi, dar la câteva zile de la lansare, a dispărut de pe piaţă, din lipsă de spectatori. Sau aş vrea să văd Kira Kiralina, filmul lui Piţa. Unde? Nu există un cinematograf anume pentru filmul românesc, în care să ruleze măcar premierele anului. Există în schimb o revistă,”Aarc”, care ţi se bagă pe gât, numai cu minciuni bombastice despre inexistentul film românesc. În aceste condiţii, dacă s-ar aplica această lege a restituirii, ar însemna să nu se mai producă filme, cinematografia ar muri. Dar nu e deja moartă?

Generaţia Mungiu l-a tot înjurat pe Sergiu Nicoleascu, pe motiv că ar fi o stavilă în calea ei. Dar Nicolaescu nu a spus niciodată că face filme pentru Cannes, el a spus că face filme pentru public, pentru Măria sa, spectatorul! E o datorie de bun simţ să faci filme pentru cei care te finanţează! Dar nici unul dintre tinerii cineaşti nu a făcut un film de public. Primesc bani de la poporul român, sunt finanţaţi de la stat, de ce nu ar face filme pentru marele public? Nu fac. Fiindcă e greu să faci un film istoric, un film de aventuri sau de acţiune! Se bucură ai noştri tineri bătrâiori când le arată cei de la Cannes pisica. Le-au arătat-o, au luat câteva premii, apoi a înţărcat bălaia şi filmul românesc, dacă nu mai e pompat de la Cannes, a murit!

Un fel de bocet despre această situaţie este şi ultima premieră, filmul Ana, în regia veteranului Alexa Visarion, un regizor aparte, înclinat spre teme majore, spre mitologia şi drama naţională, precum a dovedit în Năpasta, Înainte de tăcere sau Înghiţitorul de săbii, toate ecranizări. Noua generaţie e incapabilă să facă o ecranizare. Şi filmul Ana putea fi o ecranizare a Baladei Meşterul Manole, dar, probabil, din lipsă de fonduri, a ieşit un film la iarbă verde de Sitaru…Nu o dată am scris că mitologia naţională poate fi salvarea filmului românesc, că noi aveam o mitologie comparabilă cu cea japoneză, că am putea avea o şcoală de film similară cu cea niponă. Dar nu am avut cineaşti înzestraţi în această direcţie. Adică serioşi. Cu băşcălioşi nu se poate face nimic. Cineaştii cei mai buni, cum este şi Alexa Visarion, au eşuat toţi în această direcţie. Ne-au luat străinii miturile sau folclorul şi le-au impus în afară, cum a făcut Matisse pictând iia românească sau Francis Ford Coppola ecranizîndu-l pe Mircea Eliade.

Alexa Visarion ne oferă o intrepretare a mitului Meşterul Manole, nu o ecranizare a baladei. Aşa sunt cele mai bune filme ale noastre inspirate de mituri, sunt interpretări cu accente moderniste sau actuale, nu filme de întemeiere. Întâi ar fi fost firesc ca Alexa să facă ecranizarea mitului manolic, în anii ’70, să spunem, iar azi să vedem Ana, adică ce s-a ales din proiectul lui, implicit ce s-a ales de ţară, aşa cum vrea el să ne arate, filmând construcţiile socialiste lăsate de izbelişte, in care nu se mai aude nici ecoul. Nu avem decât fragmente din această istorie. Iar partea de rezistenţă a filmului ar fi un poem cinematografic, când protagoniştii, el (Răzvan Vasilescu) şi ea (Cristina Drăghici), recită din Balada Meşterul Manole pe un ponton pe un lac, un fel de Arcă a lui Noe, mişcându-se în derivă, fiindcă nu are cârmaci. Cârmaciul a dispărut de mult, de când s-a terminat epoca hulită care interzicea cineaştilor să se inspire din mitul românesc.

În epocă, miticul era confundat cu misticul. Aşa mi-a spus şi Mircea Veroiu când i-am dat un scenariu de-al meu inspirat de Balada Meşterul Manole. Ţin minte şi acum ce emoţii aveam când îl aşteptam pe Mircea să iese de la discuţia cu Ion Traian Ştefănescu, să-mi spună ce decizie a primit. Normal, NU, fiindcă sus, la tovarăşii, nu se suportă nimic din ce e mistic. Dar nu e mistic, e mitic. Tot un drac, zic ei. Acest scenariu i l-am dat şi lui Alexa Visarion. Nu ştiu ce-a mai făcut cu el, dacă îl mai are sau a încercat să facă un film. Scenariul meu se numea Iisus nu se mai întoarce, iar Meşterul Manole devenea un judecător christic al epocii. Era greu să se aprobe aşa ceva, dar Ion Traian Ştefănescu şi alţi şefi de la Ministerul Culturii nu erau aşa de dobitoci cum îi prezintă Alexa Visarion în filmul său. Cei interpretaţi de Mircea Albulescu şi Dorel Vişan par nişte torţionari! Scena parcă ar avea loc în beciurile siguranţei. Visarion a confundat etajul cu subterana.
Filmul său nu este despre Nicolschi, ci despre un regizor din anii ‘70, care vrea să realizeze un film după Balada Meşterul Manole, iar cenzorii îl acuză de misticism şi alte păcate legate de biserică, fiindcă Manole trebuie să zidească o mănăstire, nu? Eroul, acest regizor amărât, înnebuneşte, fiindcă la orice întrebare, el cântă numai “Deşteaptă-te române” şi se trezeşte azi în libertate, într-o lume rurală, amestec de sat şi baltă, e un fel de nebun al satului, căutând-o pe Ana. Adică nu i-a trecut boala, obsesia. Cum nu i-a trecut nici lui Visarion. Alter ego. Vrea să facă filmul. Vede o fată pe o bicicletă, o întreabă cum o cheamă, ea zice Lili sau altcum (nu se înţelege, o mare parte din banda sonoră e prost procesată), iar el o numeşte Ana. Şi urmează o intensă iniţiere a Anei, regizorul îi povesteşte drama şi o introduce în lumea mitului. Ana e un fel de prostituată eşuată, o moldoveancă rătăcită, care îşi căutase norocul în Italia, la Florenţa, lăsase acolo din fiinţa ei un copil, care i-a fost luat şi vândut. Ea revine în ţară în căutarea… unui Meşter Manole, probabil, care s-o zidească. Sigur, metaforele pot lucra liber pe această canava, însă lipseşte un lucru esenţial din film, lipseşte însuşi Meşterul Manole, adică regizorul.

El este prezent numai în secvenţele legate de trecut, care s-a vrut a arăta parodic, caricatural, fiindcă apare şi un fel de Suzana Gâdea care spală vecee şi dă verdicte (Dorina Lazăr, deformată, un Raging Bull feminin, o batoză, pare simbolul acelei epoci greţoase), iar torţionarii de ieri devin sub acoperire un fel de latifundiari, petrec pe malul lacului, la Snagov, ca baronii de azi, se distrează cu o trupă de circari, trag cu arma în raţele de pe lac, dar poate că vor să tragă în Ana! O fi Ana pescăruşul lui Cehov? Sau o fi prostituata Maria Magdalena, iar el, regizorul nebun, Iisus salvatorul? Unde e metaforă, e loc se specualţii infinite. Dar qui prodest? Îi trimitem pe cititori la film. Neapărat să mergeţi, să vedeţi doi păcătoşi, două epave umane care stau la distanţă, dar încet-încet se unesc într-o poveste originală de dragoste! Dar se duc? Dacă nu sunt iniţiaţi, ce fac? Nu pricep nimic.

Un film nu este doar un creuzet de bune intenţii, de sugestii pentru speculaţii de catedră, el se adresează unei realităţi, unui anume spectator. Cărui spectator i se adresează Ana? Sala este goală. Nu-l vedem. De ce? Fiindcă filmul este o mostră de rătăcire, de confuzie. Ceea ce le lipseşte regizorilor români este viziunea. Ei nu au viziune istorică şi culturală, de aceea nu înţeleg nici ce-a fost, nici ce este. Dovadă cei trei spectatori din sală. Cronica mea are acum mai mulţi cititori decât spectatori va aduna acest film, fiindcă el nu este nici o baladă, nici o ecranizare, nici un document, deşi autorul aplică în final un clişeu, scrie că în epoca comunistă multe sate au fost demolate, s-au distrus tradiţii şi obiceiuri etc.

Evident că nu s-au distrus, obiceiurile şi tradiţiile erau foarte cultivate, dar la modul prost, superficial, politicianist, păunescianist, gen “Cenaclul Flacăra” sau “Cântarea României”. Dar ceea ce se vede azi pe posturile TV întrece orice imaginaţie, este cea mai mare bătaie de joc faţă de tradiţie. Insistent, deliberat chiar, sunt batjocorite, de aşa-zise trupe umoristice, mituri fundamentale ca Mioriţa şi Meşterul Manole. O fac aceşti noi greţoşi conducători de televiziuni, gen Sârbu, care scot mereu pistolul când aud de tradiţia română. Orb să fii să nu vezi cum se petrece degradarea folclorului, azi cu adevărat se poate vorbi de o distrugere a valorilor, a tradiţiei, dovadă şi lipsa de spectatori la filmul Ana, fiindcă pe nimeni nu mai interesează Balada Meşterul Manole. Iar noua generaţie nu este educată în spiritul recuperării valorilor tradiţionale. Cu manuale scrise de Esca sau Andreea Marin, ajungem în latrina ProTV. Pe de altă parte, asistăm la o puternică reabilitare a valorilor comuniste, în primul rând a lui Ceauşescu. Pe Yahoo există zilnic o rubrică cu faptele lui, iar recent vedeta Licitaţiei de Crăciun a Casei Artmark a fost maşina lui Ceauşescu, disputată de mulţi colecţionari, într-un delir de licitaţie, ajungând la 43 de paşi şi fiind adjudecată cu 37 mii de euro (preţul de pornire fiind 4 mii)!
E un semn de criză profundă, datorită faptului că la noi clasa politică a compromis total ideea de conducător, dovadă şi disperarea cu care se caută un ţap ispăşitor, nu întâmplător toate preferinţele se îndreaptă către un preşedinte care nici nu a intrat în pâine!
Se răstoarnă raportul între trecut şi prezent, iar cantonarea filmului Ana într-un anumit prezent din perspectiva căruia se judecă trecutul este total anacronică. Mă pun şi în situaţia unor spectatori străini, a americanilor, de pildă, ei nu înţeleg aşa ceva, nu cunosc balada, nu ştiu dacă un asemenea film poate fi selectat măcar la un festival experimental, poate de aceea Visarion a pus acel clişeu în final, să atragă atenţia celor de la Cannes că el a făcut un film în care condamnă comunismul, îl condamnă că a distrus satele şi tradiţia! Să şteargă acel clişeu, fiindcă e o minciună. Ana nu este nici un film despre distrugerea satelor, nici despre distrugerea folclorului sau tradiţiilor româneşti! E o ruşine să defilezi cu aşa ceva! Tot nu-l vede nimeni, măcar pentru familia sau bisericuţa noastră să avem respect.

Când, în final, regizorul o întreabă pe prostituată cum o cheamă, ea spune Ana, Ana lui Manole. E poate mesajul cel mai nobil al filmului, care ne arată că, deşi rătăciţi, românii se pot întoarce şi se pot identifica cu simbolurile sacre ale acestui pământ.

Grid Modorcea