Nici zăpada nu acoperă Criza pieţei de artă

Ninge în toată ţara. E o sărbătoare a albului ceresc. Dar sub stratul de nea simţim golurile, gropile, asperităţile, greu de acoperit chiar de-ar fi şi troiene. Semnificativă este ultima evadare artistică a anului ce se termină. După ce a atins culmi de nebănuit cu maşina lui Ceauşescu, un delir de licitaţie, Casa Artmark a încheiat anul, sărbătorind 6 ani de activitate, cu Licitaţia de iarnă, organizată la Grand Hotel Marriott, însă cu o altă oglindă grăitor de boţită în care se priveşte România. Casa de licitaţii îşi face datoria, ea se străduieşte să organizeze evenimentele ca la Paris, la un nivel internaţional, dar nu e vina ei majoră că reflectă fără să vrea realitatea din România, sărăcia, criza generală, inexistenţa colecţionarilor, slaba puterea de cumpărare a românilor. Lucrurile se petrec şi în acest domeniu ca peste tot. Ca la un post de televiziune, să spunem, care imită prost o emisiune americană. Deci nu poate evita anacronismul şi caricatura

Atmosfera o fi ea ca la Paris, dar dincolo de ambalaj apare cumplita realitate a ţării, adică lipsa de colecţionari autentici, fapt care transformă licitaţia într-o caricatură. Artmark este cu un pas înaintea realităţii din România, pe un alt drum, pe care vrea să tragă şi ţara. Este exact pe dos, fiindcă normal ar fi ca realitatea din România să impună o casă ca Artmark. România să tragă după ea Artmark, nu invers. Altfel, Artmark arată ca un latifundiar scrobit care vine şi ia de la săraci, stoarce tot ce mai găseşte prin hambare.
Am discutat cu mulţi oameni prezenţi la licitaţia de iarnă. Nici unul nu era colecţionar, ci doar din categoria “curioşilor”. Cică “am venit şi eu de curiozitate, zicea un domn de lângă mine, să văd cum e o lcitaţie, dar credeam că aici se vinde Picasso sau Van Gogh!” Şi dacă se vindea, tu aveai bani să licitezi aşa ceva? S-a dovedit ce haos a generat piesa Cuminţenia pământului de Brâncuşi! Pentru români, Brâncuşi a rămas şi azi un mare pariu, un artist inaccesibil. Dar ce ar fi un Picasso?! Iar acum s-a licitat un Salvador Dali, Minotaurul, o sculptură formidabilă, în care Minotaurul este reprezentat ca o damă cochetă, în manieră surrealistă, însă licitaţia a fost un fiasco, valoarea estimată fiind 10-20 mii euro, dar nu s-au făcut decât trei paşi, până la 12 mii de euro şi s-a terminat! Deci mii, nu milioane, cât ar fi un Picasso sau Brâncuşi!

Acest fapt anacronic reflectă marea criză în care se află piaţa de artă în România! De fapt, cum e pulsul artei, aşa e şi cel al ţării, abia mai bate, ca a unui muribund. Dovadă marea tragedie care s-a petrecut cu clasicii noştri, cu vedetele serii, tablouri semnate de Nicolae Tonitza, Ion Ţuculescu, Theodor Pallady sau Gheorghe Petraşcu, cel puţin 10 tablouri care nu au fost licitate. Când s-a strigat, la Bună dimineaţa!, capodopera lui Tonitza, preţul de pornire, 120 mii euro, linişte de mormânt. Nici musca nu se auzea. Dar 120 e o sumă ameţitoare. Aceeaşi tăcere de cavou a fost şi când s-a strigat 60 de mii, preţul de pornire pentru altă capodoperă de Tonitza, Lebăda albă, piesă de patrimoniu, care reprezintă portretul unei tinere, pe fond galben, iar numele vine de la lebăda albă de pe rochia ei verde; la fel s-a întâmplat când a vrut să se liciteze tabloul Natură statică cu liliac alb şi pipă de Theodor Pallady (veloare estimnată 40-55 de mii), dar şi în cazurile Pont Neuf de Corneliu Baba, Garoafe de Gheorghe Petraşcu, Păsări enigmatice de Ion Ţuculescu şi altele. România artei, România colecţionarilor români, moartă! Unde ne sunt colecţionarii, marii colecţionari români (că n-or fi toţi prin puşcării!), când au aici şansa să achiziţioneze asemenea minuni, ca Lebăda albă? Nu există.

“Colecţionarii” români sunt de nivelul unor mărunţi oameni de afaceri, să nu zic bişniţari, care vor să investească într-o operă de artă, doar aşa, de ochii iubitei lor, probabil, fiindcă investiţiile lor sunt derizorii, aşa cum arată şi situaţia reală a licitaţiei. Adică s-au licitat şi achiziţionat piese modeste, realizate de artişti de mâna a doua, precum Tache Papatriandafil, Max Arnold, Sever Frenţiu, Vasile Popescu, Adam Bălţatu, Honoriu Creţulescu, Carol Hübner, Paul Miracovici, Marius Bunescu, Dan Ialomiţeanu, Rodica Maniu Mützner, Gheorghe Zamphiropol Dall, Micaela Eleutheriade, Ştefan Constantinescu, Constantin Isachie Popescu, Constantin Vlădescu, Ali Baba, Constion, Paul Verona, Teodor Harşia, Mihail Gavrilov, Rudolf Negely, Ludovic Bassarab şi mulţi alţii scoşi de la naftalină. Nici cei cu ceva cotă, precum Iosif Iser, Henri H. Catargi, Leon Biju, Dumitru Ghiaţă, Samuel Mützner, Camil Ressu, Nicolae Vermont, Octav Băncilă sau Horia Bernea, nu au stârnit agitaţie. Nu s-au solicitat bijuterii plastice ca tablourile Margaretei Sterian sau Magdalenei Rădulescu. Multe tablouri s-au vândut la preţuri de sub o mie de euro, nici unul din întregul lot de peste 200 de piese, de toate genurile, nu a depăşit 10 mii de euro. Iar când s-au dat 25 mii euro pe Ciobănaşul lui Nicolae Grigorescu, era preţul de pornire, s-a licitat o singură dată, ceea ce poate fi o strigare chiar a casei de licitaţii, deci nu o fost o licitare propriu-zisă, o dispută între doi sau mai mulţi colecţionari!

Aşa că succesul Casei Artmark în anul 2014 rămâne maşina lui Ceauşescu, un fals Chrysler, o berlină iraniană, un fel de Dacia 1300, construită după un model britanic, donată de şahul Mohammad Reza Pahlavi cu prilejul alegerii lui Ceauşescu ca preşedinte şi achiziţionată de un cuplu de iranieni stabiliţi în Germania! Aici se află România pieţei de artă! Arta românească redusă la “calul de dar” al unui dictator!

Grid Modorcea