Cronica de Film: Palme d’Or pentru Anatolia cehoviană

Festivalul de la Cannes nu se dezminte, el premiază filme prin excelenţă sociale şi politice, în general filme care sunt documente despre starea unei naţiuni, a unor popoare, a lumii. De regulă, astfel de filme vin din est sau orient. Aceste zone sunt mai fertile, fiindcă sunt încă neelucidate, nu au o albie, un sens clar. Totul e confuz. Aşa am văzut că o prezintă filmul Leviathan pe Maica Rusia.

Acum, aici, ne vom ocupa de câştigătorul Palme d’Or, filmul turcesc Winter Sleep, care nu este nici comercial, spectaculos, dar nici mai artistic decât Jauja, care ar fi trebuit să ia premiul pentru picturalitatea imaginii. Sigur, şi Winter Sleep, al turcului Nuri Bilge Ceylan, şi el onorat anterior cu Marele Premiu pentru Once Upon a Time in Anatolia (2011), este o dramă socială. Dar de o factură cu totul specială, surprinzătoare prin maniera de a povesti.

Ceylan refuză spectaculosul în favoarea discursului intelectual. El spune povestea unui actor pensionar, care are un hotel în Anatolia Centrală, dar lucrurile nu merg bine fiindcă nu se înţelege cu mai tânăra lui soţie, iar sora sa, divorţată, îi stă pe cap. Filmul are un scenariu scris de regizor împreună cu soţia lui, Ebru, deci o dramă de familie, parţial autobiografică, de aceea e autentică şi impresionează.

Aş spune că filmul lui Ceylan, care durează 3 h 16 min., este un film prin excelenţă cehovian, un film foarte teatral, ca o dramă de salon, deşi acum salonul e într-o peşteră, în care eroul, Aydin, mereu filosofează şi calculează, este un fel de Unchiul Vania, îmbinat cu Astrov şi Serebriakov, fiindcă are şi pasiunea scrisului, publică articole într-un ziar local şi plănuieşte o Istorie a Teatrului Turc.

Filmul este ca un imens eseu, are o încărcătură ideatică înaltă, o tensiune a ideilor, este ca o operaţie chirurgicală asupra existenţei eroilor principali, Aydin (Haluk Bilginer), soţia lui, Nihal (Melisa Sözen), şi sora sa, Necla (Demet Akbag), dar şi a celor cu care intră în contact, bătrânul prieten al lui Aydin, Suavi (Tamer Levent), chiriaşul Hamdi (Serhat Kilic) şi fratele său Ismail (Nejat Isler) sau tânărul profesor Levent (Nadir Saribacak). Toţi meditează despre existenţă, viaţă şi moarte, religie, supravieţuire, bani, milă, dar mai ales despre morală, despre pierderea moralităţii, care duce la lipsa de conştiinţă, la ură, la răzbunare.

Şi, în acelaşi timp, lucru mai mult decât semnificativ, se bea ceai, slujitorii îi servesc pe protagonişti cu ceai, mereu Aydin comandă ceai pentru invitaţii săi, niciodată măcar nu se face referire la celebra cafea turcească. Un continuu five o’clock.

Spuneam că Festivalul de la Cannes nu se dezminte, dovadă că a premiat şi în acest an filmul social şi politic. Aşa sunt cele mai bune filme, Winter Sleep, Leviathan sau Le Meravgilie, drame sociale, drame de familie, dar şi parabole cu totul speciale, ample reportaje politice, meditaţii despre soarta omului şi a lumii.

Aceste filme grave îşi pun o amprentă tristă, disperată chiar, asupra destinului uman şi asupra rostului existenţial. Leviathan este o parabolă a noii şi vechii Rusii, greu de scos din matca ei ancestrală, plină de bigotism, multă vodkă şi disperare, patimă şi pustiu, sacrificiu absurd şi moarte. Le Meraviglie este o mostră de adevăr contemporan, general-valabilă, mai ales pentru ţările slab dezvoltate, prin contrastul dintre iluzia oferită de televiziuni şi realitatea nemiloasă, dramatică, a omului simplu, care luptă pentru supravieţuie.

Winter Sleep este o denudare a sufletului uman, o puternică dezgolire metafizică a omului. Personajele se analizează continuu şi se judecă unele pe altele, nemilos, până la ultimele consecinţe. Aydin este acuzat de cele două femei pe care le întreţine că le-a înşelat aşteptările, că se aşteptau ca el să devină un star, să reuşească în carieră, să fie o personalitate recunoscută, dar n-a ajuns decât un proprietar de hotel la capătul lumii, în pustie. Aydin le răspunde că au dreptate, dar că el nu e un zeu, ci un om normal, şi nu a reuşit, fiindcă şi-a propus mai mult decât poate. Aydin s-a resemnat, este un expirat, aşa cum se spune la noi despre generaţia bătrână, deşi încă verde, o pecete nedreaptă, care ascunde, de fapt, dorinţa ca noua generaţie să nu mai aibă aţintită asupra ei un ochi de vultur.

În multe momente ale filmului se discută despre condiţia scriitorului, în stil cehovian, apar observaţii interesate, care conturează un fel de ars poetica. Scenele din familia lui Aydin se desfăşoară ca nişte cenacluri sui-generis pe diferite teme de viaţă, uneori arată ca nişte dispute interminabile, sterile, despre egoism, ură sau credinţă. Sigur, Aydin este un observator fin, un analist al vieţii, al sufletului uman. El are un discurs înţelept, cu o mare doză de relativitate, pentru a înţelege un fenomen din mai multe unghiuri de vedere. Este un film prin excelenţă intelectual, cu personaje şcolite, în primul rând Aydin, un actor-scriitor, având o soră pe măsură, cu ambiţii, care a fost traducătoare. Ei au discuţii savante, dar mereu se ceartă, nu găsesc un punct comun. Bisturiul pe care îl mânuieşte fiecare se vrea a fi al adevărului. Fraţii îşi spun vorbe grele, aşa cum îşi spun şi soţii, peste care planează mereu aripa divorţului.

Sora lui Aydin, Necla, vrea să ştie dacă lumea nu ar fi fost alta, în cazul în care oamenii buni i-ar fi ajutat pe cei răi să facă rău, cu speranţa că ei îşi vor da seama de acest lucru şi vor regreta. Păcătosul care regretă că a făcut rău. O idee creştină. Această cumplită mistuire a sinelui, a dezbaterilor existenţialiste, în micul cerc al deşertului anatolian, cu totul unic (filmările au avut loc în Cappadoccia), are repercursiuni universale întrucât este un film despre Eul uman, iar eul nu are graniţe, deşi particularitatea musulmană îşi spune cuvântul, fără ca filmul lui Ceylan să fie religios. Dar problemele pe care le au eroii vin mereu în atingere cu credinţa. Se etalează un fond psihologic foarte încărcat. Apar dureri înăbuşite. Personajele le-au ţinut prea mult timp în subconştient şi acum se defulează.
Problema lor principală, cele puţin a celor două femei, este plictiseala. Plictisul cehovian devine un plictis anatolian. Şi toate personajele caută să evadeze. Necla, ca să scape de chinuitoarea singurătate, vrea să revină la fostul soţ, alcoolic, să-şi ceară iertare, poate el va înţelege gestul ei şi îl apucă regretul izbăvitor. Nihal îşi găseşte evadarea în acte de caritate, încurcându-se în calcule, risipind banii pe care îi dă cu generozitate Aydin, iar el însuşi, Aydin, singurul care pare realizat, împăcat cu soarta, vrea să evadeze departe, asemenea celor Trei surori cehoviene, dar nu la Moscova, ci la Istanbul! Pleacă, pe o vremea friguroasă, în care zăpada acoperă deşertul anatolian, dar eşuează pe drum, se adăposteşte în casa prietenului său, Suavi, care e şi el foarte singur. Aici vine şi Levent, beau împreună, se ameţesc, discută în contradictoriu, în stilul personajelor cehoviene, recită din Shakespeare, dar au şi o confruntare puternică: Levent îi reproşează lui Aydin că, la cutremurul de acum câţiva ani, nu şi-a oferit hotelul pentru a adăposti victimele rănite. Lui Aydin i se face rău, vomită, iar a doua zi va reveni acasă, cu un iepure împuşcat pe câmp, nereuşind să-i transmită soţiei, care îl priveşte pe fereastră, gândul că a venit schimbat, că e un alt om, că ea trebuie să-l ierte şi să aibă încredere în el, că-i va oferi o altă viaţă.

Grid Modorcea