Cronica de artă: Virtus romana rediviva

Deunazi, la un vernisaj important, la galeria romanului Stefan Stux, de pe 57 St., unde este vadul galeriilor de lux, se aflau numai oameni de soi, elita artei plastice americane. Si toata lumea comunica cu toata lumea, era o atmosfera planetara, fiind chipuri si glasuri de pe tot pamantul. Si cand se intampla un astfel de eveniment, e firesc ca laitmotiv sa fie intrebarea de unde esti?, pe care americanii au concentrat-o printr-un simplu “from?”.

Nu mica mi-a fost surpriza sa am o situatie confortabila spunand ca sunt din Romania, fiindca, pana mai ieri, nu era prea onoranta aceasta recomandare. Dar acum, asa cum mi-a spus un pictor deosebit, Michael Zansky, romanii sunt altfel priviti, de fapt, strainilor nici nu le vine sa creada ca Romania are un presedinte neamt. Asta inseamna, in ciuda rezervelor inerente, o alta deschidere catre America si Occident. Sigur, mai erau si doi romani pe-acolo, unul abia mai ciripea romaneste, era plecat de mic din tara, acum vreo 50 de ani, iar celalalt vorbea cursiv si era cu totul sceptic in privinta noului presedinte, spunand ca nu e german, ci “sas”, ceea ce e cu totul altceva! Sas sau neamt, zic, esential este ca nu-i scandalagiu si stie sa joace si tenis, are deci un tonus care il ajuta sa faca bine pentru Romania. Dar sa nu uitam, face scepticul, ca presedintele e liberal, iar guvernul, comunist. Nu prea o sa iasa nimic bun din combinatia asta!

Dar eu m-am bucurat pentru ca, in ultimii mei ani newyorkezi, era pentru prima oara cand am simtit ca Romania exista si e comentata pozitiv. Si nu neaparat ca partener militar al Statelor Unite. Ma refer la interesul pentru cultura romana, pentru valorile ei, cu Brancusi in frunte. Aceasta noua perceptie este foarte benefica pentru a evidentia ceea ce este valoros la romani, ceea ce au dat ei mai de pret pentru umanitate. Romanii au acum o mare oportunitate sa se rupa de o imagine urata, tiganeasca, sa-si cultive valorile si traditia. Si sa stea mai mult cu fata spre viitor. Totul este sa vrea si oficialii. Ceea ce ma indoiesc, cunoscand marfa de la ICR et co. Dar exista romani americanizati care stiu sa faca un fantastic lobby pentru Romania. Dovada rolul major, decisiv, avut de diaspora in noua alegere, in reinvierea (rediviva) schimbarii.

Exista, asadar, la New York, un moment fast, in care am auzit deviza patriotica, draga noua, romanilor: Virtus romana rediviva! Am auzit-o din gura lui Stefan Stux, directorul galeriei ce-i poarta numele. Este si ideea din expozitiile sale, din marele sau proiect cultural, sa reinvie virtutile antice, virtutile marilor artisti ai lumii, sa dea o noua viata vechilor valori.
Plus ca eu il consider pionierul unei noi directii in arta americana, directia reinvierii artei clasice prin noi tehnici de expresie. Si cel mai bine se potriveste cu acest demers tocmai deviza revolutionara Virtus romana rediviva!

*
Am scris nu o data despre expozitiile vazute la Stux Gallery, inca de cand avea sediul in Chelsea, pe 25 St. Stefan este un vizionar, un galerist orientat care stapanaeste foarte bine domeniul plastic, in care se afla ca practician de peste 50 de ani. S-a nascut in Banat, in anul 1942, si a venit in Statele Unite la varsta de 22 de ani. A urmat New York University si Havard University. Pasionat din adolescent de arta, a infiintat Stux Gallery in 1980, intai cu sediul la Boston, apoi la New York, in Soho, Chelsea, iar acum in burucul artei americane si mondiale, pe 57 St. Este supra premiat, inclusiv de “New York Times”, pentru contributia sa la dezvoltarea artei plastice americane.

In galeria sa, el a promovat valori de prima marime, precum abstract-expresionistii Jackson Pollock, Willem de Kooning, Franz Kline, Mark Rothko, Hans Hoffman, Robert Motherwell sau Joan Mitchell, apoi reprezentanti ai curentuui Pop Art, precum faimosii Jasper Johns, Robert Rauschenberg, Roy Lichtenstein si, de asemenea, artisti din avangarda rusa, incluzand cubisti ca Lissitzky, Tatlin, Chasnik si altii. Stefan, care si-a pastrat numele intocmai, nu l-a americanizat, nu l-a facut Stephen, asa cum Iancu, un alt galerist roman, isi zice Jancou!, a promovat sistematic artisti din toata lumea, cu o intaietate si un simt al valorilor formidabil. Astfel, a realizat o retrospectiva unica a germanului Gerhard Hœhme, pe aici au trecut nume ca Joseph Beuys, Sigmar Polke, Inka Essenhigh, Su-En Wong, Jennifer Reeves sau Jay Davis. Mai toata planeta plastica a fost prezenta la Stux Gallery, in expresii plastice diverse, dar fara rabat la calitate, aflata pe primul plan. Aici au expus fotografii Manabu Yamanaka (Japonia), Margi Geerlinks (Olanda), Iké Udé (Nigeria/USA), Michael Timpson (Irlanda/USA), Ruud van Empel (Olanda), pictorii Thordis Adalsteinsdottir (Islanda/USA), James Richards (Los Angeles), Angelina Nasso (Australia/USA), Nicky Nodjoumi (Iran/USA), James Busby (USA), Heide Trepanier (USA), Darren Wardle (Australia/USA) sau sculptorul Clay Ervin (USA).
Evident, galeria a devenit si spatiu de manifestare a limbajului video, numerosi artisti manifestandu-si aici inclinatiile cinematografice, incepand cu ceea ce se numeste OPtical Art. In prezent, Stux Gallery a facut parteneriat cu Haller Gallery, dezvoltandu-si astfel raza de atractie, de deschidere catre noi orizonturi si noi voci plastice, in prim-plan stand acele cautari care imbina avangardismul cu consumismul, o idee pe care am analizat-o cu alt prilej.

Eu urmaresc asiduu, exhaustiv, expozitiile de la Stux Gallery doar de 6 ani. Dar sunt anii de apogeu ai galeriei, cand se manifesta aici noile tendinte ale artei americane. Categoric, Stux Gallery este un focus reprezentativ pentru ceea ce inseamna limbaj estetic intrucat Stefan stie foarte bine care e pulsul artei in America si in lume. Trei mi se par a fi marile lui preocupari, sa aduca la New York arta lumii, sa promoveze artisti exotici sau mistici, fie din Iran, fie din alte tari ale Orientului Mijlociu, apoi sa promoveze artisti noi, fie din estul Europei, fie din Occident, Italia, Germania sau Olanda, in fine, sa dea curentului Pop Art o alta dimensiune, sa duca mai departe ceea ce s-a facut pana la Andy Warhol.
Pentru mine Stefan Stux este un continuator al altei mari galeriste si colectionare de origine romana, Ileana Sonnabend, careia, in retrospectiva de anul trecut de la MoMA, i-am putut admira colectia, donata toata acestui mare muzeu, colectie axata pe modernism, pe arta abstracta, pe pop art, avand la loc de frunte celebra lucrare Canyon (1959) a lui Robert Rauschenberg. O continuare a acestei idei s-a vazut prin expozitia Burning Bright: Tiger, Tiger, organizata de Stux anul trecut, pornind de la un vers al poetului William Blake, cu o versiune plastica semanta de Heide Hatry, o expozitie de mare amploare si ambitie, avand ca tema focul, o tema care a infierbantat in toate timpurile mintea artistilor, cel putin tema dezastrelor produse de incendii fiind foarte generoasa in arta lumii.

Ca prin expozitia de fotografie a austriacului Josef Fischnaller, Stux Gallery sa faca déjà un mare salt, sa se clarifice si mai mult lucrurile, sa vedem arta clasica in ipostaze noi, moderne. Era uluitor sa recunosti in noi haine tablouri celebre pictate de Velazquez, Goya, Caravaggio, Van Dick, Rafael sau Arcimboldo, amintind izbitor de o alta artista americana ce s-a consacrat in acest stil, Cindy Sherman, care imita insa intocmai modele din Rembrandt sau Vermeer, dar care are si ideea de a se plasa pe sine in ipostazele unor personaje etalon. Déjà aceasta maniera a inceput sa faca scoala, iar multi pui vedem si in alte galerii de pe 57 St., cum ar fi Cavalier Gallery, unde Bradley Hart a conceput noi versiuni digitale pentru Mona Lisa, Las Meninas, Autoportret de Van Gogh, Nuferii lui Manet sau Fata cu turban de Vermeer.
*
Cu ultimul vernisaj insa, Stefan Stux aduce o alta inovatie. Care ne aminteste pana la un punct de cautarile lui B. Wurtz (vezi analiza in Fine Arts in America). E vorba de expozitia lui Aaron Johnson numita Pisockophilia, prin care plonjeaza in albia artei veritabile, pe linia fauvismului interbelic. Tablourile in basorelief ale lui Johnson sunt calificate drept un “sock painting”, sunt foarte viu colorate, dominante fiind culorile rosu, galben si verde, dar expresia se revendica de la desenele animate (cf. Simpson family), dar si de la pointillism, in varianta Georgia O’Keeffe, ajungand insa sa se fixeze pe o replica data Tauromachiei lui Picasso. Rezulta o viziune fantasmagorica, pe o tehnica care este o simboza de acrylic si polymer, cu un efect de decojire a uleiului.
Figura centrala a expozitiei este Pisocko, monstrul imaginat de Picasso, aflat printre muzele imortalizate in celebra panza aflata la MoMA Les demoiselles d’Avignion. Ideea monstruoslui planeaza peste tot. Imaginatia fantastica a artistului a realizat si o replica la Cina cea de taina, o cina intre personaje SF monstruoase, inarmate cu trident in loc de furculita. Dupa cum, in alt tablou, un monstru canta la pian, iar alaturi, in alta ipostaza, participa la un festin canibalic. Este imaginat si un dialog sinistru intre Eros si Thanatos, intre iubire si moarte. Ingenioasa este ideea reprezentarii mortii, ca un schelet aflat sub pamant, la orizontala, din care iese duhul sub forma de lichid seminal, ce ajunge sub poalele unei femei care danseaza, iar aceasta insamantare da roade, fiindca din ochii femeii ies forme de vis, un fel de pasari albe, ce se revarasa asupra lumii intregi. E o noua viziune asupra Genezei.

Evident, la tot pasul, ca in filmul horror american, spectrele se imbina cu umorul, ca in lumea lui Tim Burton din Corpse Birde (2005). Artistul este mereu tentat sa creeze viziuni apocaliptice sau sa conceapa o noua geneza. Asa este autoportretul sau: un om ce sta intins si din pantecul sau rasare un copac, copacul vietii, care are in varfurile sale monstri purtatori de lumanari, care sunt simbolul mortii sau al botezului, al aniversarii. In fond, moartea si aniversarea se asociaza, fiindca nimic nu da roada daca nu moare.
Acest joc intre Apocalipsa si Geneza l-am putut admira nu o data in expozitiile de la Stux Gallery, in special in viziunea artistei Kathy Ruttenberg, care i-a dat o intruchipare spatiala, fiind conceput in ceramica, din lut (vezi art. “Scufita Rosie din America”). Dar pe cand Ruttenberg nascoceste o lume de basm, copilareasca, Aaron Johnson vede lucrurile in forma unui realism horror sau fantast.

Desi lipsesc umbrele sau alte spectre ale intunericului, imaginea generala este una dantesca, de vis cosmaresc, din care nu lipseste umorul, cu variantele lui, funambulescul si grotescul. Iar supremul umor este sa reprezinti o astfel de imagerie clasica printr-un ambalaj derizoriu: ciorapi rupti gasiti in gunoaie. Aceste carpe din tomberoane insa sunt viu colorate, asa cum le-ai da unor copii saraci papusi confectionate de artisti la fel de saraci, ce aduna ciorapi pierduti pe care ii combina in forme magice si le coloreaza artificial. Ceea ce face si un Claes Oldenburg. Iar aceste carpe sunt aplicate pe panza pictata, ca fundal, generand un fel de colaj perisabil, de basorelief sui-generis.Este un stil specific artei Pop, care a pus sub semnul intrebarii istoria artei. Arta Pop a creat acest gen de forme derizorii si informale, dar ceea ce ne ofera Stux Gallery sunt formele artei Pop aplicate unor tablouri clasice. Sa vezi Tauromachia prin materia unor ciorapi rupti sau gauriti este hilar. Déjà aici se pune problema durabilitatii artei, pe care Pop Art a negat-o, instaurand un alt concept artistic: valoarea efemerului.
Ar mai fi de adaugat faptul ca Aaron Johnson isi revendica inspiratia din Goya, Peter Saul, Picasso, Ensor, Llyn Foulkes si scoala imagistilor din Chicago, curentul Hairy Who, o scoala axata pe experimente surrealiste si grotesti.

Imaginea generala creata de Aaron Johnson este a unui spectacol ludic sui-generis, extrem de viu si colorat, in care lumea monstrilor devine familiara. El este un artist tanar, care a terminat Hunter College in 2005, avand resedinta in Brooklyn. Ne asteptam la noi surprize plastice, prin care sa-si valorifice acest talent funambulesc special.
In alta sala a galeriei, am putut vedea expozitia unui artist atipic, Johnnie Winona Ross, care si-a numit cele cateva tablouri expuse simplu: Traces, care exprima exact ce vedem, panze brazdate de linii, dupa tehnica masinii de pictat a lui Anton Perich. E o pictura minimalista, inspirata de desertul sud-vestic, folosind vechea tehnica a nativilor americani, bazata pe o lustruire perfecta a pigmentilor minerali. Nu intamplator, Winona imi spunea ca il admira pe Brancusi, care avea rabdare cu carul sa-si slefuiasca lucrarile ani indelungati, precum Pasarea in vazduh, achizitionata de Peggy Guggneheim, dupa ce artistul a lucrat la lustruirea ei timp de 17 ani! Pictura lui Winona Ross are aceeasi delicatete tranlucida ca piatra bine slefuita sau ca marmura. Seamana cu niste tapiserii exotice. Efectul creat e de liniste, sugereaza o atmosfera departe de lumea dezlantuita. La acest rezultat se ajunge cu migala. Mereu marea arta trece prin laboratorul mestesugarului. De la Leonardo la Brancusi, marii artisti au fost la baza mestesugari. Tablourile lui Ross se nasc in urma unui proces sofisticat, bazat pe un sistem de picaturi care cad pe panza si imprima urme regulate. Artistul spune ca incearca sa produca efecte psihice. Un obiect artistic trebuie sa declanseze o transcendenta psihanalitica. Ross mi-a spus ca déjà unul dintre tablourile expuse, de mari dimensiuni, i-a fost cumparat cu 75 de mii de dolari. Iata ca unii inteleg aceasta arta de paianjen, care nu are nimic de senzatie sau epatant. Este un spectacol interiorizat, de o ingrata minutie, care concureaza cele mai delicate forme ale naturii, cum sunt urmele pe nisip lasate de un melc. Si ma gandesc imediat la superbul documentar corean Planet of Snail (2012).

Cele doua expozitii de la Stux/Haller Gallery sunt complementare. Pe cat de socant este Johnson, pe atat de discret e Ross. Ca prezenta si absenta. Ca diavolul si Ingerul absconditus. Dar ambele dominate de spiritul jocului ce-l caracterizeaza pe Stefan Stux, o simbioza intre ludic, lubric si liturgic. Ne asteptam ca aceasta speciala galerie sa-si mentina in continuare natura redivivus, implicit stacheta exigentei, care include noutatea expresiei, fara sa neglijeze consumismul. Dimpotriva.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York