Ortodoxia: ideologia unirii celor trei Țări Române de către Mihai Viteazul

Mă amuză și, în același timp, mă întristează lipsa de cultură istoriografică temeinică a unor istorici contemporani ca Lucian Boia, Adrian Cioroianu sau jurnaliști ca Dan Alexe, care implementează elemente subiective ale gândirii moderne în interpretarea unor fapte istorice, încercând să demitizeze evenimente și domnii pe criterii și teorii ideologice neo-marxiste sau liberale. Aceștia procedează identic ca și autorii manualului de istorie de la Editura Sigma din anul 1999, coordonat de istoricul clujean, dr. Sorin Mitu, care confundau periodizarea și ierarhizarea evenimențială între durata lungă și scurtă a timpului istoric, ajungându-se să se vorbească pe pagini întregi de personalități contemporane futile, ca prezentatoarea Andreea Esca sau jurnalistul CTP față de un rând sau o poză dedicată lui Decebal sau Mihai Viteazul. Greșeala metodologică practicată și promovată de acești istorici dovedește lipsa unei elementare culturi istoriografice în maniera Școlii Analelor, dar și o posibilă rea voință insuflată de stipendii ale unor fundații internaționale care nu au nicio legătură cu adevărul și interpretarea istorică obiectivă. Un caz școală privind lipsa oricăror fundamente intelectuale și cunoștințe istoriografice sau teologice este abordarea futilă de către unii istorici, în frunte cu Lucian Boia, a personalității lui Mihai Viteazul. Reprezentanții școlii de demitizare a istoriei românilor cu orice preț, percep și prezintă public unirea lui Mihai Viteazul doar ca o construcție modernă a naționalismului pașoptist, o invenție a naționalismului, o creație artificială specifică secolului XIX, care nu are nicio legătură cu fapta domnitorului de la 1600, prezentată doar ca un act de acțiune personală a lui Mihai Viteazul ca și căpitan al împăratului habsburgic, în cadrul Ligii Sfinte împotriva Imperiului Otoman. În privința interpretării izvoarelor și documentelor amplasate în contextul epocii, al duratei lungi în special, greșesc flagrant corifeii demitizării istoriei naționale. Boia și ”ai lui” îl prezintă în ”negativul din oglindă” pe Mihai Viteazul, ca personalitate interpretată prin ochii romantici ai lui Nicolae Bălcescu: “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Domnitorul unirii de la 1600 nu a fost nici romanticul pașoptist de la 1848 și nici o expresie a unei acțiuni trecute, neapărat demitizante, prin ochii istoriografiei contemporane neo-marxiste și libertariene, decupat la Editura Humanitas, ci o personalitate complexă a timpului său, care a acționat în paradigma epocii. Ideologia lui Mihai Viteazul de la 1600 nu a fost naționalismul modern, ci expresia identitară a timpului său: Ortodoxia, prin care se împlineau dorințele de libertate etnică, politică și religioasă a poporului român împărțit vremelnic în cele trei țări: Muntenia, Moldova și Ardealul.

Mihai Viteazul a fost un ”om al timpului său”, ca să-l parafrazăm pe un mare scriitor rus, un domn care a acționat în contextual spiritului epocii – zeitgeist, folosindu-se de expresia religioasă, ca ideologie, ce îi justifica acțiunea pentru împlinirea dezideratelor domniei și neamului: ortodoxia, în spiritul ”Bizanțului după Bizanț”, conform teoriei lui Nicolae Iorga. Domnitorul Mihai Viteazul, prin unirea de la 1600 a dus mai departe moștenirea religioasă a Constantinopolului, strângând într-un singur sceptru pe românii care locuiau sub trei stăpâniri diferite, una dintre acestea fiind străină în Transilvania. Mihai Viteazul și-a gândit strategic și unitar domnia și dorința de protejare a elementului religios încă de la urcarea pe tron. Domnul a acționat pentru protejarea credincioșilor ortodocși, deci, în subsidiar pentru întărirea elementului autohton românesc. De la început Mihai Viteazul a trecut de partea Ligii Sfinte papale pentru a avea aliați și a se emancipa de sub stăpânirea otomană. Mihai Viteazul a visat o Dacie ortodoxă, nu catolică cum doreau principii Ardealului. Mihai Viteazul l-a pus pe duhovnicul său, starețul Serghie de la Mănăstirea Tismana, ca episcop de Mucaci, pentru a contracara episcopia greco-catolică, care făcea jocurile Romei. Starețul ortodox Serghie era pentru Mihai Viteazul cum a fost Daniil Sihastru pentru Ștefan Vodă al Moldovei. Cu acest sfânt părinte Mihai se sfătuia înaintea unor mari acțiuni politice și religioase. Înainte de a intra în Transilvania, în 1599, Mihai a trimis călugării ortodocși în misiune, ”prin vama cucului”, să vină şi să le spună românilor din Ardeal că va veni un principe ortodox care-i va elibera, ridicând astfel toată Transilvania în picioare. După moartea domnitorului român, Dieta transilvană a decis ca monahii din Ţara Românească să nu mai treacă hotarele Transilvaniei. În vremuri grele, de bejenie, Mihai Viteazul a primit sprijin financiar de la mănăstirile din Țara Românească pentru a își întări armata sau să-și recapete tronul. Mihai Viteazul făcea danii la Muntele Athos și era perceput de popoarele balcanice ca un demn urmaș al împăraților bizantini. Între 1593-1601 Mihai Viteazul a ajutat mănăstirea Simonos Petras cu bani (anual) şi a trimis ca dar o Evanghelie îmbrăcată în argint si poleită cu aur, precum si două cruci de lemn sfânt. I-a închinat şi mănăstirea sa din Bucureşti (Mihai-Vodă), cu schiturile ei: Beşteleu din judeţul Argeş şi Isvoranul din judeţul Buzău. Dar dincolo de sprijinirea ortodoxiei balcanice, Mihai Viteazul a fost preocupat de soarta românilor ortodocși din Ardeal, care erau tolerați și considerați schismatici de către cele trei națiuni privilegiate Unio Trium Nationum și cele patru religii recunoscute: catolică, lutherană, calvină și unitariană. În tratatul de vasalitate de la 1595 către principele Sigimund Bathory al Ardealului, Mihai Viteazul a introdus o clauză pentru românii ortodocși supuși de dincolo de munți: toate bisericile românești din Transilvania să asculte de mitropolitul de Târgoviște, fapt ce era un mare câștig geopolitic pentru neamul nostru. Mai mult, Mihai Viteazul se ocupă de organizarea bisericească din Transilvania. El îl trimite pe marele egumen Ioan de la Prislop, mănăstire din Hațeg, cu numeroase danii de la domnii munteni, să se așeze în scaunul de mitropolit la Bălgrad. Ioan de la Prislop (1585-1605) este cel care l-a primit pe Mihai Viteazu la Alba Iulia în 1 noiembrie 1599 și ctitorul unei noi catedrale și noi reședinte mitropolitane. Mărturia Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, din secolul XVII-lea e grăitoare despre gândirea religioasă a domnului Mihai Viteazul: ”Cînd Mihail-Vodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory și a luat sceptrul Ardealului, a sosit în orașul de scaun, numit Balgrad, și a voit ca să zidească acolo, în oraș, o biserică ortodoxă. Însă preoții, orașenii și toți boierii, fiind de credința latinească [a Papei], nu-i îngăduiau să zidească, zicînd ca ei sînt de credinta dreaptă și de aceea nu doresc să aibă în orașul lor o biserica de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: Voi nu sînteți marturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfintului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioși, avem puterea cea adevarată a harului Sfintului Duh, pe care și cu fapta sîntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Generalul Basta scria speriat de acțiunile lui Mihai Viteazul din Ardeal: ”Aflu că valahul trimite preoții lui în toate satele de la marginile țării locuite de neamul său, ceea ce-mi dă de bănuit”. Mihai Viteazul s-a opus, de exemplu, în Ardeal celei de-a doua căsătorii a preoților, pentru că din pricina influenței apusene, în Sinodul din 16 octombrie 1569, preoții ortodocși dacă rămâneau văduvi, aveau dezlegare să se căsătorească a doua oară. Lângă zidurile cetății Bălgrad, Mihai Viteazul ridică o catedrală ortodoxă, ca sediu mitropolitan al Ardealului. Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia fost mai bine de un secol un centru important religios si cultural în Transilvania. Mitropolia Ortodoxă a devenit, asa cum scrie marele nostru istoric Nicolae Iorga, „cel mai trainic și mai de folos asezământ al neamului nostru de peste munți” și a avut adevărati părinți spirituali și oameni de cultură, printre care amintim: Teoctist, Dosoftei, Ghenadie II, Sfintii mărturisitori Ilie Iorest si Sava Brancovici (pomeniti la 24 aprilie), Simion Stefan, Ghenadie III, Daniil, Iosif Budai, Ioasaf, Sava III, Varlaam, Teofil, Atanasie. Românii din Ardeal au simțit că a venit la conducere un domn de același neam și aceeași lege ortodoxă, prin freamătul și bucuria exprimată de țăranii români, fapt confirmat de cronicarii maghiari. Mihai Viteazul și-a numit căpitanii peste cetățile din Ardeal, pentru a putea controla nobilimea rebelă maghiară. Mihai Viteazul a protejat preoţii români ortodocşi, conferindu-le aceleaşi drepturi cu celelalte confesiuni recepte. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, realizând, astfel, prima unire a Ţărilor Române. În titulatura folosită de voievod răzbate mândria și proiectul său politio-religios cel mai intim: „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“.Pentru a consolida unirea, Mihai Viteazul a luat câteva măsuri urgente: adoptarea aceliaşi steme pentru toate teritoriile (stema avea în vârf vulturul cu crucea în cioc). În acest context geopolitc al unirii etnico-religioase trebuie înțeleasă sintagma domnească:”Pohta ce-am pohtit”. Mihai Viteazul e ucis pe câmpia de la Turda din ordinul generalului Basta, în complicitate cu curtea imperială habsburgică, care s-a temut de consolidarea politică și religioasă a lui Mihai Viteazul ca principe ortodox și moștenitor al Bizanțului în Balcani. Teama catolicilor de a se restaura puterea Constantinopolului de către Mihai Viteazul era mai mare decât de Imperiul Otoman.În scurta domnie peste Ardeal, Mihai Viteazul a avut timp să fie ctitor a încă trei biserici ortodoxe: una la Ocna Sibiului, a doua în satul Luşărdea de pe Someş, şi ultima, în apropierea cetăţii Făgăraşului.

Pe lespedea mormântului, unde este așezat spre veșnică pomenire capul domnitorului, de la Mănăstirea Dealu stă scris emblematic și sintetic ceea ce l-a caraterizat pe Mihai Viteazul în scurta și bogata de semnificații domnie: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei“. Contemporanii erau conștienți de marile semnificații ale unirii lui Mihai Viteazul de au inscripționat un epitaf în care memorează proiectul geopolitic al domnitorului. Întreaga istorie a lui Mihai Viteazul, bazată pe surse, izvoare și documente, demantelează istoriografia demitizantă a școlii de literaturizare a istoriei patronate de L. Boia. Ideologia care a oferit conținut acțiunii unificatoarea a domnului muntean, marele voievod Mihai Viteazul, la 1600, a fost ortodoxia, care a legat meteoric neamul, despărțit politic, de credința și biserica străbună de rit bizantin.

Ionuț Țene