Arta depersonalizată la NY

Cu acest titlu definesc o directie in arta expusa frecvent in galeriile americne, dar care are radacini vechi, in arta lui Bruegel, de pilda, in Parabola orbului, ca si in Apicultorii sau Schilozii, Triumful mortii sau Virtutea si Pacatul, in viziunile lui fantasmagorice sau caricaturale, precum Magarul la scoala, din care se trag direct Capriciile lui Goya. Se mai poate numi si arta fara chip sau arta fantomatica, in care personajele apar depersonalizate, nerecognoscibile, ca intr-un bal mascat, dar nu poarta masti, sunt pur si simplu fara chip sau cu figura in ceata. Uneori apar si sub forma anatomica, sub forma de studiu, ca la Francis Bacon, care vede lumea ca o macelarie, ca un abator. Asa cum o vede si Sokurov in tetralogia lui faustica.

Sigur, asa sunt si unele personaje horror sau din filmele de spionaj. Se mai poate spune ca ele se nasc din natura dedublata a omului, a lumii, din nevoia de a se ascunde, de a fi “sub acoperire”. Sunt ca niste personaje incognito, asa cum sunt oamenii pe strada, pe care ii vedem in trecere, dar nu le retinem figurile, ii vedem ca prin fum.
Depersonalizarea este generata de necunoscut sau de personajul tipic societatilor aglomerate, in care totul se amesteca, se contopeste, detaliul se anuleaza. E aici o nevoie poate instinctiva a omului de a se se pierde in multime, de a se dezindividualiza, oricum, personalitatea dispare, face loc mastii, hidosului, se pierde in fundal. Expresionismul a redat foarte expresiv acesta anulare, ca o consecinta a razboiului, care mutileaza fiinta umana.

De fapt, depersonalizarea il are drept model suprem pe Marele Anonim, despre care nu stim nimic, nu l-a vazut nimeni, nu stim cum arata, iar acest anonimat a fost preluat de om, definidu-l ca mod existential. Sau transformat in cifra, cum a vazut lumea On Kawara, cel mai complet artist al artei depersonalizate, un fenomen, asa cum am aratat pe larg intr-o cronica anterioara.
Artistul modern a reuntat in crearea portretelor la o anumita identitate pe care numai trasaturile fetei o pot da unui portret. Pana si Antotimpurile lui Arcimboldo au identiate, desi sunt facute din legume, plante, pasari sau pesti. Cei care au facut primii, in lumea moderna, aceasta stergere a chipului au fost, desigur, expresionistii, in directia carora s-a dezvoltat si Francis Bacon. Nu departe de el se situeaza si germanul Georg Bazelitz, care a gasit aceasta depersonalizare, impinsa la grotesc si desfigurare, in lumea nazista, care avea drept program stergerea identitatii umane. Un demn imitator al lor este tanarul pictor roman Adrian Ghenie, al carui success se datoreaza tocmai asocierii cu modelele. Dar pana la el, figuri depersonalizate a pictat Corneliu Baba, iar pe urmele lui, in mod stralucit, Mircea Ciobanu, care i-a fost elev.

*

Sigur, arta americana este plina de portrete depersonalizate, incepand cu experientele lui Andy Warhol si cu intreaga miscare pop art. Sute, mii de artisti au gasit in aceasta forma o usurinta de a-si masca poate dificultatea de a crea portrete figurative. Recent, am vazut la Stux Gallery expozitia artistei poloneze Linda Stojak, numita semnificativ Waiting for a Moment, in care vedem o serie de panouri mari, asezate pe podea si rezemate de pereti, avand pictate pe ele aceeasi imagine, silueta unor femei fara chip. Femeile sunt in rochii lungi, colorate, pe fonduri monochrome, dar par surprinse in situatii indecente, de unde si scuza din titlu. Paradoxul este oferit de faptul ca, desi depersonalizate, se individualizeaza prin costumatie, la fel de monocroma. Astfel, costumele in rosu, galben, gri, albastru, alb, negru sau caramiziu se decupeaza pe fundaluri monocrome contrastante. Expresivitatea acestor tablouri este oferita de simplitate, de faptul ca se bazeaza pe arta desenului. Totul pare ca un décor pentru un bal mascat, pentru un spectacol plin de mister. Fiindca lipsa de chip atrage dupa sine acest aspect al misterului, al necunoscutului, care ne fascineaza.
In alta sala a galeriei, dimpotriva, vedem fotografii care redau foarte clar figura umana, surprinsa insa prin expresia ochilor. Expozitia se si numeste Eyes Only. Dar ochii au ceva straniu, cum este fetita cu ochii mari creata de Lynda Venieri, care parca face parte din filmul lui Tim Burton Big Eyes. La fel, ochii surprinsi de Ruud Van Empl, la copii albi si negri, care te privesc intrebator. Nu mai vorbesc de figura rafaeliana a lui Josef Fishnaller, o copie renascentista seducatoare. Si chipul uman, cand este surprins cu har, poate avea ceva misterios, dar totusi sugereaza zona palpabilului. Pe cand personajele depersonalizate rup orice frau imaginatiei, poti sa brodezi orice fel de poveste pe marginea unor personaje fara identitate precisa.

*

Nu e aproape galerie din NY sa nu vedem forme ale depersonalizarii. De pilda, Michael Sorgatz la Chashma Gallery, de pe Avenue of the Americas, combina pete de culoare cu siluete umane. De fapt, arta abstracta poarte fi definita ca o expresie ultima a depersonalizarii, in care nici macar contururile umane nu mai exista, sunt inlocuiite cu pete, cu linii, cu brazde diverse pe panza, cum facea Pollock, dupa care s-a luat si ungurul Simon Hantai, asa cum aflam la Mnuchin Gallery, care i-a organizat o retrospective numita Pliage, un termen francez fiindca artistul a lucrat in Franta, iar pe un monitor se putea vedea un film in care Hantai isi explica maniera de a picta: ia panza, mare cat un cearceaf, o pliaza, de fapt, o mototoleste, o intinde pe podea si aplica deasupra vopsea, o picteaza cu varii culori, apoi, cand o indreapta, ies in evident partile ei albe, pliate. Rezulta un fel de imprimeuri textile facute cu mana, nu cu masina! Si Hantai a avut mult succes la Paris cu cearceafurile sale imprimate!
Depersonalizarea se transfera formelor abstracte. Asa cum se transfera si peisajelor urbane in expozitia Metropolis de la Edward Tyler Nahem Gallery, de pe 57 St. De altfel, aici, pe artera galeriilor de lux, nu intalnim decat experimente depersonalizate, ca in expozitia dedicata marelui artist columbian Carlos Rojas de Nohra Haime Gallery. La fel, la Marian Goodman intalnim aceleasi experimente dezolante. De data aceasta, este adus un alt nume greu, italianul Luciano Fabro (n. 1936, Torino), care este un stralucit teoretician, dar demonstratia practica lasa de dorit. Isi aplica ideile pe varii instalatii, cum ar fi seria Attaccapanni, apoi un fel de baricada numita Italia segata / Italia retezata sau tripticul Cristo, Buddha, Zarathustra, reprezentati printr-o cruce, un patrat cu un centru rosu si un patrat hasurat, ca un rebus. O bila uriasa de onix, la capatul unui drum sugerat din faina (!), o numeste Sisifo. Altfel spus, el depersonalizeaza cunoscutele personalitati mitice sau istorice si le da o transcriptie simbolica.

Iar la Gitterman Gallery l-am cunoscut pe artistul William Larson, care nu mai face nici un efort sa picteze, sa coloreze. El copiaza imagini, le combina, face un fel de aliaj, de pilda, peisaje dezolante, cercuri, linii de telegraf, in care incadreaza cate un chip uman, apoi le trage la Xerox si le expune. Experimentul are aceasta trasatura tehnicista evidenta: ca sa socheze, sa faca un lucru altfel decat s-a mai facut, este sacrificat omul, persoanjul uman, studiul anatomiei omenesti.

Grid Modorcea,
Corespondenta de la New York