Cronica de teatru: Prospero, intr-o viziune christica

Se afla in plina derulare cel mai mare eveniment teatral al verii, numit “Shakespeare in the Park”, fiindca seara de seara, in Central Park, la teatrul in aer liber de aici – The Public Theater – are loc cate un spectacol dupa o piesa de Shakespeare. Anul acesta, publicul american si cel de pretutindeni au parte de doua montari: The Tampest si Cymbeline. Alegeri ideale, feerii, a caror poveste se deruleaza in padure, exact mediul in care este plasat acest teatru estival. Prima montare e programata sa aiba 33 de reprezentatii, apoi urmeaza Cymbeline, pana la sfarsitul verii. Piesele sunt montate si jucate de renumiti oameni de teatru si actori, care isi ofera serviciile gratuit, asa cum cere traditia profesionista. La fel, spectacolele sunt oferite gratuit de primaria orasului. De aceea, pentru a prinde un tichet aici, trebuie sa te scoli cu noaptea in cap, dar unii chiar se instaleaza de cu seara in padure, sa prinda a doua zi un loc. Iar biletul este valabil numai pentru seara respectiva.

Acum este in plina desfasurare Furtuna. Eu am prins tichet la al 19-lea spectacol, oferit pentru Spanish Telemundo, cu subtitrare in limba spaniola. Spectacolul dureraza 2 h 50 min., cu un intermezzo de 15 minute. Regia apartine lui Michael Greif, un multinominalizat la Tony Award (Oscar-ul teatrului), inclusiv pentru un spectacol dupa Romeo si Julieta. In rolul lui Prospero joaca Sam Waterston, actor nominalizat si el la Tony Award pentru multe roluri, inclusiv pentru Regele Lear, jucat tot aici, la The Public Theater. Tot un nominalizat la Tony Award este si actorul Jesse Tylor Ferguson, pe care mai an l-am admirat in Comedia erorilor. Aici, in Furtuna, joaca rolul lui Trinculo, bufonul care face pereche cu betivanul Stephano (Danny Mastrogiorgio), iar amnadoi se inhaiteaza cu monstrul Caliban (Louis Cancelmi), triada care a fost cea mai aclamata din spectacol.
Cum se stie, Furtuna este opera-testament a lui Shakespeare. Mai mult, in studiul Shakespeare and Eminescu arat ca este o parabola a Lumii Noi, pe care Marele Will a prevazut-o. Oricum, Prospero este un alter ego shakespearian. El este un invatat, care isi ia puterea din carti. Cu aceasta putere stapaneste fortele obscure, reprezentate de Caliban, dirijeaza un duh, pe Ariel, si declanseaza o furtuna, care ii va aduce de pe mare, pe fantastica insula in care traieste, pe cei care l-au exilat aici. Si le ofera o usturatoare lectie de invatatura dusmanilor sai. In aceasta magnifica piesa se emite celebra idee ca “noi suntem din plamada din care sunt facute visele (“such stuff as dreams are made on”). Momentul este formidabil ilustrat in spectacol cu elemente pastorale, cu dans, muzica de opera si numere de circ. Aici isi dau mana iscusit creatorul de costume (Emily Rebholz), scenograful Riccardo Hernandez, muzica lui Michael Friedman, dar mai ales creatorul de zgomote, percutionistul Matt Tierney, cel care, dintr-o boxa la vedere, aflata la marginea scenei, creeaza peisaje sonore (“soundscapes”), adica atmosfera spectacolului, punctand cu sunete dramatismul spectacolului, imprimandu-i ritm sonor. Iar culmea este iluzia de trasnete ale furtunii.

Dar ceea ce depaseste toate detaliile interpretative, inclusiv slabiciunile spectacolului, cum ar fi chiar distribuirea lui Sam Waterston, cu o voce stinsa, cu un joc stangaci, cenusiu, este viziunea lui Michel Greif, cu totul exceptionala. Si cheia cred ca trebuie cautata in monologul final al lui Prospero, care suna asa in romaneste:

Fara duhuri si minuni
M-as sfarsi, de-n rugaciuni –
Care spala orice pacat –
N-as cere sa fiu iertat.
Cum si voi ati vrea sa fiti,
Rogu-va, ma sloboziti.

Si actorul se apleaca in fata publicului, rugandu-l sa fie iertat. Iertat pentru ce? Pentru ca s-a folosit de bagheta magica, de puterea intelepciunii sale si i-a pedepsit pe dusmanii sai. Ba a deconspirat si planul lui Caliban, care a vrut sa-i ia puterea. Cum? Furandu-i cartile si arzandu-le.

Categoric, Prospero este Artistul, Profetul, Magul, Creatorul de iluzii, de duhuri si minuni. Vocatia lui nu este rugaciunea, care este inrobitoare, epuizanta (“m-as sfarsi”), el supravietuieste prin magie, de aceea cere sa fie iertat, cum si noi am vrea sa fim!
Piesa lui Shaklespeare este, desigur, o parabola. Si Greif a interpretat-o ca pe o parabola christica, o parabola a iertarii. Prospero isi judeca uzurpatorii, pe care apoi ii iarta, imbratisandu-i. Dupa ce isi da binecuvantarea pentru casatoria lui Ferdinand (Rodney Richardson) cu fiica sa, Miranda (Francesca Carpanini), Prospero ii iarta pe toti in cascada, pe Ariel (Chris Perfetti), pe care il elibereaza din sjujba sa, dupa ce l-a folosit in declansarea furtunii si in judecarea adversarilor sai, pe starca pocita Caliban, fiul vrajitoarei Sykorax, pe care l-a facut sclav si l-a folosit la muncile grele, pe toti fostii sai supusi cat a fost Ducele de Milano, pe insusi fratele sau, Antonio (Cotter Smith), care i-a uzurpat tronul. Acesta, spasit, ii inapoiaza coroana, dar Prospero o pune deoparte, apoi isi incheie spovedania in fata publicului, ca un adevarat profet, care cunoaste lectia demna a smereniei.

Se pare ca viziunea christica este o decodificare perfecta a acestei parabole, plina de “duhuri si minuni” (insasi camasa lui Prospero e o reprezentare mitica a soarelui!), nu de elemente religioase, de nici un soi. In acest fel am descoperit mai an, pe aceeasi scena, si viziunea Negutatorului din Venetia, cand in acelasi spirit chirstic este judecat Shylock (intruchipat memorabil de Al Pacino). Si in acest spirit avea sa-si plasmuiasca Dostoievski Marele Inchizitor, care, in viziunea lui Peter Brook, are aceeasi interpretare. Cand Inchizitorul ii cere lui Iisus sa-si exprime ultima dorinta inainte de a fi rastignit, Iisus nu spune nimic, doar vine spre cel care i-a dat nedreapta pedeapsa, spre Marele Inchizitor, si il saruta. Ii ofera sfanta iertare.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York