Cronica de Film: Intre arta si putere

Este incredibil cum regizorul Oliver Duhan, care a impresionat cu La vie en rose (2007), filmul cu care Marion Cotillard, in rolul Edith Piaf, a fost incununata cu un Oscar, a ratat un subiect ca Grace Kelly (1929 – 1982), faimoasa actrita americana care, dupa mariajul cu printul Rainier III, la 26 de ani, a devenit printesa Grace de Monaco. A murit la 52 de ani, in urma unui accident de masina.

Filmul se numeste Grace of Monaco (2014), avand-o pe Nicole Kidman in rolul principal. Dar nu e suficient sa ai in distributie o mare actrita, e nevoie sa stii si ce sa faci cu ea. Regizorul nu a stiut nimic, doar a imbracat-o in zeci de toalete si a transformat filmul intr-o parada a modei.

Subiectul coaguleaza mari probleme ale lumii. Povestera lui Grace Kelly e un pretext pentru a le sublinia. Aflata in plina ascensiune si cu un viitor stralucit la Hollywood, Grace se indragosteste de Printul Rainier cu care se si casatoreste în 1956. Sase ani mai tarziu, captiva intr-o casatorie nereusita, frumoasa printesa are o noua sansa de a se intoarce la actorie dupa ce reputatul regizor Alfred Hitchcock ii ofera rolul principal in noul sau film, pe care se pregatea sa-l faca.
Dar contextul politic extrem de instabil dintre Franta si Monaco o impiedica pe Grace sa-si urmeze pasiunea si o obliga sa-si faca datoria ca Printesa de Monaco.
Evident, Grace si Rainier se potrivesc ca nuca-n perete. Ea este vedeta, stralucitoare, el este sters, neinteresant, un fel de Patapievici de Dambovita, adica un mic furer total antipatic. Nici prietena lui Grace, Maria Callas (Paz Vega), nu reuseste sa estompeze asperitatea din jurul lui Grace. Sigur, totul este aspru in aceasta criza politica, iar arta, reprezentata de Grace, sufera, se ofileste.
Grace Kelly cunoscuse notorietatea hollywoodiana, de la 20 de ani era star american, jucase alaturi de mari actori, era castigatoarea unui Glob de Aur si nominalizata la Oscar, era impusa de Hollywood. Dar plecarea in strainatate si viata de familie, casatoria si cresterea copiilor, au naucit-o. Imobilizata astfel, continua totusi sa viseze la Hollywood. Si intr-o zi apare simbolul hollywoodian, Alfred Hitchcock, care ii lasa un scenariu si ii propune rolul principal. Ea citeste scenariul, ii place rolul si vrea sa plece la Hollywood. Din aceste moment se declanseaza o problema politica, in care se implica insusi presedintele Frantei, Charles de Gaulle, intrucat Monaco se afla sub obladuirea Frantei. Totul se complica atat de mult incat Grace trebuie sa aleaga intre Hollywood si Monaco, intre a juca rolul in filmul lui Hitchcock si a conduce statul Monaco. Dupa ce il asigura pe regizorul american ca va veni la Hollywood, ca accepta rolul, totusi, in final, ea alege sa raman printesa de Monaco. Dovada ca intre timp a invatat si limba franceza si a decis sa faca din Monaco, asa cum zice, casa sa (“my home”).

In esenta, filmul are ca suport dinamic o disputa intre Grace Kelly si Grace de Monaco, intre arta si putere, dar invinge puterea, adica presiunea formidabila care se creeaza impotriva lui Grace Kelly, venita din partea lui De Gaulle si a altor forte, mai obscure, precum Onassis. Din pacate, Duhan nu speculeaza acest suport si, din dinamic, el devine expozitiv. In ultima instanta, acest caz artistic – acceptarea unui rol –, devine un caz politic, o disputa de interese, pana la urma contabile, caci se reduce la taxele pe care trebuie sa le plateasca regatul Monaco. Politica franceza a taxelor! Pentru a nu scapa “obiectul” din mana, De Gaulle ii plaseaza lui Grace o spioana, apoi un intreg aparat securistic, care s-o urmareasca, s-o controleze.

Sigur, viata lui Grace de Monaco a fost senzationala, dar regizorul rateaza personajul, fiindca il reduce doar la o stralucire epatanta, la frumusetea actritei, care devine liniara si de o stralucire exterioara. Totul se datoreaza, cred, neputintei regizorului de a imbina documentul cu fictiunea, datele reale cu latura artistica, total sacrificata. Un astfel de subiect ii venea manusa lui Martin Scorsese, un as al imbinarii fictiunii cu non-fictiunea.
Si ce partitura formidabila pentru un actor, ideala, fiind vorba despre un rol de transformare! Subiectul are de toate, criza familiala, criza personala, criza de identitate, criza politica, prefigurand o invazie a Frantei asupra statului Monaco.

Total neinspirata este apoi distribuirea lui Tim Roth in Rainier, caruia ii pune o mustata si il face un mic furer antipatic! Filmul nu a placut nici ziaristilor. S-a scris mult despre caderea lui Nicole Kidman, care, aflata in criza de roluri (a vrut chiar sa se sinucida!), a acceptat sa fie la discretia aparatului de filmat, dandu-le astfel apa la moara adversarilor, dovada ca filmul Grace de Monaco nici nu a fost selectat la premiile Oscar.

Dar un actor, spunea Camil Petrescu, fie el si mai neinsemnat, nu trebuie judecat niciodata. Daca nu convinge, de vina este regizorul care l-a distribuit in acel rol si nu a fost in stare sa-l dirijeze.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York