Cronica de teatru: Parabola fidelitatii

Ca de fiecare data, regizorul Daniel Sullivan ne surprinde placut atunci cand il monteaza pe Shakespeare, care ramane testul number one pentru orice regizor. De altfel, el este si castigator al premiului Tony (Oscar-ul teatrului) pentru montari ca Regele Lear, Negutatorul din Venetia, Totul e bine cand se sfarseste cu bine, A douasprezecea noapte si Comedia erorilor, despre care am scris si noi la timpul potrivit.

Acum, la “Shakespeare in the Park”, a montat Cymbeline, care se joaca pana la sfarsitul verii. Am vazut Cymbeline in cateva montari, si la Londra, si la Bucuresti, dar ceea ce face regizorul american din aceasta piesa dificila, depaseste obisnuitul. E o adevarata aventura sa montezi Cymbeline, poate piesa cea mai stufoasa care s-a scris vreodata, asemenea unei epopei sau unui roman de aventuri. Ea se si numeste “fairy tale”, adica un basm. Actiunea ei nu poate fi rezumata in mai putin de trei pagini. Pe cei interesati, ii trimit la comentariul acestei piese din volumul Shakespeare si Eminescu.

Aici ma voi opri la ceea ce este esential, la ceea ce aduce absolut nou Sullivan. El a plasat actiunea arborescenta a piesei intr-un teatru. Decorul reprezinta depozitul unui teatru, cu mobilier de tot felul, cu statui, cu lazi si obiecte din toate epocile. Ba Sullivan a imaginat, impreuna cu scenograful Riccardo Hernandez, cu care a mai colaborat, ideea de teatru in teatru, adica o scena rotativa in jurul careia a pus scaune si a urcat acolo spectatori, cu care personajele piesei intra in dialog. Aceasta idee este cheia conventiilor, justifica amestecul epocilor, fiindca avem costume si personaje din Olimp, din Roma antica, din evul mediu, dar si din ziua de azi, parca rupte dintr-un film despre mafia.

Si focusul se centreaza pe acest moment, petrecut la Roma, cand un grup de prieteni, la o masa, intr-o ambianta de bar, pun un pariu ciudat. De fapt, ei, conform piesei, se afla in casa lui Philario, unde este gazduit Posthumus Leonatus, dupa ce este alungat de regele Cymbeline, care avea mania excomunicarilor (si-a excomunicat si cei doi baieti, cand erau mici, de teama ca, atunci cand vor fi mari, sa nu ravneasca tronul). Prietenul lui Philario, Iachimo, il provoaca pe Leonatus si ii spune ca Imogena, sotia sa, fiica lui Cymbeline, este infidela, si ca ii va demonstra acest lucru. Prin viclesug, Iachimo intra in camera Imogenei, furandu-i bratara in timp ce dormea. Si ii aduce lui Leonatus dovada infidelitatii. Bratara ii era daruita de Leonatus, asa cum ea i-a daruit lui un inel. Pe care acum el il pierde, dandu-i-l lui Iachimo, asa cum a fost pariul.

Sigur, Imogena nu poate sa se apere, e disperata ca a pierdut darul de la Leonatus. Inelul si bratara constituie semnele secrete ale iubirii lor. Este aici unul din cliseele dragi lui Shaskespeare, folosit in mai multe piese, cum ar fi Negutatorul din Venetia, montata aici, la Public Theater, tot de Sullivan. Cymbeline este una din ultimele piese scrise de Shakespeare, reprezentata pentru prima oara in 1611, si el toarna in ea ceea ce a verificat in celelalte piese.

Recunoastem lesne schema din Othello, care are aceeasi tema, a fidelitatii si geloziei, iar obiectul demonstratiei este batista Desdemonei. In Cymbeline, rolul lui Iago este jucat de Iachimo, un prieten al lui Philario, cum am spus. E suficient ca Posthumus sa laude fidelitatea Imogenei ca Iago / Iachimo si ticluieste scenariul infidelitatii, o va seduce si ii va aduce dovada adulterului. Exista, apoi, cliseul deghizarii, ca in A douasprezecea noapte, cand Imogena se deghizeaza in paj, cu numele Fidele, aratandu-si fidelitatea ca in povestea lui Edgar din Regale Lear. De asemenea, exista un vraci, care prepara o otrava ce nu omoara, doar adorme si opreste pulsul, leac care aici are un rol benefic fata de tragedia pe care o declanseaza in Romeo si Julieta.

Ne intalnim cu nenumarate trucruri teatrale, luate din commedia dell’arte. E o placere sa descoperi un joc al conventiilor, care starnesc mirarea pentru neofiti. Si chiar am aflat-o de la un tanar, care mi-a spus ca lui piesa i s-a parut cam plictisitoare. Trebuie sa tinem seama si de astfel de opinii. Shakespeare constituie o mostenire inrobitoare, care nu e la indemana oriciui. A-l asimila, presupune un tur de forta. Oricum, el a devenit piatra de moara a teatrului mondial. E un mare test, o mare proba pentru cultura universala. Intr-un fel, toata istoria culturii se raporteaza la el, ceea ce nu mai convine generatiei computerelor, care nu accepta un asemenea diagnostic.

Piesa este drama Imogenei, care incearca sa-si demonstreze nevinovatia, fapt care o apropie de un alt personaj nedreptatit, simbol al rabdarii si virtutii, Hermiona, din Poveste de iarna, o piesa geamana pana la un punct cu Cymbeline, ambele anticipand telenovelele moderne. Ca intr-o epopee teribila, ca in Ghilgames, Imogena trece prin incercari neobisnuite, isi pune valetul sa o omoare, incearca sa se sinucida, se deghizeaza in paj, mereu moare si reinvie, asa cum se intampla spre sfarsitul spectacolului, cand scena are trape speciale, Imogena reusind sa se salveze in stilul eroinei din Kill Bill!

Evident, Daniel Sullivan a tratat piesa ca pe o parabola cu o tema eterna: fidelitatea. E o adevarata aventura sa fii fidel intr-o lume de corupti si pacatosi. Si semnificativ este faptul ca nu lorzii se dovedesc salvatori, ci oamenii simpli, cum este Belarius (jucat in travesti de Kate Burton, fiica lui Richard Burton!), desi el, care a avut grija de cei doi baieti alungati ai lui Cymbeline, este un lord excomunicat pe nedrept de temutul rege, dar, ca si in Furtuna, judecata si pedeapsa au revers. Si asa cum Prospero isi iarta dusmanii, va face si Cymbeline, al carui mesaj final, dupa ce plateste tributul catre Roma, este pacea. Un cuvant de pace, pe fondul regasirii copiilor sai.

In Imogena joaca Lily Rabe, o actrita experimentata, nominalizata la Tony Award, ca si Hamish Linklater, de altfel, care apare in dublu rol, Posthumus Leonatus si Cloten, fiul arogant al reginei din prima casatorie, aflat in centrul complotului impotriva lui Cymbeline, motivat fiind de faptul ca a aspirat la mana Imogenei si a fost respins. Sunt actorii preferati ai lui Daniel Sullivan, folositi in toate montarile sale. Interesant cum se schimba natura personajelor, ca fetele lumii, cum raufacatorii primesc lectii, spre afirmarea deplina a vietii, prin triumful puternic al iubirii.

O confirma cele mai aplaudate scene ale spectacolului, in stil Broadway, remarcabile momente de muzica si dans de epoca elisabethana, insotite de acompanieri live, caci in spatele decorului, dupa o cortina-afis ca in Times Square, se afla o orchestra ce creeaza ambianta sonora, bazata pe muzica originala a lui Tom Kitt. Este un spectacol de peste 3 ore, iubit si de natura, care seara de seara ofera o temperatura ideala, in cea mai frumoasa vara newyorkeza din ultimii ani.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York