Reflecţii din „izolatorul” Realitatea TV

La Realitatea TVA am acceptat umilinţa de a fi izolat într-un studio mic, unde am stat singur aproape patru ceasuri, doar pentru a putea mărturisi, pe un post TV de mare audienţă, chiar câteva minute, eroismul şi sacrificiile celor ce au luptat în rezistenţa anticomunistă.

În definitiv, izolarea mea a reflectat fidel statutul pe care exponenţii statului comunist şi ai Securităţii l-au rezervat luptătorilor anticomunişti şi urmaşilor lor, în societatea românească a ultimilor 25 de ani: acela de marginalizaţi. Toleraţi. Outsideri. Aceasta a fost reconcilierea clamată în nesigurele zile ale lui decembrie 1989 de foştii tovarăşi, în frunte cu Iliescu. În realitate, o crudă continuitate, atât a structurilor fostului regim totalitar, cât şi a dominanţei acestora asupra victimelor.

La asta am reflectat în cele patru ore petrecute în micul studio, privind de unul singur, pe monitoare, masa nu tocmai rotundă din în studioul mare, ceea ce mă făcea să asemuiesc „debaraua” (cum a numit-o istoricul Mircea Stănescu) ce fusese rezervată reprezentanţilor rezistenţei anticomuniste cu izolatoarele ce nu lipseau din nici o închisoare politică de după 1945.
Dar am mai reflectat la ceva în tot acest timp. Am realizat cât de importantă este mediatiatizarea. Am realizat-o atunci, dar şi în zilele următoare, în timp ce primeam neîncetat mesaje pe conturile Facebook, pe mail sau chiar pe telefonul indicat de site-ul Fundaţiei Ogoranu. Am înţeles cât au contat acele minute în care, pe fondul unui rating-record, am putut spune răspicat adevărul în faţa a milioane de români. Am înţeles de ce noi şi bătrânii noştri nu am avut voie să apărem la televizor în ultimii 25 de ani. Am înţeles de ce Ion Gavrilă Ogoranu nu a putut vorbi la Televiziunea Română, în decembrie 1989.

Şi am mai înţeles ceva. Am înţeles că nu are rost să ne lamentăm la nesfârşit, victimizându-ne, deplângând marginalizarea care ni s-a rezervat, ca un exil în propria ţară. Am înţeles că mare parte din situaţia precară a posibilităţilor de acţiune şi mediatizare ne revine chiar nouă. Dacă vom fi sinceri şi vom analiza lucid ultimii 25 de ani, va trebui să recunoaştem că s-a investit prea puţin. Că s-a lucrat extrem de puţin şi mai ales extrem de dezordonat. Resursele logistice – la început nu puţine – provenind din contribuţiile foştilor deţinuţi politici şi ale exilului anticomunist, au fost irosite în proiecte deseori prost întocmite şi mai cu seamă prost managerizate. Societatea civilă – mă refer la acea parte sănătoasă a sa, neprevertită de banii şi ideile marxismului cultural injectat pe filieră vestică – ei bine, acea societate civilă construită după 1990, deseori stângaci şi neprofesionist, de foştii deşinuţi politici şi urmaşii lor, trebuie să-şi asume acum, mai ferm ca oricând, comandamentul unei alte rezistenţe. De astă dată culturale. Rezistenţa împotriva neorollerismului agresiv, care falsifică Istoria prin legi de esenţă stalinistă. Rezistenţa împotriva celor care, prin aceleaşi legi, îngrădesc – pentru prima oară din 1990 încoace – într-o manieră brutală, drepturi şi libertăţi pentru care în ţara asta s-a murit. Rezistenţa împotriva unor minţi îmbâxite de marxism, care nu reuşesc să se detaşeze de încrâncenarea „luptei de clasă” şi care, camuflate abil sub paravanul unor ONG-uri şi instituţii publice, pun la zidul corectitudinii politice părţi întregi din patromoniul cultural al acestui popor. E de ajuns să exemplificăm cu declaraţiile lui Aurel Vainer, care a etichetat drept prolegionari pe toţi cei care au criticat aşa numita lege a memoriei, dar şi aprecierile halucinante ale lui Alexandru Florian care a trasat o sentinţă desprinsă din anii 1950: oricine se îmbracă în costum naţional fără a fi ţăran, este automat fascist. Dacă nu vom interveni fără şovăire, în ritmul acesta riscăm ca, în câţiva ani, să retrăim arestările şi reeducările din România comunistă. Cu consecinţa dramatică a ştergerii memoriei identitare a generaţiilor viitoare.

Un mare om spunea că un popor căruia i s-a falsificat istoria este deja un popor cucerit. Restul, cucerirea militară sau economică este doar o chestiune de timp. Pierderea identităţii naţionale este uneori mai gravă decît pierderea teritoriului naţional. Evreii au supravieţit ca naţiune şi entitate religioasă, două mii de ani, risipiţi fiind pe tot pământul. Legaţi între ei, peste miile de kilometri ce-i despărţeau, eu au putut să-şi recapete ţara, graţie conservării identităţii lor naţionale. Noi românii avem, la rândul nostru, dreptul dar mai ales datoria de a ne apăra Istoria recentă şi memoria rezistenţei anticomuniste a poporului nostru, tot în aceeaşi măsură în care avem datoria de a ne apăra pământul patriei şi bogăţiile sale. Pământzul şi văzduhul unui popor nu pot constitui obiect de discuţie cu nimeni şi pentru nimic.

Reprezentanţii societăţii civile creştine, cei ce şi-au dedicat existenţa apărării memoriei rezistenţei anticomuniste trebuie să se coaguleze. Trebuie să ţinem legătura între noi. Comunicarea şi cunoaşterea reciprocă ne vor ajuta să punem în practică proiecte comune. Realizate la nivel profesionist şi în spiritul veacului nostru, ele vor impune în cele din urmă o nouă şcoală de educaţie şi gândire. Forţei financiare colosale şi incisivităţii adepţilor Şcolii de la Frankfurt – din rândul cărora s-au recrutat neokomisarii care arestează astăzi Istoria – li se poate opune o societate civilă profesionist organizată, eficientă şi mai ales viabilă în raport cu epoca noastră. Dincolo de toate acestea, Dumnezeu e cu noi.

Un Muzeu al Rezistenţei la Bucureşti ar reprezenta astăzi un astfel de proiect, ultimul lucru pe care tovarăşii falsificatori de istorie îl doresc, ca piedică în calea uitării la care ei condamnă, prin legi şi ordonanţe, memoria suferinţei şi demnităţii unui neam. Va trebui să ne construim – e drept, cu sacrificii enorme – propriile nostre bastioane de mediatizare. Posibilităţile de astăzi sunt variate, iar internetul – ca cel mai la îndemână şi deocamdată gratuit – ar trebui exploatat la maximum. Iar o revistă, aşa cum este Rezistenţa, ar trebui să fie disponibilă fiecărui român. E timpul să ne mişcăm. Vremea lamentaţiilor şi plînsului a trecut. La treabă!

Florin Dobrescu – Buciumul