Festivalul Internaţional de Nai “Gheorghe Zamfir : Lecţia de românism

Festivalul Internaţional de Nai “Gheorghe Zamfir” de la Găeşti s-a încheiat cu un concert apoteotic, în care Zamfir s-a întrecut pe sine (fiindcă nu mai are cu cine să se întreacă), şi-a ieşit din matcă, de fapt, a intrat profund în matricea fiinţei sale şi ne-a arătat toate valenţele ei, oferind cea mai profundă şi vie lecţie de românism. Ceea ce ar trebui să facă, dar nu fac, fiindcă nu pot, nici preşedintele ţării, nici guvernanţii şi parlamentarii, nici profesorii de istorie şi analiştii politici, nici liber-schimbiştii, a făcut memorabil Gheorghe Zamfir, prin naiul său, prin vocea sa şi prin cuvintele sale. Cine a fost la acest concert se poate considera fericit (şi în Central Park de Găeşti au fost fericiţi câteva mii de oameni!), iar cine nu a fost, rămâne mai sărac cu o dimensiune, poate şi cu o viaţă, aşa cum voi încerca să arăt aici.

Concertul s-a deschis cu o piesă fulminantă, pentru nai şi orchestră, Sus pe culmea dealului, interpretată de Gheorghe Zamfir, la nai, şi de orchestra “Lăutarii” din Chişinău, dirijor Nicolae Botgros, orchestră pe care Zamfir o consideră Orchestra Naţională de Folclor. Şi imediat a venit explicaţia naistului la piesa cântată: „Este o melodie bănăţeană, pentru salvarea ţării mele şi a poporului meu! Sus pe culmea dealului, acolo unde eu îl văd pe Eminescu”. Din capul locului, deci, Zamfir a desenat portretul acestui concert, care a avut caracterul unui românism autentic. Natura rebelă a lui Gheorghe Zamfir s-a văzut în acest concert prin toţi porii lui. Zamfir s-a desfăşurat. Aici, pe scenă, este locul lui adevărat, unde poate fi total convingător, cu vorba şi cântecul. Şi mai ales acasă la el, unde moderna scenă, din metal, dotată cu toate instalaţiile, plancată de mari ecrane, care transmiteau concertul şi pentru cei de pe stradă, care nu puteau să ajungă mai aproape, se află în prelungirea faimosului conac (1890) al unui vechi boier al locului, Grigore Olănescu. Nu-i mai trebuie lui Zamfir nici o cârjă ajutătoare, cum ar fi Protv-urile sau alte mijloace de compromis. Într-un purpuriu de melodii moldoveneşti, el a combinat naiul cu vocea sa, o voce fără egal, ca o pecete inconfundabilă, aşa cum face să vorbească însuşi naiul. Cine a ascultat rugăciunea “Tatăl Nostru” grăită la nai de Zamfir, are imaginea acestui unic fel de a cânta, în care instrumentul devine un grai ales, un sunet umanizat, prin care cuvintele rugăciunii sau cântecului devin suflate, devin pre-cuvinte, sunete aflate la graniţa dintre melodie şi vorbire sau graiul articulat. De regulă, o astfel de tehnică este aplicată de artist atunci când cântă doine, cântece de jale, rugăciuni, bejenii profunde. Spui că astfel de cântece plâng.

Şi după acest teribil purpuriu, deodată se aude răsunător vocea puternică a naistului: “Basarabie, vino acasă!” Şi, automat, toată mulţimea din parc, care stătea pe bănci, s-a sculat în picioare şi a scandat strigătul lui Zamfir. Un delir patriotic nemaiîntâlnit!
Apoi cu vocea lui profund bărbătească, plină de ondulaţii, ca o frunză ruginită, arsă de soare, dar brăzdată de rouă, a cântat Frunză verde de mohor, în care se evocă dorul, “numai doruleţul meu / e ca pământul de greu”, dar şi blestemul “Taci, pasăre, nu cânta, / Că io rău te-oi blestema”. E vorba de mitul cucului. Uneori, vocea sa are rupturile lui Zavaidoc, căruia i-a şi cântat odată o piesă, De când ne-a aflat mulţimea. Şi aici a cântat ceva asemănător, omagiul lui Fănică Luca, cum vom vedea. Ca să treacă apoi la o sârbă, la ceea ce face strălucirea lui Zamfir, interpretul de geniu al acestei stări specifice folclorului nostru, cântecului şi dansului românesc, iuţirea de sine.

*

Gheorghe Zamfir are un simţ al spectacolului colosal, el ştie să ţină perfect publicul îl loc, să-i capteze total atenţia, printr-o continuă alternanţă între cântece solo, melodii orchestrale, doine, sârbe, strigături, piese vocale, mici poveşti sau întâmplări între ele, cu caracter memorialistic sau moral. De altfel, moralitatea este stăpână peste acest tip de spectacol, mesajele ei merg la sufletul oamenilor, fiindcă ei nu au de unde să mai audă pilde morale, dat fiindcă că morala este scoasă din vocabularul guvernanţilor, nu se potriveşte faptelor lor nesătule. De pildă, Zamfir a evocat un concert memorabil petrecut la Chişinău, în timpul mandatului preşedintelui Snegur, care a venit la concert însoţit de marii scriitori ai momentului, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Ungureanu şi alţii, iar oamenii stăteau la rând la un bilet pe un frig de crăpau pietrele. O altă întâmplare se leagă de Cabul, alta de Istambul, cum femeile fugeau la concertul său cu cărucioarele cu copii după ele sau, în Australia, unde se auzea numai Lonely Shepherd cântat de Zamfir şi formaţia James Last, cântec aflat pe banda sonoră a filmului lui Tarantino Kill Bill.

Mereu şi-a presărat concertul cu astfel de evocări, din care a rezultat dragostea sa neţărmurită pentru Basarabia, pentru România. A dedicat concertul tuturor regiunilor ţării. El a spus că “România este singura ţară de pe pământ care are zone inconfundabile, de parcă te-ai duce în ea dintr-o ţară în alta. Aţi văzut cât de diferite sunt când te duci din Oltenia în Maramureş sau din Dobrogea în Bihor. Alt port, alte cântece, alte broderii, alte case, altă mentalitate. Dar în America, atunci când te duci din New York în Los Angeles, din Boston în Philadelphia, e aceeaşi poşircă”. Iar aici, la acest cuvânt, care nu ştiu ce rezonanţă a avut pentru găeşteni, spectatorii au aplaudat frenetic. Oricum, ei nu aveau de unde să ştie cât de profund diferite sunt aceste oraşe, pe care eu le cunosc bine, şi cât de puternic se conservă în America individualitatea fiecărui popor din care este alcătuită această ţară.

Dar aceasta e altă problemă, o stăpâneşte bine şi Gheorghe Zamfir, însă, aşa cum avea să explice mai apoi, atitudinea lui vine din acest bombardament mediatic al mass-mediei româneşti, în care americanizarea pe toate canalele a dus la alterarea gustului românilor, la înlocuirea folclorului autentic cu surogate de import. Sigur, este o tragedie similară cu manelizarea. Plus că întotdeauna noi am avut un complex faţă de coloşi, fiindcă ne-a plăcut să trăim în paradisul nostru ca într-o găoace. Şi să fim lăsaţi în pace. Numai că azi trăim o răsturnare a valorilor sau un paradox, înjurăm ceea ce importăm în draci, nu mai facem deosebirea între autentic şi fals, parcă ne este ruşine cu valorile trecutului, şi aducem acasă tot ce este superficial de la americani. Ei nu ne înţeleg pe noi, dar nici noi pe ei. Unde ajungem? Cultura trebuie să facă punţi, cu atât mai mult muzica. Şi cred că Gheorghe Zamfir a fost apreciat şi de americani în turneul său de 23 de mari concerte pe care le-a avut în Statele Unite.

Politichia, bat-o vina! Apoi Zamfir a trecut cu tolba de melodii din Moldova în Ardeal, cântând şi vocal o piesă de o rară frumuseţe, Pe uliţa mândrei mele, ca de aici să treacă fermecător la o învârtită ca la mine în Făgăraş. A revenit acasă, în Valahia, în zona muntenească, ajungând, desigur, şi la Găeşti, unde i-a evocat pe faimoşii instrumentişti Vasile Pandelescu şi fiul lui, Costel Pandelescu, definiţi astfel: “Doi giganţi ai poporului român. Am crescut împreună, am cântat împreună. Vasile a făcut cea mai mare şcoală de acordeonişti din lume, iar cu ţambalagiul Costel am cântat timp de 22 de ani. Cu ei am colindat toată lumea”. Nu l-a uitat nici pe Amza Moise, fondatorul unei orchestre de mandoline aici, în Găieşti. Lor şi maestrului său Fănică Luca, “fără de care eu nu aş fi fost cine sunt”, le-a adus un omagiu, dedicându-le o melodie de suflet. Pe care a combinat-o apoi cu vocea, cântând la fel de arhaic, ca un caval, melodia Lina mea, draga mea. Fascinant, parcă era un staraboste dac, în bundiţa sa înflorată, de o rară frumuseţe.

*

Zamfir nu uită nimic, face istorie cu fiecare concert, cu fiecare melodie pe care o cântă. Şi când şi-a evocat părinţii, a făcut-o povestind o întâmplare de la Paris la Găeşti, unde „am aşteptat la barieră, să ajungă acasă, mai mult decât a durat zborul cu avionul de la Paris! Măicuţa mă aştepta cu mămăliga fierbinte, care s-a răcit şi focul s-a stins. Într-un târziu, am ajuns. De câte ori mă întorceam acasă şi ajungeam în bătătură, primul lucru pe care-l făceam, mă puneam în genunchi şi sărutam mâna tatei şi mâna mamei”. Toate poveştile sale presărate ici, colo, în timpul concertului sunt la fel de memorabile, ca şi cântecele. Atacurile sale la adresa hăitaşilor culturii au fost ca în Parabola orbului lui Bruegel, căora le-a aplicat o ştampilă memorabilă, cât toate vorbele lumii, cântecul Delirium, un fel de bârfă la uşa cortului, un fel de bip-bap neaoş, o vorbăraie fără înţeles, ca o cascadă de sunete, o replică spirituală, plină de umor, ceva genial, care mi-a amintit de o altă lecţie dată bârfitorilor de pe uliţi de către Marin Constantin, care, într-un concert la Sala Mică a Palatului, la ediţia 2007 a Festivalului “Enescu”, a cântat o piesă de ciripituri, în care corul “Madrigal” nu articula cuvinte, le ciripea (vezi Istoria, p. 98, unde scriu şi despre Marele Absent al Festivalului).

Dar acolo erau mai multe ciripituri, câte voci avea corul, un fel de păsărească, un amestec, cum e limba păsărilor într-o colivie. Însă Zamfir a creat tot acest balamuc singur, cu o dezinvoltură colosală. Aşa ceva nu se poate vedea. Nu am văzut pe nici o scenă a lumii un actor care să producă un asemenea efect teribil. Trebuie să dai tot aurul din lume să asculţi această minune, să vezi/auzi cel mai straşnic pamflet politic şi existenţial care s-a creat vreodată. Ar fi fost gelos şi Iocan la fierăria Moromeţilor. Şi ar fi invidios pe el toţi condeierii!

Însă “delirul” se produce când Zamfir se află într-o vervă deosebită. Cum a fost la Găieşti, unde s-a revărsat din el, semn că s-a simţit excelent. Aşa mai uită de durerea sa, că nu există în România o Orchestră Naţională de Folclor. Există în Moldova, această orchestră “Lăutarii”, dar nu există la noi. Dezinteresul este total, aşa cum era şi pe vremea comuniştilor. “Mi-au desfiinţat orchestra de folclor, spune Zamfir, cu care puteam cuceri lumea. Adunasem 56 de instrumentişti, unul şi unul. I-am spus şi lui Ceauşescu odată să-mi dea 50 de instrumentişti, un avion cu doi piloţi şi în zece ani vă aduc lumea la picioare! Dar dictatorul mi-a oferit 10 ani de exil, care au fost cum au fost, să nu-mi mai aduc aminte. Şi azi e şi mai rău, ne-au închis toate porţile, mie şi valoroşilor instrumentişti pe care îi avem! Toţi îşi câştigă existenţa pe la nunţi şi botezuri, ca şi mine. Vai şi amar de noi! Iar preocuparea pentru şcoala de nai este la pământ. La Conservator mi s-a desfiinţat catedra de nai, a desfiinţat-o un gogoşar, a confundat-o cu vreo tarabă, Dan Dediu, rectorul Universităţii, dându-mă afară. Eram profesor acolo şi aveam o clasă cu 14 elevi. Dacă eu mă duc, nu mai are cine să facă aşa ceva, să mai păstreze în ţara mea cultul pentru acest instrument divin”, pe care mereu îl mângâia.

De fapt, când lua câte un nai de pe o măsuţă plină cu flori, făcea acest gest gingaş, de parcă naiul era o fiinţă vie. Şi nu este? Naiurile sale, cu care Zamfir vine la concerte, se numesc Nai Sopran, Nai Alto, Nai Tenor, Nai Bariton, Nai Bas, Nai Contrabas. Naiul Sopran e cel mai vechi, făcut chiar cu mâinile lui, în tinereţea sa.

*

A arătat, în fine, că originalitatea folclorului românesc estre respectată pretutindeni, acolo unde există cântăreţi de ani. De aceea, a şi făcut acest Festival Internaţional de Nai, să dovedească lumii noastre că este aşa. Şi i-a poftit pe scenă să cânte pe trei naişti invitaţi, din Austria, Turcia şi Moldova, precum “uimitorul Igor Pogorean”, căruia l-a sfârşit i-a dăruit un trofeu, lui şi lui Nicolae Botgros, pe care l-a elogiat ca fiind un reper al muzicii naţionale, un rezistent, care conduce orchestra „Lăutarii” de 37 de ani şi conservă ca nimeni altul folclorul moldav. “Basarabia e o comoară. Acolo să vă duceţi, fraţilor, să vedeţi cum este păstrat folclorul! Cum păstrează ei tradiţia. Ei au acolo o orchestră de folclor, noi nu aveam. Suntem umiliţi, cântăm pe unde apucăm, fiecare cum se descurcă! România e o regiune a Basarabiei, nu invers! Acolo e românismul adevărat, fiindcă acolo s-a păstrat rădăcina intactă!” Pe lângă elogiul Basarabiei, al românismului, al istoriei poporului român şi al unicităţii limbajului său artistic, a făcut elogiul naturii: “Nici un popor nu cântă natura ca aici. Nici dragostea”. Şi pe loc a cântat “Patru boi suciţi în coarne, Lino, Leano”. Mi-a plăcut şi elogiul pe care l-a făcut Turciei, spunând că “acolo am văzut grâu adevărat, cu boabe mari, sănătoase, ca şi cartofii, nu cu găuri ca la noi. Acolo agricultura e cum era la noi odată, pe vremea când tata era chiabur!” Şi a citat câteva locuri de rezonanţă, unde s-a simţit ca acasă. Oricum, “acolo, sunt mai cunoscut decât în România”. Nu credem, nici el nu credea, dar s-a convins că “sunt mai cunoscut decât Hagi”. Ca să încheie cu elogiul credinţei. Apogeul concertului a fost Doina de jale sau Doina Oltului, cu izvor într-o rugăciune a mamei lui, care era din Hurezanii de Jos ai Gorjului, nu departe de Hobiţa lui Brâncuşi. A mărturisit că “am cântat-o în toate catedralele lumii, în asocierea nai şi orgă, rezultând sunete nemaiuzite, care i-a făcut pe străini să vină, iertaţi-mi lipsa de modestie, să-mi sărute mâna, să mă pipăie, să vadă dacă sunt din lut sau abur”. Mi-a confirmat şi mie această realitate, când l-am întâlnit, la opera concert Wozzeck de Alban Berg, chiar Nicolae Licareţ, cu care a făcut tandemul nai-orgă. “Este cea mai mare doină de jale care poate exista, explica Zamfir mulţimii de la Găeşti. În ea se află multă durere, strigăt, bocet. Se urlă din toţi rărunchii, se vaită ca în tragediile antice”. Şi a dovedit că este aşa, printr-o trăire nemaipomenită.

De altfel, ceea ce dă portretul nepereche al acestui artist este trăirea, intensitatea trăirii. Ca în trăirismul lui Nae Ionescu, fiindcă ea te menţine într-o tensiune spirituală şi sufletească, uneori religioasă. Dacă te transpui în ea, înţelegi cât de înzestrat este Zamfir cu forţă mistică, fiindcă omul normal nu poate suporta atâta concentrare, atâta dăruire. Spui că moare pe scenă, îşi dă tot suflul. Într-adevăr, această doină exprimă o disperare cosmică. Mă mir cum de Enescu nu a descoperit-o, nu a valorificat-o, i se potrivea, fiindcă şi la el există această profundă sfâşiere cosmică, specifică fatalismului românesc. E o piesă sfâşietoare, unică, fără egal, ca o jale universală.

În plină desfăşurare a acestei doine, Zamfir se opreşte, şi grăieşte rugăciunea auzită de la măicuţa lui. O spune cu naiul vorbind, ca în rugăciunea “Tatăl Nostru”. Iar totul s-a încheiat, noaptea târziu, după trei ore neîntrerupte de concert, în care timpul a trecut ca gândul, cu celebra Ciocârlia, pe care au cântat-o absolut toţi, orchestră şi solişti, într-un delir triumfător, de parcă toată suflarea, fără graniţe, era unită în zborul spre tării al acestei păsări blestemate, pentru că şi-a făcut iubit veşnic din soare.

Grid Modorcea