Redeschideţi ancheta! Dosarul Revoluţiei nu poate fi îngropat!

Unul din acele momente în care îmi este ruşine că sunt român… Unul din acele momente în care simt că este inutil să mai trăiesc într-un stat care a încetat să mai fie stat, încălcându-şi principiile şi legile şi fundamentele sale de drept… Unul din acele momente în care mă gândesc, din nou – a câta oară, Doamne? – că în Polonia, în Cehia, în Ungaria, aşa ceva nu ar fi fost posibil… Aşa am gândit în decembrie 1989, când doar la noi Armata a tras în poporul pe care era menită să-l apere, şi nicăieri în lagărul socialist nu se întâmplase aşa ceva… Aşa am gândit în iunie 1990, când din nou Armata a tras în manifestanţi, iar hoarde de muncitori abrutizaţi au desfigurat o ţară întreagă… Aşa am gândit ori de câte ori milioane de mankurţi lobotomizaţi au validat prin voturile lor iresponsabile pe cei ce patronaseră cu rânjete sarcastice toate acele masacre…

Ei bine, da… Procuratura militară a închis dosarul crimelor Revoluţiei din decembrie 1989. Iar comunicatul oficial ce a însoţit fărădelegea este stupefiant prin absurdul şi cinismul cu care a fost alcătuit. Ideea principală pe care se fundamentează rezoluţia procurorilor militari este aceea că după 22 decembrie a existat un vid de putere, pe fondul căruia oboseala şi stress-ul celor implicaţi în operaţiuni au făcut ca aceştia să tragă unii în alţii. Şi iaca aşa au rezultat peste 1000 de morţi…

Repet, este vorba de 1000 de morţi. Nu de unul singur. Nu de 10. Nu de 100. Ci de 1000 de morţi! O mie! Deşi, în fond, şi o viaţă omenească pierdută are o valoare inestimabilă…

Un stat în care se muşamalizează, cu atâta nonşalanţă şi după tergiversări nesimţite de 26 de ani, ancheta pe marginea morţii violente a peste 1000 de oameni, încetează să mai fie un stat. De stat de drept nici nu mai poate fi vorba. Iar dacă un popor acceptă cu resemnare o rezoluţie precum cea emisă, cu o nesimţire ieşită din comun, de parchetul militar, atunci acela nu mai este popor, ci o masă amorfă de vite cu chip uman. Mamifere bipede, care-şi merită cea mai cruntă robie.

Vreau să fie bine înţeles mesajul acestui editorial. Eu am trăit acele evenimente. Am avut neşansa să fiu bucureştean şi să am atunci vârsta de 16 ani, deci să conştientizez totul. Am avut neşansa să fiu crescut de nişte bunici care mi-au vorbit de la vârste fragede despre ce înseamnă de fapt comunismul, despre caracterul criminal al acestuia, despre o Românie regală, adevărata Românie, care fusese înăbuşită după 1945. Care îmi ofereau să ascult posturile de radio occidentale, semănându-mi în suflet speranţa unei eliberări. Spun neşansa, pentru că dacă nu ar fi fost toate acestea, poate că evenimentele din decembrie 1989 ar fi trecut pe lângă mine altfel, scutindu-mă de trauma pe care acele zile mi-au pricinuit-o. Şi de care nu am mai putut scăpa niciodată.

Am participat la evenimente şi am văzut totul. Am văzut cum mureau oameni pe străzi. Am văzut sângele închegat pe asfalt. Am văzut cum erau aduşi la cimitirul improvizat într-un părculeţ, tineri, băieţi şi fete, în sicrie… Erau mutilaţi… Erau însângeraţi… Fetele erau îmbrăcate mirese, iar băieţii păreau nişte miri palizi, vineţi, ai unei eternităţi reci şi anoste… Am plâns, cu tatăl meu, pe mormintele calde încă, pe care brăduţi împodobiţi de părinţii nenorociţi încercau să aducă alinare acelor sărbători înecate în lacrimi… Ani la rând nu m-am mai apropiat de acel cimitir, ocolindu-l mereu pe la mare distanţă. Nu puteam retrăi acele zile de coşmar…

De aceea nu pot astăzi să tac…. Nu pot să-mi duc viaţa cotidiană, făcându-mă că cu s-a întâmplat nimic. Nu pot să mă fac că nu ştiu că Armata, cea care a reprimat sângeros revoltele de la Timişoara, Cluj şi Bucureşti, după fuga lui Ceauşescu a căutat să-şi dreagă imaginea pătată cu sânge, profitând de diversiunea „teroriştilor”, pentru a poza, în final, în salvatoarea naţiei… Nu pot să mă fac că nu ştiu că trupele de cercetare-diversiune ale MApN erau singurele capabile să desfăşoare un război urban de hărţuire precum cel desfăşurat zile la rând de „terorişti” inexistenţi. Nu pot să mă fac că nu ştiu că pe teritoriul României au acţionat în acele zile peste 30.000 de agenţi GRU şi KGB, pentru a căror retragere ambasadorul URSS cerea sprijinul lui Iliescu, pe 27 decembrie 1989. Dar care, în majoritatea lor, nu au plecat decât după septembrie 1990… Nu pot să mă fac că nu ştiu că întreaga canonadă a început la scurt timp după ce manifestaţia se radicalizase, oamenii strigând neocomuniştilor adunaţi în balconul CC-ului: „fără comunişti!”

Într-o astfel de situaţie, unui om normal, unui om care are principii morale, îi rămân două alternative: să plece din ţară, uitând acea ţară care a acceptat pecetea laşităţii şi ruşinii, ori să moară. Continuarea vieţii resemnându-te în mediocritatea vinovată din jur echivalează cu existenţa unui vultur cu aripile tăiate.

Ba poate că ar mai exista o cale. Aceea de a acţiona. De a nu ne resemna. De a nu accepta. De a avea tăria să strigăm, statului acestuia, structurilor sale corupte, alcătuite din produşi degenraţi ai sistemului comunist, că nu acceptăm. Că alegem nesupunerea civică, sau o altă formă de neacceptare. Că suntem în stare să mai facem o revoluţie, una pe bune, cu final normal… Şi să strigăm asta şi acelor cercuri de putere occidentale, care cu siguranţă îşi vor fi dat acceptul tacit, probabil din obişnuita teamă de a nu deranja duhoarea stătută a colosului de la răsărit.

Problema care se pune este: ce alegem? Care din cele trei căi?

Pentru că, acceptarea situaţiei de acum este echivalentă cu pecetluirea viitorului nostru şi al urmaşilor noştri. Să nu ne mire că trăim în ţara lipsei de răspundere. Să nu ne mire că se încearcă, cu agresivitate, muşamalizarea anchetei în moartea unui om, poliţistul Bogdan Gigina, ca urmare a abuzului unui ministru. În mentalitatea materialistă a acestor nemernici, muşamalizarea morţii unui om este un mizilic, raportat la muşamalizarea morţii a 1000 de oameni… Acesta este resortul gândirii pe care s-a fundamentat devalizarea economiei întregii ţări, spolierea populaţiei, îmbogăţirea fără măsură a profitorilor sistemului… Cum să dea socoteală cineva pentru acestea, când pentru moartea a 1000 de oameni nu a plătit nimeni?

De aceea, eu mă voi implica. Pentru că îmi pasă. Şi cred că, împreună, putem schimba cursul anchetei îngropate în fundătura procuraturii militare. Cei peste 1000 de morţi ai Revoluţiei, de după 22 decembrie, au dreptul la Adevăr. Altfel, noi vom fi morţii acestei lumi, iar ei vor învia în locul nostru.

Florin Dobrescu – Buciumul