A fluturat steagul Rusiei țariste pe Câmpia Libertății de la Blaj, pe 15 mai 1848?

Revoluția Română de la 1848/1849 din Transilvania are încă nenumărate necunoscute, iar arhivele austriece și rusești nu au fost îndeajuns cercetate de către istoricii români. O enigmă care nici până astăzi nu a fost elucidată de către istorici: a fluturat steagul ”muscălesc” pe Câmpia Libertății de la Blaj, la Marea Adunare Națională a Românilor din Ardeal? Revoluția maghiară a pornit pe 15 martie 1848 la Pesta cu o violență fără precedent împotriva naționalităților din Transilvania, deși liderii revoluționari în frunte cu Kossuth susțineau că vor instaurarea democrației, egalității, libertății și frățietății între popoare. Dieta maghiară de la Cluj, aleasă pe principiul electoral feudal din 1791, era majoritar controlată de către aristocrații maghiari, deveniți peste noapte revoluționari și naționaliști. Ungurii din Ardeal doreau unirea Transilvaniei cu Ungaria, lucru respins de români. În acest context de teroare revoluționară incipientă, românii izolați de guvernatorul Transilvaniei și Dieta de la Cluj, fără să fie sprijiniți de Curtea de la Viena, în doleanțele lor seculare, s-au adunat într-o Mare Adunare Națională la Blaj, pe 15 mai 1848. Românii adunați au fost reprezentați de episcopii Andrei Șaguna, Ioan Lemeni, intelectualii Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu sau de Avram Iancu, în fruntea unei armate disciplinate de moți. Românii au adoptat o moțiune în care au cerut libertate politică, democrație electorală, recunoașterea naționalității și desființarea iobăgiei. Au jurat credință împăratului Austriei, deși comandantul austriac Puchner îi privea pe români cu deconsiderare și răceală. Atunci s-a aclamat pentru prima oară în istoria românilor din Ardeal celebra lozincă: Noi vrem să ne unim cu Țara! Liderii românilor și-au dat seama că sunt izolați de către clasa politică maghiară, ce vira spre naționalismul terorist, și perfidia Curții de la Viena. Atunci se întâmplă un evenimet ciudat, încă neexplicat de istorici pe Câmpia Libertății de la Blaj, care a dat mari bătăi de cap și incoveniente conducerii revoluției românești. Tânărul Ioan Pușcariu intră pe Câmpia Libertății de la Blaj cu un imens steag Tricolor, dar care avea imprimate culorile: roșu, alb și albastru, de fapt drapelul Rusiei, deși de la 1821 românii au început să se identifice cu cele trei culori naționale: roșu, galben și albastru. Încă de la 1834, domnul Al. Ghica a primit firman de la turci să arboreze pe corăbiile valahe Tricolorul: roșu, galben și albastru.Românii din Ardeal au luptat sub flamurile roșu, galben și albastru și, totuși, la Blaj un grup de tineri conduși de Ioan Cavaler de Pușcariu vine cu un imens drapel în culorile Rusiei, fapt ce a creat o reacție virulentă a nobililor revoluționari maghiari și dezacordul temător al Curții de la Viena. Mult mai târziu, după zeci de ani, Ioan Pușcariu explică destul de necredibil situația, din punct de vedere istoriografic.

George Barițiu

Ioan Cavaler de Puşcariu a fost purtătorul drapelului, fiind denumit „Stegarul Naţional” la adunarea de la Blaj, unde au participat 50.000 de români. În tabloul principal al momentului „1848” de la Blaj , se poate observa drapelul respectiv. În lucrarea „Notiţe despre întâmplări contemporane” scrise de Ioan Cavaler de Puşcariu editată la Sibiu în anul 1913, a descris momentul respectiv: „Eu, care purtam steagul cel mare al naţiunii m’am suit cu el pe catedră (tribună) de unde se ţineau cuvântările, de aici, Bărnuţiu cetind jurământul naţional, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite şi mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni. Acest steag naţional – pe cari erau scrise cu litere de aur cuvintele: Libertate, Egalitate şi Frăţietate” – a fost pregătit încă din Sibiu, într’o conferinţă naţională în care s’au luat culorile: albastru, alb şi roşu ca, culori ce predominează la portul românesc; – părerea mea de a se primi culorile Ardealului, albastru, roşu şi galbin, fu delăturat prin pretextul, că steagul fiind garnisit cu ciucuri de aur şi colorarea galbină e destul de reprezentată, ca steagul să cuprindă toate culorile ţării, la acea n’a fost pregătit nimenea, că contrarii ne vor imputa, că steagul a fost muscălesc Toate jurnalele române de pe atunci mă numeau «stegarul naţional» ceeace a intonat şi Haşdeu în răspunsul la cuvântarea mea de introducere la Academie. Adunarea naţională alegându-mă de membru al Comitetului Naţional Permanent, am luat parte la toate afacerile acestuia cât timp am fost în Sibiu şi ca atare am procurat, prima tipărire a protocolului de la Adunarea Naţională din 15 mai 1848?”.

Adunarea de la Blaj

Scuzele târzii nu au liniștit pe revoluționarii maghiari care erau porniți împotriva românilor, acuzându-i pe aceștia că ei conspirau cu Moscova pentru ca să fie sprijiniți de Rusia țaristă în vederea dezrobirii naționale din Ardeal. Și Viena a privit cu ochi suspecți apropierea româno-rusă, confirmată mai târziu, de cererile Comitetului Român de la Sibiu de a invita trupele generalului rus Luders cantonat în Țara Românească să vină să-i protejeze pe românii persecutați de teroarea revoluționară a generalului Jozef Bem, care înființase ”tribunalele de sânge”, dar și de buna colaborare militară dintre trupele de lăncieri ale lui Avram Iancu cu armatele lui Luders intrate în Transilvania în vara lui 1849. Avram Iancu a și fost decorat de țarul Alexandru al Rusiei cu cea mai importantă medalie Ordinul Sf. Stanislav, dar declasificată dartorită intevenției împăratului Franz Josef, cu Ordinul Sf. Ana, clasa a doua. Dar până la aceste evenimente dramatice, Marea Adunare de la Blaj i-a trimis pe episcopul greco-catolic Ioan Lemeni și vicepreședintele ales al adunării George Barițiu cu o moțiune pe care să o prezinte Dietei de la Cluj, la sfârșitul lunii mai. La Cluj situația era tragică. George Barițiu își amintește de orașul de la poalele Feleacului fierbând de șovinism și dorința de unire a Transilvaniei cu Ungaria. Peste străzi se scanda lozinca: Unire sau Moarte! (Unio vagy halal). Clădirile Clujului erau vopsite cu această lozincă. Repede episcopul Ioan Lemeni și George Barițiu și-au dat seama că nu pot să expună în Dieta de la Cluj moțiunea adoptată la Marea Adunare de la Blaj, existând riscul de a fi linșați de vii. Mai mult episcopul Ioan Lemeni suferă o transformare și se rupe ideologic de George Barițiu, spunând că el nu crede în ce au hotărât ”proștii” de la Blaj. Presa maghiară reprezentată de publicația ”Erdely Hirado” le face o campanie de compromitere și de acuze grave asupra doleanțelor românilor. Terorizată și scindată, delegația românilor, care era neprotejată de perfida Curte de la Viena și comandantul Puchner, se întâlnește cu unul dintre liderii Dietei, aristocratul Nicolae Wesseleny, care privindu-i rece și de sus îi acuză de trădare pe români, de ”lipsă de patriotism” și că episcopul Andrei Șaguna a adus la Blaj un steag rusesc de la Karlovitz, ca să lovească în revoluția maghiară. Lemeni și Barițiu încearcă să se explice că steagul a fost adus de Ioan Pușcariu și că de fapt prin ciucurii aurii atașați era Tricolorul românesc, nu drapel rusesc. Wesseleny i-a acuzat în continuare pe delegații români de filo-rusism.Delegația română a fost scoas afară fără să-și poată prezenta moțiunea de la Blaj pentru drepturi naționale și sociale. Ei sunt primiți rece și de guvernatorul Teleki, care încercase prealabil anularea adunării de la Blaj, și care le spune că românii trebuie să renunțe la naționalitate odată uniți cu Ungaria, pentru că ”acum dispar naționalitățile” în noul stat unguresc. La fel de distant sunt primiți și de către baronul Francisc Kemeny, președintele Dietei. Unii dintre membrii delegației care la Blaj au tăcut, aici la Cluj și-au pus cocarde ungurești în piept, cum ne spune George Barițiu în memoriile sale: Părți alese din istoria Transilvaniei. Cererile românilor de la Blaj nu au fost ascultate în Dieta de la Cluj, care vorba lui Avram Iancu cu un an înainte, că nobilii unguri nu cu argumente filosofice pot fi convinși, ci cu ”lancea lui Horea”. Pe 29 mai 1848 deputații unguri, dar și Ioan Lemeni sau liderul sașilor Konradt Schmidt votează unirea Transilvaniei cu Ungaria în sala clădirii Reduta de pe actuala str. Memorandumului. Spre ai umili și mai mult, deputații unguri îi pun cu forța steaguri ale Ungariei în mâini lui Lemeni și Schmidt și îi împing în stradă în fața coloanelor de demonstanți incitați să scandeze: Unirea sau moarte! Alexandru Papiu Ilarian îl consideră pe episcopul Ioan Lemeni ”trădător”, așa l-o fi considerat și Avram Iancu, care după crimele de la Mihalț făcute de nobilii unguri în iunie a sărit trei bănci să-i ia de revere pe protopopi, la o întrunire a Comitetului Național de la Sibiu, care doreau înțelegerea cu Dieta. Pe 1 iunie, George Barițiu pleacă cu inima întunecată de supărare din Cluj, realizând că românii nu sunt recunoscuți sau respectați, nici de guvernul revoluționar maghiar și nici de perfida Curte de la Viena. Să fi fost atunci Imperiul Țarist o speranță pentru libertatea românilor ardeleni? E o enigmă care trebuie elucidată de istorici ca și arborarea steagului ”muscălesc” pe Câmpia Libertății de la Blaj, ca un factor de presiune făcut de români pe autoritățile maghiare și austriece?

Ionuț Țene

Generalul Luders