Valeriu Gafencu ne-a împărtășit calea spre Fericire. Unica

Fericirea nu este pentru toată lumea sau mai bine zis nu este pentru înțelesul tuturor. De fapt nu există fericire în afară de Iisus Hristos. Calea îngustă spre fericire trece prin mărturisirea lui Hristos. Studentul Vasile Gafencu a înțeles cel mai bine ce înseamnă adevărata fericire din catacombele gulagului. Fericirea nu e o chestiune ce ține de lumea aceasta, ci doar de calea dreaptă spre mântuire și Înviere. Valeriu Gafencu a perceput cel mai bine dintre toți membrii generației sale Predica de pe Munte a lui Iisus Hristos. Valeriu Gafencu a fost ”contemporan” întru mărturisirea credinței cu Iisus Hristos, acolo sus pe Muntele Fericirii, ascultându-L cu atenție pe Mântuitor. „Fericiți cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Studentul închis pentru mărturisirea credinței ortodoxe a înțeles miezul Cuvântului lui Iisus pe Munte: “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). Suferința pentru un creștin este mântuitoare și este singura care îți deschide porțile adevăratei fericiri și porțile raiului. Viața lui Valeriu Gafencu se pliază tainic în spusele Evanghelistului Ioan: ”Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie”. În universul carcerial Valeriu Gafencu și-a înțeles destinul ca miel jertfit pentru mântuirea neamului. Aiudul a fost calea sa spre fericire, a fost Muntele Fericirii. Bucuria lui Valeriu Gafencu nu era facilă, ci adevărata fericire, care oferă înțelegere lumii și adevăratul sens al vieții.Teologul și filosoful Mircea Gălățean a surprins în ”Mirajul Existenței. Jurnal conceptual” cheia fericirii prin umilință, smerenie și suferință, inspirat de trăirile lui Valeriu Gafencu: ”Uneori ne simțim amărâți de umilințe pentru că nu reușim sau nu știm să le fructificăm în victorii. Viața Nu umilește. Ea dă un sens omului, și chiar dacă pare umilitor, se întâmplă din cauză că nu știm să culegem roadele chiar și din țărână.” Până la urmă sensul vieții surprins de Mircea Gălățean descoperă cheia fericirii lui Valeriu Gafencu: ”Sensul vieții, corect ar fi să țină de ceea ce tu dăruiești, iar nu de ce ți se dăruiește”. Citind scrisorile lui Valeriu Gafencu trimise către cei dragi înțelegi sensul tainic și mirabil al fericirii din cuvintele acatistului ”Maica a lui Dumnezeu mult-pătimitoare, care prefaci în bucurie întristarea noastră!”

Pentru prima dată s-a ajuns în străinătate, la cea ce se spunea ”Lumea Liberă”, informația despre Valeriu Gafencu și suferințele din gulagul comunist în 1966. Pastorul Richard Wurmbrand căruia Valeriu Gafencu i-a salvat viața donându-i antibioticele la Târgu Ocna, a adus la cunoștința lumii occidentale drama universului concentraționar românesc. El a prezentat în fața subcomitetului de securitate internă al Senatului american din Washington diabolicele experimente de tortură din închisorile ”raiului” comunist. Pastorul evreu Richard Wurmbrand și-a dezvelit pieptul cu cele 18 cicatrice ”câștigate” prin tortură impresionând pe senatorii prezenți, iar presa a difuzat informațiile despre atrocitățile comuniste din România. El a vorbit despre torturile şi eroismul deţinuţilor creştini; a povestit despre vieţile multor mărturisitori creştini: „Am văzut în închisorile comuniste credincioşi creştini cu lanţuri la picioare în greutate de 50 de livre” (aprox. 25 kg – 50*0.454 kg), scrie el în „Tortured for Christ” (Glendale, California: Diane Books, 1967, pg.57), „…torturaţi cu vătraie înroşite în foc, oameni cărora li s-a vărsat pe gât, cu forţa, o lingură plină cu sare, şi ţinuţi apoi fără apă, murind de foame, suferind de ger, dar rugându-se cu fervoare pentru comunişti. Din punct de vedere strict omenesc este ceva inexplicabil! Aceasta este însă iubirea lui Hristos revărsată în inimile noastre.” (Studentul Valeriu Gafencu, Calea spre fericire, Ed. Agaton, Făgăraș, p. 53). Deși pastor neoprotestant Richard Wurmbrand a fost fascinat de Valeriu Gafencu și grupul din jurul său de mărturisitori ortodocși din închisoare. Valeriu Gafencu era privit, încă, din penitenciarul Târgu Ocna de către colegii de celulă ca un sfânt. Richard Wurmbrand s-a împrietenit cu Valeriu Gafencu, iar pentru tânărul român ortodox prietenia a fost mai presus decât viața pământească, jertfiindu-se pe altarul dragostei dintre oameni, oferiindu-i pastorului medicamentele care l-ar fi putut însănătoși și salva viața. Dar pentru Valeriu Gafencu viața acestei lumi materiale era doar o treaptă pe calea desăvârșirii și mântuirii. Fericirea lui Valeriu Gafencu era dincolo, doar în împărăția veșnică și nestricăcioasă. ”În 1951, atât Valeriu, cât şi pastorul Wurmbrand se aflau în infirmeria penitenciarului Târgu Ocna, bolnavi de tuberculoză, aproape de moarte. Deşi pentru deţinuţi medicamentele erau aproape imposibil de obţinut, cineva din grupul lui Valeriu a reuşit să obţină câte ceva într-un pachet din partea familiei. Cu sănătatea îmbunătăţită, acesta le-a dat lui Valeriu care era pe moarte, iar Valeriu le-a oferit în secret pastorului Wurmbrand. Rezultatul a fost că Richard Wurmbrand a supravieţuit, iar Valeriu Gafencu a murit, (n.red.: Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 febr.1952 el şi-a rugat prietenii să-i procure o cămaşă albă şi o lumânare pentru ziua de 18 februarie. Pe 17 februarie i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni”. Călăul Petre Orban a plecat din închisoare întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu).Înainte ca Valeriu să moară, pastorul Wurmbrand i-a spus: „Aş vrea să intru în împărăţia cerurilor pe aceeaşi poartă ca tine!”. Valeriu nu avea decât 30 de ani atunci când a plecat din lumea aceasta. „Fapt interesant, Richard Wurmbrand a decedat exact în ajunul împlinirii a 49 de ani de la adormirea lui Valeriu, fiind astfel legat prin moarte de omul care îi salvase odinioară viaţa”. (op. Cit. p. 55). Pastroul Wurmbrand a murit pe 17 februarie la 49 de ani și cu o zi înainte de 18 februarie, data în care a trecut la cele veșnice Valeriu Gafencu). Valeriu Gafencu a înțeles că secretul fericirii adevărate este suferința, că temnița și prigoana au fost doar încercări asumate pentru dezvăluirea în sufletul său încercat că singurul lucru care contează pentru om este mântuirea. Viața e o copie palidă a lui Hristos în care omul se resturează după Chipul lui Dumnezeu. Fără Cruce nu există mântuire, iar fericirea este suferința întru Hristos pentru a dobândi viața veșnică. ”Revelaţia fericirii trăită de Valeriu in infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui – Iisus Hristos, credinţa în cuvântul Său, ascultarea poruncilor Sale, urmarea virtuţilor Sale. Aceasta este viaţa fericită. Restul e deşertăciune.” (Stoia Sorin, op. cit. p. 8). Cei care trăiesc într-o așa zisă libertate lumească, legată de materie, nu înțeleg de fapt, fericirea autentică, spiritualizată. În scrisorile către cei dragi Gafencu îi îndemna să caute faricirea ca o căutare în inimi pentru ca prin dragoste să se unească cu Hristos: „căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge”. Fericirea creștină trebuie să-ți aducă liniștea sufletească. Aceasta e diferită de fericirea profană ce golește sufletul de conținut și neliniștește inima ca o corabie în furtună. ”Rugaţi-vă lui Dumnezeu şi credeţi nelimitat. Eu sunt mulţumit sufleteşte şi împăcat cu mine însumi. Nu vă mint. E realitatea sufletului meu, care şi-a găsit pacea în înţelepciunea şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred că numai în adevărul evanghelic îşi poate găsi omul liniştea de suflet. Dragile mele surori, vă rog păziţi-vă de păcat, trăindu-vă viaţa în curăţenie! Numai aşa veţi birui în viaţă”. (Aiud, 3 iulie 1942). Descoperirea fericirii e cheia succesului mântuirii omului. Valeriu Gafencu a găsit-o și nu a păstrat-o, ci a oferit-o prin scrisorile către cei dragi tuturor care vor să înțeleagă viața. Fericirea e o stare care îți umple inima de pace și liniște sufletească. ”Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire sufletească, îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi luminându-mi Calea. Cât sunt de fericit când simt vibrând spiritul creştin, voi poate niciodată nu veţi putea înţelege. Mi-apare foarte frumos în minte un fragment din „Iisus, fiul lui Sirah”: „Dacă şi-ar retrage Dumnezeu suflarea, într-o clipă ne-ar preface pe toţi în pulbere”. Cât adevăr şi cât de puţini sunt cei ce-l înţeleg. Nu mai vorbesc de numărul extrem de redus al celor care îl trăiesc! In viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort”. (Aiud, 14 octombrie 1942). Fericirea e o conexiune a credinței. Fără credință nu ajungi la clipa fericirii care devine eternă în Hristos. E ca în ”Scara” lui Ioan, fără treptele postului, smereniei, dragostei, jertfei, pocăinței și suferinței omul nu poate urca la cer să bată la porțile raiului. În centrul căii spre fericire stă ca pe un tron suferința în viziunea hristică asupra vieții la Valeriu Gafencu: ”Doresc, iubiţii mei, să ştiţi a alege din suferinţă tot ceea ce este mai de folos vieţii sufleteşti, în sensul desăvârşirii creştine. (Aiud, 10 decembrie 1944)”. la Valeriu Gafencu suferința e o mare fereastră spre cer și Lumină. Aceasta revine peremptoriu c aun leit motiv în scrisorile Sfântului Închisorilor: ”Ah, ce bine ar fi dacă voi aţi înţelege sensul mare al vieţii, al suferinţei, al umilinţei…Doamne! Să ştiu că sunteţi pregătite sufleteşte să primiţi cele mai grele lovituri, în credinţa că, dincolo de această viaţă trecătoare există o altă Viaţă veşnică, fericită, o patrie cerească fără hotar şi care merită orice jertfă, fie ea oricât de mare! Că acolo ne vom întâlni toţi şi că nimeni nu ne va mai putea despărţi vreodată! Înţelegeţi voi oare aceste realităţi pe care vi le mărturisesc azi?” Suferința și pocăința prin curăție duce la o fericire plenară pe care Valeriu gafencu a înțeles-o cel mai bine: ”Esenţialul este ca voi să trăiţi o viaţă curată. Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, căci El ne îngrijeşte în modul cel mai bun. Vă spun aceste lucruri, pentru că eu însumi le-am trăit şi constatat, în viaţa mea plină de iubire …de zbucium. Sunt un om fericit, atât de fericit încât aş vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu, să ajungă fericirea mea până la Cer!” (Aiud, 10februarie 1945). Pentru Valeriu Gafencu fericirea răsădită din suferință nu e o metodă filosofică de a trăi împăcat cu sine, laică și lumească, a ”burților pline”, ci o cale spre dobândirea vieții de apoi. El a înțeles cel mai bine căile hristice ale fericirii: ”Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă -calea creştină – şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii. (Aiud, 23 septembrie 1945). Încercările suferinței aduc fericirea și în ca o taină revelată: mântuirea, singurul țel care contează pentru om ca și creație a lui Dumnezeu: ”Alta este viaţa, decât aceea pe care obişnuit, şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică. Fără îndoială, că de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: Ce-i cu Valea nostru scump, de ne scrie mereu… mereu acelaşi lucru, conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos? Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Nu mi-am făcut niciodată iluzii, în ceea ce priveşte modul vostru de a privi viaţa, zbuciumul trăit în aceşti ultimi ani mai ales, pe mine. Este de ajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât intr-o singură direcţie: Sus, spre Cer.” Aiud, 29 ianuarie 1946). Când îl ai pe Hristos în inimă fericirea poate fi deplină între cei patru pereți ai unei celule. Valeriu Gafencu a fost un om fericit deși era închis și supus umilințelor. Fericirea e o aventură interioară asumată, care nu are condiționări externe lumești, ci doar fixarea prin credință a drumului inimii spre Hristos. Ion Ianolide prietenul și colegul de suferință l-a înțeles cel mai bine pe Valeriu Gafencu și calea sa spre fericire, unică și mirabilă, ce devine comuniune prin mărturisirea întru Hristos: ”Astăzi se împlinesc 31 de ani (18 februarie 1983) de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţito atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate”. (The Orthodox Word nr. 224- 225/2002). Valeriu Gafencu a identificat calea spre fericire prin suferință și ne-a împărtășit-o. E calea creștină, unică spre mântuire. Nu este alta. Depinde de noi să o urmăm și să o udăm cu lacrimile pocăinței pentru că e singura care ne duce în brațele lui Hristos la Judecata de Apoi. Calea spre fericire e singulară, doar prin Fiul Omului. Nu de nebun l-a numit teologul și scriitorul Nicolae Steinhardt pe Valeriu Gafencu Sfântul Închisorilor. Viața lui Gafencu în gulag a fost ca a unui înger între oameni, înălțătoare pentru noi toți, iar monahul de la Rohia a ”văzut” adevărul.

Ionuț Țene