Still Life cu Brâncuşi

La Rosenberg Gallery ai două satisfacţii estetice majore: valoarea inestimabilă a lucrărilor expuse şi calitatea vizitatorilor, din sfera artei adevărate. Printre galeriile consacrate ca stil, acest focar de artă iese în evidenţă. Cel puţin pentru mine, când zic Rosenberg Gallery, zic avangarda artistică, fapt care în America înseamnă în primul rând Franţa, ariştii francezi. Aşa cum am scris şi în alte rânduri, când am comentat expoziţiile acestei galerii, este vorba despre o mare tradiţie consolidată în Franţa de Paul Rosenberg, apoi, după război, fondatorii şi urmaşii ei au adus-o la New York, unde a făcut o carieră unică. Şi să ne gândmi numai că Paul Rosenberg i-a reprezentat la Paris pe artişti ca Braque, Picasso, Matisse şi mulţi alţi monştri sacri ai artei moderne. Moştenindu-l pe bunicul lor, Alexandre Rosenberg, fraţii Paul şi Leonce au avut rolul de mesageri ai modernismului, trecând oceanul şi înfiinţând la New York noi galerii, unde au impus valorile avangardei. Iar actualii moştenitori duc acestă stachetă mai departe, cum am arătat anterior (vezi art. Tradiţia unei galerii de elită).

E poate singura galerie din Manhattan în care ai asigurată plăcerea estetică a unor valori despre care se vorbeşte poate numai în cercuri restrânse. Aici apar nume „uitate”, despre care rar auzim. Şi de data aceasta, în expoziţia numită Still Life: Variations on a Theme, vedem lucrări unicat, ale unor mari pictori care au făcut epocă în perioada interbelică. Şi nu numai.
De altfel, expoziţia se întinde pe o perioadă de aproape un secol şi jumătate, mai exact, 144 de ani, de la piesa lui Henri Fantin-Latour, Nature Morte aux Fleurs (1871), la delicatele piese din porţelan ale lui Edmund de Waal numite Certosa, III (2015). Dar majoritatea aparţin peroadei interbelice, cu remarcabile lucrări semnate de Geroges Braque, Henri Hayden, Serge Férat, Maureen Chatfield, Otto Gutfreund, Fred Stein, Maximilien Luce, Antoine Vallon, Kenneth Stubbs, Juan Gris, Ismael González de la Serna, Roger de La Fresnaye, Renato (René) Paresce, la care se adaugă un antebelic, Louis Valtat cu Coupe verte, oranges et citrons (1909), ca şi seria de post-belici care s-au remarcat în decadele următoare, aşa cum sunt artiştii Alberto Giacometti, Peter Kinley, Nguyen Cam, Donald Hamilton Fraser, Prunella Clough, Ben Nicholson, Sergio de Castro. Interesantă ni se pare evoluţia unor artişti, precum Kenneth Stubbs, cu o lucrare din 1934 şi alta din 1954. Majoritatea tablourilor expuse, de mici dimensiuni, sunt desene, alb-negru, ca lucrarea Pommes dans un Compotier (c.1954) a lui Giacometti sau piesa Bouquet de fleurs (c. 1920) a lui Juan Gris, însă cele mai multe compoziţii sunt color, ulei pe pânză, guaşe, tempera sau acuarelă. Te uimeşte modernitata unor viziuni asupra acestei teme eterne, still life, cum este piesa Plate of Fruit (1924) a lui George Braque, de parcă fovismul culorilor au rupt fructele din imagine.

Rosemberg Gallery opreşte timpul în loc, te face să meditezi cum semnele poate insignifiante ale omului, ale artistului, au adesea o semnificaţie mai mare decât faptele grozave, grandilocvente, din iureşul istoriei, oricum, aceste lucrări delicate te fac să te fixezi în timp, ba să dai timpul înapoi, să asculţi muzica care emană din delicatele linii sau pete de culoare, abstracte sau figurative, precum antologica piesă Still Life with Mugs (1988) semnată de proeminenta artistă Prunella Clough (1919 – 1999, London). Aici poţi să spui ce repere a transmis arta modernă când s-a născut, să vezi sâmburii ei inocenţi, care aparţin altor generaţii, altor timpuri, când inspiraţia nu era aşa de determinată de consumism. Dar, apaţinând avangardei, astfel de creaţii vizau viitorul, fiind congenere unor epoci în care conta foarte mult speranţa, de importanţa căreia actualele generaţii dystopice nu sunt conştiente.

Însă cel mai mult mă bucur că, în acestă ambianţă selectă, am putut vorbi cu personalităţi ca Marianne Rosenberg, conducătoarea galeriei, sau cu o distinsă cercetătoare, Friederike Moltmann, de la New York University, despre Constantin Brâncuşi, de la naşterea căruia, în această zi, se împlinesc 140 de ani, exact intervalul cât se întinde expoziţia Still Life. Nu mă îndoiesc că Paul Rosenberg l-a cunoscut pe Brâncuşi la Paris, fiindcă prietenia lui cu Picaso şi Matisse a fost proverbială. Apoi atelierul său din Impasse Ronsin era loc de pelernaj. Dar se vede treaba că fraţii Rosemberg nu erau orientaţi spre sculptură, de aceea Brâncuşi nu avea cum să fie prezent cu o lucrare în această galerie, însă spiritul său a fost prezent. Oricum, efervescenţa parisiană de la înceutul secolului 20 a lăsat urme în toată arta modernă, iar la New York Brâncuşi a fost prezent în sute de expoziţii organizate de galeriştii americani, aşa cum arăt pe larg în volumul Brancusi in America. Altfel, marele nostru artist n-ar fi declarat pentru The New York Times, în octombrie 1955, când Guggneheim Museum i-a organizat o amplă retrospectivă (59 sculpturi): „Without the Americans, I would not have been able to produce all this or even to have existed”.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York