Valeriu Gafencu – un caracter creștin, un mucenic neînfrânt. Mărturii

Valeriu Gafencu a fost un caracter puternic. Un om neînfrânt în lupta cu păcatul și lumea subordonată imperativului ateist. Viața lui Valeriu Gafencu, deși scurtă, a fost o perenă trezvie, o înălțare spre esența vieții. Personalitatea lui Valeriu Gafencu nu a fost schimbătoare, cum trestia în vânt, ci un brad care nu s-a frânt în vântul istoriei nedrepte. Atitudinea în fața vieții a lui Valeriu Gafencu a fost creștină în sens mucenicesc și o mărturisire întru Hristos până la capăt. Bun și nobil la suflet Valeriu Gafencu pare un personaj din romanele lui Dostoievski. La fel ca și prințul Mîșkin, Sfântul Închisorilor și-a călit noblețea sufletului în focurile încercărilor. A fost asemenea personajului dostoievskian un om bun la suflet, care și-a împărtășit dragostea față de cei pe care i-a întâlnit, că au fost prieteni sau dușmani. Valeriu Gafencu s-a împărtășit cu iubire nestăvilită pentru întreaga lume și pentru neamul său. Iubirea sa era forța și metoda sa pe calea mântuirii personale și repreyenta o stare de comuniune cu toți cu care intra în contact: de la camarazi de celulă, la gardieni sau doctori.Într-o scrisoare (către A.N. Maikov), Dostoievski îşi divulgă o mai veche intenţie, aceea de „a-l înfăţişa pe omul integral (pe deplin) minunat” („izobrazit’ v polne prekrasnogo čeloveka”). Acest „om pe deplin minunat”, „eroul pozitiv” la care scriitorul visa de mult, va fi întruchipat de Mîşkin.Putem spune că Valeriu gafencu a fost un Mîșkin al vremurilor prigoanei comuniste, dar față de eroul dostoievskian Valeriu Gafencu nu a fost o ficțiune, ci un om real care a atins gradul sfințeniei. În romanul ”Idiotul” Dostoievski oferă o descriere a lui Lev Nikolaevici Mîșkin care ” întrupat într-un tînăr de 26-27 de ani, înalt, cu părul „bălai şi des”, cu „obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită”, cu ochii „mari, albaştri”, avînd „o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată” (cu „acea stranie fixitate a privirii” caracteristică epilepticilor), cu „trăsături plăcute, fine şi delicate”, îmbrăcat sărăcăcios şi nepotrivit pentru sezonul rusesc şi ţinînd în mîini „o bocceluţă – pesemne tot bagajul lui”. (Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Polirom, 2007).Descrierea dostoievskiană a personajului se aseamănă cu realitatea unui om viu peste aproape 100 de ani în descrierea lui Ioan Ianolide despre Sfântul Închisorilor:”Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920”. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă). Valeriu Gafencu pentru toți cei care îl întâlneau respira Lumină și senin într-un tainic sens isihastic. ”Valeriu Gafencu a pătruns în conștiința mea brusc și luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud și apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se află un tânăr deținut politic, a cărui trăire creștină răspândește în jur o forță binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalți frați de suferință și asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propăvăduiască, să încurajeze, să înalțe sufletește, spre desăvârșirea creștină, pe cei din jur.”(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94).

Valeriu Gafencu nu s-a temut să-și mărturisească credința , cu tărie și neclintire. Încă de când era student la Facultatea de Drept din Iași, lui Valeriu Gafencu nu i-a fost teamă să-și manifeste credința creștină și mărturisirea lui Hristos. A refuzat să facă compromisuri. Credința reprezenta coloana vertebrală a caracterului său, o scară spre cer. Arestat datorită apartenenței la frățiile de cruce, după așa-zisa rebeliunea leionară din ianuarie 1941, a rămas în detenție și după lovitura de stat din 23 august 1944, când a refuzat să semneze cererea de eliberare necondiționată. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, Buc., 2007, p. 258). Valeriu Gafencu crede în bunătatea oamenilor, dar era un clarvăzător, avea simțul citirii necuratului din oameni. În închisoarea Aiud a fost singurul care a demascat un agent înfiltrat de sovietici, când toți ceilalți camarazi erau ”vrăjiți” de securist. ”Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud. După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria.” (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 179-185). Valeriu gafencu și-a oțelit caracterul în îănchisoare înțelegând cel mai bine dintr toți misunea sa. ”Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Virgil Maxim, op. cit, p. 180-185). Acțiunile politice de care era acuzat nu s-au dovedit ca membru, el fiind de fapt un sprijinitor material a unui coleg bolnav. Valeriu Gafencu a recunoscut că a fost simpatizant al partidului ”Totul pentru țară” dar a donat bani nu pentru organizație ci pentru un camarad bolnav de scarlatină, lucru ce dovedește noblețea sufletului său încă din vremea liceului. Valeriu Gafencu la 17 ani, ca elev clasa a VII-a al Liceului Ion Creangă din Bălți a fost judecat penal în 1939, „pentru infractiunea la legea pentru apărarea ordinii în stat”. Cazul a fost clasat, sub numărul 525/1939, de Tribunalul Militar Iasi, acuzatul fiind achitat. În referatul întocmit de maiorul magistrat Gheorghe Ghika, lucrurile sunt puse în adevărata lor lumină: „Având în vedere că din studiul actelor înaintate de către Parchetul Trib. Bălti, rezultă în fapt următoarele: Instanta de Minori de pe lângă Tribunalul Bălti este sesizată că elevul Valeriu Gafenco de la Liceul «Ion Creangă» Bălti, fost simpatizant al fostului partid «Totul pentru Ţară», ar fi donat sume de bani până la dizolvarea acestei grupări. Chemat în fata instantei, numitul recunoaste că în timpul când miscarea legionară era partid, simpatiza această miscare, dar că, sumele pe care le dădea elevului Talpă Victor, le dădea ca donatii pentru însănătosirea unui elev bolnav de scarlatină. Nu se constată că elevul Valeriu Gafenco ar fi activat în miscarea legionară după dizolvarea partidelor politice. Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează pe un text penal si nici infractiune la Legea pentru apărarea ordinii în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată”. Lucrurile s-ar fi putut termina mai rău. Într-un raport asupra cercetării elevilor legionari Victor Talpă si Schibinschi Pavel, comandantul Legiunii Jandarmi Bălti mentiona: „Cu această ocazie s-a mai stabilit că si elevul în particular Gafencu Valeriu, minor, din strada Dragalina nr.21, a fost simpatizant al acestei miscări până la dizolvare, donând mici sume de bani în folosul legiunii”. Acesta a fost, în 1938, punctul de plecare în anchetarea lui Gafencu. Se stie că, ulterior, aproape orice formă de ajutorare între opozantii mai mult sau mai putin reali ai politicii comuniste, va fi prompt taxată de autorităti ca „ajutor legionar” si atrăgea (chiar si în cazul detinutilor) pedepse severe. Actiunea de colectare s-a dovedit a nu fi subversivă, după cum arăta si Valeriu Gafencu, în interogatoriul ce i-a fost luat la 16 decembrie 1938: „În anul 1937, elevul Talpă Victor îmi cerea mereu sume mici care variau de la 5 la 20 lei, în total i-am dat de vreo 8-10 ori, spunându-mi că dacă simt româneste să ajut tara si la un moment dat întrebându-l pentru ce strânge acesti bani, mi-a spus că-i strânge pentru un elev bolnav, iar eu n-am stiut pentru ce strângea bani”. Într-un fel, prin anchetarea sa timpurie datorată (indirect) ajutorării unui seamăn suferind, elevul Gafencu anunta sfârsitul studentului de mai târziu.(Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, Buc., 2007, p. 260-261). Valeriu Gafencu nu a fost membru de partid, ci a intrat în Frățiile de Cruce, o organizație de tineret în care tinerii se educau în spirit creștin, înainte să intre la maturitate în Mișcarea Legionară. Cu două zile înainte de a se declanșa așa-zisa rebeliune legionară, pe 19 ianuarie 1941 Valeiru Gafencu, student la Drept, devine șef al Frățiilor de Cruce din Iași.El se implică în greva de la Liceul de băieți ”Mihail Kogălniceanu” unde se deplasează și declanșează o grevă de o oră, pentru a susține un discurs educativ creștin, referitor la rolul elevilor în cadrul unei societăți meritocratice. ”Elevii sunt un explozibil mai puternic decât dinamita, că sunt elite și conducătorii de mâine ai țării și că avem dușmani înăuntru pe iudeo-masoni, iar afară pe ruși, care ocupă mereu câte un ostrov din Delta Dunării”. (ATMTI, fond Penal, dosar 5704/Iași, vol. 2, f. 31). Anchetatorii au reținut că Valeriu gafencu a participat la organizarea unei întruniri în centrul orașului și că a cerut suspendarea cursului la Liceul de fete ”Oltea Doamna”, cu complicitatea profesoarelor. Inițial prin sentința nr. 485/25 mai 1941 a tribunalului Militar al Corpului IV Armată Iași, Valeriu Gafencu a fost la 3 luni închisoare corecțională și 2.000 lei amendă corecțională, pentru culpa de a fi instigat pe elevi la grevă, protest față de guvern și solidarizare cu legionarii răsculați. (ibidem, f. 618 – 629 apud Martiri…). Mai mult, Parchetul Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată – „nu se constată că elevul Valeriu Gafencu ar fi activat în mişcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”. “Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal şi nici infracţiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată” – cu rezoluţia “se clasează”, semnată de Comandantul Corpului 4 Armată. (http://www.marturisitorii.ro/2014/02/18/crimele-lui-valeriu-gafencu-in-dosarele-cnsas). Judecat pentru organizarea unei ședințe a frățiilor de cruce la Liceul militar din iași, Valeriu gafencu are tăria de caracter și discrețtia necesară să nu-și trădeze colegii. Din lotul celor 18 de tineri arestați doar Valeriu Gafencu este condmanat la închisoare, pe toți ceilați i-a făcut scăpați, nedepunând mărturie împotriva lor. Sentința nu-l acuză pe Valeriu Gafencu de acte de violență. Curtea Marţială a C IV T – Parchetul Militar hotărăște: “În drept, deşi numiţii au activat în mişcarea legionară, din cercetările noastre nu s–a putut stabili că armele găsite în acel pod ar fi fost depozitate acolo de dânşii sau cu ştiinţa lor. Concluziuni: Suntem de părere că este cazul a se clasa dosarul privitor pe Valeriu Gafencu, Dumitru Octavian şi Simionescu Neculai, din lipsă de indicii penale suficiente împotriva lor. Iaşi, 2 august 1941” – cu rezoluţia “se clasează” (http://www.marturisitorii.ro/2014/02/18/crimele-lui-valeriu-gafencu-in-dosarele-cnsas). În timpul procesului Valeriu Gafencu, student în anul II la Facultatea de Drept din Iași, deși avea doar 20 de ani, nu-și neagă crezul politic și declară public: ”Am fost, sunt și voi fi legionar”. În 1942, Valeriu Gafencu primește o nou condamnare: 25 de ani de muncă silnică (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, Editura Antim, 2002, p. 179). Crezul politic din libertate al lui Valeriu gafencu, deși avea legătură cu spiritul creștinătății, s-a transfigurat în detenție, în catacombele temnițelor antonesciene și comuniste în curăție și mărturie jertfelnică întru Hristos și Biserica sa. Metanoia a devenit deplină la Valeriu Gafencu prin asumarea suferinței din închisoare și cristalizarea țelului ce devine un crez pentru cei dragi și neamul său iubit: mântuirea.

Cei care l-au întâlnit pe Valeriu Gafencu au avut revelația sfințeniei acestui tânăr basarabean, ce părea venit din lumea sfinților din catacombe sau pustie. Florina Dumitrescu își amintește de întâlnirea cu Sfântul Închisorilor la Pitești: ”Eram la Pitești, în luna mai 1949, când m-am trezit în miez de noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o intensă activitate. Deodată, se deschide ușa și în celulă au apărut doi colonei, ce semănau ca două picături de apă. Erau însoțiți de temnicerul obișnuit cu asemenea scene care a început imediat să efectueze neomeneasca percheziție. Au intrat în celulă Popescu Traian, Voinea Octavian și Mircea Selten. Valeriu Gafencu și cu mine eram aduși mai de mult timp acolo. Cu ură de câini înrăiți în priviri, cei doi colonei ni s-au adresat: – Care vasăzică, așa, mă, vreți să evadați? A intervenit prompt și categoric Voinea: – Este o falsificare a adevărului, domnule colonel. Discuția a alunecat apoi pe panta neîncrederii reciproce. – Ce vreți voi, mă? a întrebat unul dintre colonei. Atunci am auzit glasul lui Gafencu: – Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege! – Ce vorbești, mă? Oi fi vrând să-ți aduc popă în celulă?! – Da, aceasta doresc! Este dreptul meu! i-a răspuns convingător Valeriu. – Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt. – Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu. La Valeriu Gafencu exista o liniște desăvârșită și o concordanță totală între ce spunea și ceea ce făcea. Când milițianul ne-a anunțat că nu avem dreptul decât la o pereche de chiloți și la o cămașă, fără haină și pantalon, noi ne aflam pe poziții diferite. Valeriu își pregătea pachetul cu haine și rufe, ca să-l predea la magazie, în timp ce noi căutam locuri ca să ascundem hainele, ca să ne salvăm sănătatea, căci în celulă era frig. În timpul operațiilor de pregătire a pachetelor, la care coloneii și milițianul n-au asistat, Voinea striga: – Trebuie să ne apărăm de criminali!Iar Valeriu a răspuns: – Mântuitorul ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, deci eu mă supun cuvintelor lui Hristos. Coloneii, călăi, susțineau că au luat aceste măsuri pentru a preîntâmpina o eventuală evadare, pe care noi, deținuții, am fi pregătit-o. Mircea Selten, mare amator de glume pe care-l amuza un cântec ce-l fredona, destul de des, a început: Eu sunt apașul Mână-Lungă, Vestit în șapte mahalale.Eu am avut impresia că acest cântec îl putea tulbura pe Valeriu de la rugăciunea inimii pe care o practica și care era un exercițiu monahal, isihast (isihie = liniște, repaus) Fiind coleg de facultate cu Mircea și cunoscându-i spiritul de înțelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui cântec. Valeriu mi-a răspuns cu calmul și linișteau lui obișnuită: – Cine ne dă nouă dreptul să-i luăm lui Mircea mica lui plăcere pe care o are?! Într-una din zile, Valeriu s-a apropiat de cel mai crunt milițian, la care insultele și bătaia erau ceva obișnuit: – Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoților și a adus cu el o femeie, care căzuse în păcatul preacurviei și s-a adresat lui Iisus: ”Învățătorule, ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie ucisă cu pietre!” Iar Mântuitorul a răspuns: ”Cine dintre voi se simte fără de păcat, să ridice piatra și s-o lovească primul” și, aplecându-se jos, a început să scrie cu degetul pe nisip numele și păcatele pârâșilor. Aceștia, văzându-se demascați, s-au retras unul câte unul, ca, până la urmă, să rămână doar Iisus cu femeia vinovată, pe care a întrebat-o: ”Femeie, unde sunt pârâșii tăi, nu te-au osândit? Nu, Doamne! a răspuns femeia, de-acum pocăită.” ”Du-te și de-acum să nu mai păcătuiești!” i-a răspuns Mântuitorul. Peste câteva ore, milițianul Georgescu a deschis ușa și i-a răspuns lui Valeriu. – N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o! De-atunci, însă, Georgescu a avut o licărire de omenie și respect față de noi, cei ce sufeream cumplit în izolare”.

Valeriu Gafencu avea capacitatea de a transforma cu energii pozitive natura împrejmuitoare: colegi de celulă sau gardieni. El a dobândișt și al șaselea simț, având asumat spiritul clarviziunii:Într-o noapte, Valeriu a fost cuprins de o tuse răsunătoare și a căzut într-o stare de leșin. Când l-am privit, sângele curgea șuvoi din plămânii lui. Era prima hemoptizie. Atunci, Voinea a bătut la ușă și a strigat din răsputeri: – Să vină doctorul!Când milițianul a deschis ușa celulei, toți am început să cântăm: ”Cu noi este Dumnezeu!”. Când și-a mai revenit, Valeriu ne-a spus: – Liniștiți-vă fraților, că eu vreau să mor în smerenie, neștiut de nimeni! Peste câteva zile, când s-a declanșat o nouă hemoptizie, Valeriu Gafencu a fost luat de la noi și dus la infirmerie. Am aflat ulterior că a fost trimis la Penitenciarul TBC din Târgu Ocna, unde a desfășurat o activitate creștină pe semenii săi, după cuvintele Mântuitorului: ”Dacă bobul de grâu care cade pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, multă roadă aduce!” (Mărturia lui Florian Dumitrescu în Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 321-323). Caracterul lui Valeriu Gafencu era parcă un alter ego al lui Ion Gavrilă Ogoranu, șeful partizanilor anticomuniști din Munții României, care avea ca motto o sintagmă ce a făcut istorie pe titlul unei cărți: ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Caracterul lui Valeriu Gafencu era pur și simplu Lumină. Virgil Maxim ne-a lăsat o descriere a Sfântului Închisorilor, un model de conduită sfințitoare pentru cei care l-au întâlnit: ”Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia. Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă. Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară. În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, – o avea Valeriu”. (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 179-185).Toți cei care l-au cunoscut vorbeau de el vorbeau de el ca de un sfânt, conform mărturiei părintelui Nicolae Grebenea: ”În 1942 l-am găsit la Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albaștri plini de viață mi-a atras atenția când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână pe o linie de onoare și a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit și frumos de făcut era prezent. Era tânărul care pe zi ce trecea stârnea admirația tuturor. Erau în temniță și atitudini rele, criticabile. Le știa. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe nimeni. Citea numai Biblia și cărti religioase. Era foarte inteligent și prindea repede sensul just al textelor sfinte. Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă legătura cu literatura noastră si cu unele cărți științifice de valoare, adică să citească și altceva decât literatură religioasă. Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să recurg la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin, nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se găsește oriunde, dar mai ales în revelația Sa scrisă, în Biblie. Aici avem privilegiul să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. Şi mergea înainte pe drumul lui.La distrugerea canalului din interiorul temniței a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos, bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini și preocupări atât de frumoase.După 1948 a fost luat de la Aiud. Nu știu unde l-au dus. A trecut prin Jilava. A încântat pe toți care l-au cunoscut. Străinii care l-au cunoscut, adică nelegionarii, evreii sau alții, vorbeau de el ca de un sfânt. (…)Rămâne un nume pe care cei ce l-au cunoscut îl vor pomeni cu venerație. Şi acum parfumul minunat al întâlnirilor cu acest tânăr mai stăruie în inima mea”.(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric). Pentru toți camarazii săi întru suferință Valeriu Gafencu le-a arătat calea spre mântuire, care pentru el numaiaceasta conta pentru viața omului: Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că umblă cu capul în nori. Nu era o fire practică, nu l-am văzut cosând cu acul, nu împletea lână, nici rufele nu ştia să şi le spele, mai mult le morfolea, dar în realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă trează. Era o fire de poet. Ştiut este că, pe scara desăvârşirii, poeţii sunt pe prima treaptă de jos, apoi urmează celelalte categorii: eroii, profeţii, sfinţii; aşa am citit undeva – Iovan Ducici – şi mi se pare adevărat. Poeţii care-şi împlinesc cum trebuie menirea, înfrumuseţează viaţa, înalţă pe om. Valeriu făcea chiar şi poezii. Scria în vers alb, dar şi în formă clasică. […] Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire: iubirea creştină. Iubirea era un cuvânt de ordine, îl spunea în toate împrejurările, şi-n scris şi verbal, era în loc de salut, de la revedere şi de orice.Când a intrat în închisoare, era îmbrăcat cu un costum dintr-o stofă englezească, vernil. Îi şedea bine, dar nu se mai simţea bine în nişte haine şic şi a căutat să scape de el. Eram în colonie la Galda. Într-o zi a întâlnit un om sărac şi-a venit la colonie fără haină. O dăduse. Când l-am întrebat unde îţi e haina, el mi-a răspuns cu un cuvânt din Pateric: ”am trimis-o înainte”, adică a dat-o de pomană, ca s-o găsească în cer când se va duce acolo. L-am mustrat acuzându-l de lipsa dreptei socoteli, căci familia lui se zbătea în lipsuri: ”mai bine o dădeai unei surori să-şi facă o jachetă”, dar el a rămas tot la gândul lui c-a făcut bine, spunând că de-ai săi are grijă Dumnezeu.(Marin Naidim – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, pp. 82-85).George Petrescu vedea în Valeriu Gafencu un mentor și un întremător sufletesc. Gafencu era ca un preot pentru colegi, deși era doar un mirean. Era perceput ca un om desăvârșit sufletește. ”Dar să revin la anul 1942, când în vară părăseam Aiudul şi, după câteva escale prin alte patru închisori, reveneam la „matcă” tocmai când se cereau declaraţii de desolidarizare de Mişcarea Legionară. M-am reîntâlnit astfel cu Valeriu Gafencu într-o celulă din Zarcă, când legătura noastră sufletească se întărește. La un moment dat sunt mutat în altă celulă dar pe acelaşi etaj, având prilejul să ne vedem la plimbare. Abia la sfârşitul dictaturii lui Antonescu, ca de altfel şi cu maiorul Munteanu, ne-am reîntâlnit în Celular. Valeriu crescuse între timp în interior. Atunci, în 1945, a încercat o lepădare de sine şi de lume şi cred că a reuşit; creştea, creştea în adâncuri. În exterior şi-a schimbat îmbrăcămintea. Era o lepădare şi de fond şi de formă. Forma ca expresie a fondului. Puţini au sesizat. Deşi se vedea. Dar cu alți ochi. Am avut o discuție care ne-a supărat pe amândoi. Am căzut în genunchi în fața lui în semn de smerenie. A făcut şi el acelaşi gest, dar a rămas ferm pe poziție. Prietenia noastră a fost umbrită câtva timp, dar ne-am reîntâlnit la Vereş Mort, în colonia de muncă, şi totul a fost dat uitării. Am mers împreună, de Paşti, la cineva care ne insultase şi i-am urat Sărbători fericite. Spre toamna anului 1947 colonia şi-a micșorat efectivul şi o parte dintre noi este readusă la închisoare. În primăvara anului următor suntem duși la Galda, unde se crease o nouă colonie de muncă. Suntem cazaţi în nişte dependinţe ale fostului castel care aparţinuse contelui Kerneny, cumpărat ulterior de Albini din Aiud, cu via şi pământul arabil aferent. Stam cu toţii într-o cameră mare. E de neuitat zăbicul ce-l făceam fiecare din bucata de mămăligă oprită din porţia zilnică pe care o amestecam cu ulei şi îl coceam pe plita sobei. La un moment dat, toţi cei născuţi în Basarabia şi aflaţi în închisori sunt transferați la închisoarea Văcăreşti, în vederea repatrierii în provincia de origine, acum ocupată de sovietici. Stau acolo câteva săptămâni într-o atmosferă tensionată. Frică, griji, teama de Siberia, confuzie. Valeriu Gafencu devine un mare mentor şi un întremător, un stimulent pentru cei aduşi acolo, la Văcăreşti, ca să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi nădejdea că oriunde vor fi duşi nu vor fi părăsiţi. Aceste cuvinte de îmbărbătare au făcut adevărate minuni. Oamenii şi-au revenit din spaimă şi mare le-a fost surpriza constatând că Valeriu avusese dreptate. Dumnezeu nu-i părăsise. După o lună de zile ordinul de repatriere s-a contramandat şi ei au fost returnaţi închisorilor de unde plecaseră. Așa că într-o bună zi ne-am trezit cu el la Galda. Revederea ne-a umplut sufletele de bucurie, mai ales după ce ne-a povestit tot ce se petrecuse cu acea lume speriată de o eventuală depărtare în Rusia. Şi era raţional să fi gândit aşa, căci luând cazul lui drept exemplu, unde l-ar fi dus, în satul Sângerei, unde se născuse? Acolo nu mai avea pe nimeni. Tatăl, care făcuse parte ca deputat în Sfatul Ţării ce hotărâse unirea Basarabiei cu România, fusese arestat şi dus în Siberia, ultima veste despre el sosind de la Arhanghelsk. Mama şi cele trei surori scăpaseră cu fuga în România, casa se presupunea că fusese confiscată, deci orice speranță de a merge în comuna Sângerei era deşartă. Îl aştepta şi îi aștepta şi pe ceilalţi Siberia. Dumnezeu însă n-a vrut asta. Le era de ajuns surghiunul în temnițele României. Nu ştiu cum a făcut, dar la întoarcere a trecut pe la Sâmbăta şi a vorbit cu părintele Arsenie Boca. După ce a vorbit cu părintele, acesta i-a dăruit un exemplar din Filocalia. Valeriu l-a rugat să-i scrie câteva cuvinte pe el. Părintele i-a răspuns: Am scris în inimă.” (George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 112-114).Traian Popescu l-a perceput la închisoarea din Pitești pe valeriu Gafencu ca un ascet și un mucenic de sorginte bizantină, ca un voievod al sfințeniei. Și gardienilor Valeriu gafencu le impunea respect: Februarie 1949. Suntem aduși la Pitești, de la Jilava, lotul ”construcții”, din cadrul Politehnicii. Cei cu ”muncă silnică” suntem încarcerați la etajul I, unde ”domnea” temutul gardian Georgescu. Acolo ne-a întâmpinat un grup de condamnați mai vechi, din timpul lui Antonescu, printre care Romică Eutușanu, Ion Ianolide, Mârza, Valeriu Gafencu și alții. Dintre ei se distingeau doi, din așa numitul grup al ”misticilor”, Ion Ianolide și Valeriu Gafencu, acesta din urmă detașându-se la rândul lui, din toate punctele de vedere. Înalt, puţin adus de spate căci povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o armură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare, care uşor trecea din zâmbet într-un râs tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant. Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă instruire teologică și filozofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învățătura creștină: Biblie, Viețile Sfinților, Patericul, Filocalia, etc. Deși nu eram străini de ceea ce înseamnă viață creștină, totuși după acest prim contact cu cei amintiți, dar în special cu Valeriu Gafencu, ne-am simțit ușor descumpăniți, noi venind din mediul de afară, în care se luptase pe cu totul alte coordonate. Ne-am întrebat imediat, fără a ne răspunde: ”Oare noi acum suntem sortiți să devenim monahi?”.Primul ”șoc” l-am avut odată cu obligația impusă de administrație de a ne adresa gardienilor cu ”să trăiți”. Ei, și el, Valeriu Gafencu, își rezolvase demult această problemă. Umilința creștină nu trebuie confundată cu ”înjosirea”. (…) Cel mai mare păcat care ne paște este trufia, și de multe ori suntem tentați să o înfruntăm cu demnitatea. A fost pentru mine ”prima lecție”, care a venit totuși și ca un ”duș rece”. Foarte repede mi-am dat seama că în contactul cu el, cel care, fără să-și dea seama, învățase ceva era gardianul Georgescu. Acesta avea un respect deosebit față de el, iar mai târziu, în toamna lui 1949, când s-a dezlănțuit de către administrație teroarea premergătoare ”reeducării”, Georgescu nu l-a bătut niciodată, nu l-a alergat, adresându-se două, celorlalți trei din celulă să facem noi corvoada ducerii ”ținetei” de murdărie în pas alergător”Mărturia lui Traian Popescu – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 1998, pp. 114-117 apud Experimentul Piteşti. Mucenicie și satanizare. Terorismul din închisorile Pitești, Gherla, Canal, Tg. Ocna. Atacul brutalității asupra conștiinței, Editura Scara, Bucureşti, 2007, pp. 89-93).Valeriu Gafencu era perceput ca cel mai pur tânăr, iubit și respectat de toți, care a impus prin caracterul său, rugăciune, post și credință adevărată, fără să cadă în mlaștina deznădejdii:”Valeriu Gafencu – tânărul cel mai pur al acestei închisori – era de părere că nu trebuie să se răspundă la nici un fel de acţiuni de acest fel.1 Dar noi, cei proaspăt arestaţi, i-am întors-o zicându-i: – Întrucât încă n-am pierdut acea calitate de luptători, care te face să acţionezi mereu, ne implicăm în toate. La urmă, când acele calităţi vor scădea în intensitate, ne vom retrage şi noi în post şi rugăciuni. Acesta a fost răspunsul nesocotit pe care i l-am dat noi, cei mai proaspeţi arestaţi(…) Pe data de 16 decembrie 1949 auzim paşi mulţi şi greoi agitându-se în faţa uşii. Se auzeau şoapte şi întrebaţi. Uşa s-a deschis şi au intrat trei colonei, toţi trei deosebit de graşi. Păreau trei porci în preajma Crăciunului. Parcă erau umflaţi cu pompa. Se mişcau greoi şi apăsat, gâfâind şi legănându-şi osânza burţii în dreapta şi în stânga în ritmul mersului. Ne-au întrebat pe fiecare de condamnare. Când le-am spus că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică au făcut nişte mutre fariseice de falsă mirare şi compătimire. Cunoşteam figurile şi grimasele încă din timpul anchetei. Îndreptandu-şi privirile asupra lui Gafencu, îl întrebă pe acesta:- De cât timp eşti în închisoare?-De opt ani.Toţi trei s-au prefăcut că au amuţit de surpriză, iar unul din cei trei, cel mai borţos, a zis celorlalţi:-Acesta trebuie să fie pus imediat în libertate!Felul în care a spus-o ne-a convins oarecum că cei trei vorbeau serios.Eu am încercat să le raportez acestor grăsuni despre regimul inuman la care suntem supuşi…- Vorbeşte în numele dumitale nu şi al celorlalţi – mi-o tăie una din aceste uriaşe mogaldeţe.La vreo două zile după enigmatica inspecţie a celor trei colonei, gardianul ne aduse în celulă unelte de scris şi câte o carte poştală de fiecare. Părea o mare realizare. Aveam voie să scriem câteva rânduri prin care ceream familiei noastre îmbrăcăminte.După zece zile Gafencu a fost singurul chemat la administraţie şi a primit pachetul cu îmbrăcăminte de acasă. Ceilalţi trei am tot aşteptat şi mai aşteptăm şi astăzi…Sărmanului Gafencu i-au dat din acel pachet două perechi de indispensabili, două cămăşi şi încă ceva, printre care şi un prosop pe care mama lui a brodat cu aţă colorată mesajul cel mai sfânt ce-l poate trimite un părinte fiului iubit „TE PUPĂ MAMA. VALI”Când Gafencu a dat cu ochii de mesaj, a strâns prosopul ghem, l-a sărutat îmbrăţişându-l la pieptul său uscat de suferinţe şi a izbucnit in plâns. Şi noi cei trei am plâns cu lacrimi fierbinţi, căci ne-am adus aminte de iubirea cea dintâi a mamei noastre…Priveam spre Gafencu care era în al optulea an de închisoare şi în loc să-şi piardă răbdarea câştigase una de sfânt. […]Tot în ziua aceea ne-am despărţit şi de Valeriu Gafencu care a plecat spre Târgu Ocna, unde, nu peste mult timp, a murit.(Octavian Voinea – Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Majadahonda, București, 1996, pp. 16-29).Valeriu Gafencu a rezistat în pușcărie prin rugăciunea intensă, prin dăruirea vieții întru Hristos: ”Cam după o săptămână au început să sosească primele pachete. Cei mai mulţi beneficiari au fost cei care aveau familiile prin apropiere, înţelegând aici şi pe cei din Bucureşti, între cei bucuroşi a fost şi Valeriu Gafencu. Acesta, împreună cu Ion Ianolide făceau şi ei închisoare ca şi Dragodan, de pe timpul lui Antonescu, ei fiind cunoscuţi de către noi, cei proaspăt veniţi, ca având o puternică trăire creştină. Se rugau mult şi se purtau cu blândeţe şi cu dragoste cu cei din jurul lor. Ca şi nea Aurică al nostru, erau şi slabi şi palizi. Gafencu mergea, când ne scotea la plimbare, cu paşi gârboviţi, nu de povara anilor, căci doar la arestare era student, ci de-a lipsurilor îndurate. După atâţia ani de zile de lipsa de contact, a primit şi el pachet de la o sora a sa din Bucureşti. Şi ne-am trezit, într-o zi când trecea cu tineta la program, furişându-se de ochiul gardianului, că ne deschide vizeta (tot vizetă i se spunea şi uşiţii făcute în uşa celulei, pentru introducerea mâncării) şi ne aruncă un pacheţel, câte o gustare din cele trei kilograme pe care le-a primit. Înainte de a apuca să-l restituim, el a murmurat ca o scuză:- Mai mult ca un gând frăţesc, plecând repede să ducă şi celor din alte camere, pe lângă care trecea, darul lui de gând şi de inimă. Acesta era Valeriu Gafencu. În demascările care au urmat, ce avea el de spus din exterior, căci trecuseră atâţia ani de când era închis şi nu mai prezenta nici un interes, dar trebuia umilit prin autodemascare, să dărâme în ochii celor din jur imaginea de model care ne-o formasem despre el. Ce ar fi avut de spus un sfânt unui tâlhar?Poate că dacă era un duhovnic, poate că o fi avut vreun gând vrăjmaş să mărturisească, dar fapte, nici una. Însă gesturi ca cel cu împărţirea pachetului se puteau politiza ca ”ajutor legionar”. Şi Valeriu, care era printre noi un mărturisitor al dragostei creştine, urma să fie umilit pentru fapta sa cea bună”. (Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud).Valeriu Gafencu era cel mai corect om pentru cei care l-au întâlnit în recluziunea de la Galda: ”Nu am mai ştiut de Valeriu, decât peste câţiva ani. Eram inginer, lucram la Institutul de Cercetări Chimice din Bucureşti şi am aflat că Valeriu e la o vie în Ardeal, în comuna Galda. Eram logodit cu prima mea nevastă, Angelica. Amândoi l-am vizitat pe Valeriu, unde am cunoscut şi pe mulţi camarazi de ai lui. Am stat la Galda la via lor vreo trei zile. Paza practic era inexistentă. Ei îşi dăduseră cuvântul de onoare că nu vor evada şi nu a fugit nci unul. Era simplu să fugă, imediat ar fi trecut graniţa în Ungaria şi i se pierdea urma. Valeriu era foarte bucuros de vizita noastră. Mi-a spus ca li s-a ordonat sa nu mănânce struguri când culeg, şi nici unul nu a gustat o boabă, în schimb la masă li se dădea struguri. Nouă paznicii, care erau nişte băieţi tineri, ne-au dat struguri pe săturate. Valeriu parcă era iluminat de o flacară lăuntrică, era un ascet. Am stat la masă cu ei, înainte de a mânca toată lumea se ridica în picioare şi se spunea rugăciunea. Am fost foarte impresionat de disciplina unor ocnaşi care nu se plângeau de soarta lor, ci îl lăudau pe Domnul. Am plecat cu inima frântă, nu am ştiut că nu am sa-l mai văd niciodată pe Valeriu. Am aflat mai târziu că a murit de tuberculoză într-un santoriul TBC la puşcăria din Târgu Ocna, în februarie 1952. Valeriu era de o curăţenie sufletească neobişnuită, era darnic, şi generos, nu am cuvinte să enumăr toate calităţile lui sufleteşti. Eu ar fi trebuit să mă însor cu Nora, şi afară de prieten, aş fi fost şi rudă cu Valeriu, dar soarta nu a vrut să fie aşa. Valeriu cu multă smerenie ar putea să stea în rândul sfinților şi să ne închinăm la el. Acum, îl simt că a venit lângă mine şi-mi spune că am scăpat cu zile luna trecută, când mi s-a implantat în inimă stimulatorul cardiac, dar asta mă obligă să duc o viaţã cinstită, creştinească şi să lupt din răsputeri pentru Basarabia noastra Sfântă”. (Ovidiu Creangă, în prima zi de Crăciun a anului 2006. Toronto. – Blog Valeriu Gafencu). Valeriu Gafencu a avut și darul înainte vederii așa cum ne-a lăsat mărturie Octavian Anastasecu: ””Într-o zi i-am povestit ceea ce visasem cu o noapte înainte. Visul acesta era o repetare a unuia mai vechi, de înainte de arestare. Cu o noapte înainte de a fi arestat m-am visat într-o biserică. Am petrecut mai mult timp uitându-mă la picturile de pe pereţi. Am încercat apoi să ies din biserică. Am dat ocol bisericii pe dinăuntru, căutând să ies, dar nu am găsit nici o uşă. Tot încercând să ies fără succes, m-am trezit. Dimineaţa i-am povestit mamei visul.- Asta-i închisoare, mamă! – spune ea.În noaptea următoare, pe la miezul nopţii, am fost arestat. LaTârgu-Ocna visul s-a repetat. Se făcea că eram în aceeaşi biserică, i-am recunoscut picturile. Încercam iarăşi să ies din biserică. De data asta am reuşit. Nu ştiam cum să înţeleg visul. Semne de eliberare nu se întrezăreau deloc, ba, mai mult, îmi ajunsese la urechi un zvon că în zilele următoare urma să fiu mutat cu cei care veniseră de la Piteşti şi care încercau să înceapă reeducarea aici, la Târgu-Ocna.Perspectiva aceasta mă îngrozea pur şi simplu. Mă gândeam chiar la sinucidere, îngrijorat, i-am povestit lui Valeriu visul şi i-am vorbit de temerile mele legate de posibilitatea de a fi mutat în cameră cu reeducaţii.- Nu-ţi fie teamă, frate Octaviane! Mâine vei fi eliberat.Am rămas siderat. M-am uitat la el, crezând că delirează din cauza temperaturii. Nu aveam nici un semn care să mă facă să sper că voi fi eliberat.- Nu te mira, mâine vei fi eliberat! a repetat el.Chiar aşa s-a întâmplat. A doua zi a intrat în cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat:- Care eşti, bă, Anastasescu? Fă-ţi bagajul!M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi – aşa cum a spus Valeriu – am fost eliberat.(Mărturie dată de Octavian Anastasescu, monahului Moise în februarie 2006 – Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor, pag. 110-112).Richard Wurmbrand ne-a lăsat o mărturie că studentul ”Gafencu nu se plângea niciodată. Ședea foarte liniștit în pat, dând ușor din cap ca să afirme sau sa-și exprime mulțumirea. Când era evident că nu mai avea mult de trăit, prietenii lui vechi și noi s-au strâns în jurul patului său, cu lacrimi în ochi. Ultimele sale cuvinte au fost:- „Dumnezeu, gelos pe noi, ne cheamă la El”După ce a închis ochii, ceilalți s-au rugat. Eu am zis:Iisus ne spune că, dacă o sămânță care cade pe pământ nu moare, nu poate da rod; dar după ce moare, ea renaște într-o floare frumoasă; tot așa când trupul material moare, este înlocuit de unul spiritual. lar inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creștinătății, va da cu siguranță rod. Un preot a rostit o rugliciune, apoi Gafencu a fost înfășurat într-un cearșaf și dus în camera mortuară. În timpul nopții a fost înmormântat într-o groapă comună, de către deținuții condamnați pentru crime cărora le revenea întotdeauna această sarcină.(Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, pag. 102-103).Valeriu Gafencu din dragoste de semeni s-a sacrificat salvând viața pastorului Wurmbrand: ”În înalta sa dragoste și apropiere creștinească față de pastorul Wurmbrand, Valeriu a considerat că se cuvine ca acesta să fie salvat din ghearele morții înaintea sa, având posibilități să slujească creștinătatea universală cu mai mult succes decât el însuși. Impresionați profund de gestul înălțător al omului neegalat ce se afla printre noi, medicii deținuți au respectat voința sa și, asumându-și riscul pedepselor ce ar fi urmat în cazul în care s-ar fi descoperit schimbarea destinației streptomicinei, au acceptat să i-o administreze în mare taină pastorului. Mai târziu, când un adevărat miracol s-a produs, când muribundul pastor s-a întremat și s-a putut deplasa, sprijinit de noi, prima sa dorință a fost să-l ducem la patul lui Valeriu. S-au întâlnit atunci două destine lansate în viață pe coordonate diferite, dar convergente. O întâmplare minunată i-a adus față în față într-o deplină frăție creștinească și în lupta comună pentru biruința voinței lui Dumnezeu în lume. Peste un număr oarecare de luni, Valeriu a fost chemat de Domnul Iisus la Sine. Pastorul Wurmbrand a supraviețuit închisorii și a putut chiar să plece din lumea comunistă. Numeroasele sale cărți, articole, predici răspândite în lumea întreagă, poartă ceva din spiritul lui de la Târgu Ocna și pecetea imprimată asupra lui de Valeriu Gafencu. O suferință sufletească pe care au resimțit-o deținuții credincioși, ar mai ales fratele Valeriu, a fost lipsa Sfintelor Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale spovedaniei și cuminecării. Mai târziu, când printre noi a fost adus, tot în stare de detenție, părintele Viorel Todea, original din județul Alba, fratele Valeriu și-a îndeplinit dorința fierbinte de a se mărturisi în fața preotului. Astfel, și-a curățat sufletul și de neînsemnatele sale greșeli, pe care cei din jurul său nu le-au observat niciodată.Răpus de boala de plămâni, care a determinat și o insuficiență cardiacă, și cu trupul acoperit în mare parte de răni, Valeriu s-a săvârșit din viață în ziua de 18 februarie 1952, cu o împăcare sufletească pe care nu am întâlnit-o la nici unul dintre cei ce și-au dat duhul în detenție; cu atât mai mult la lumea cea de toate zilele.Nu toți cei pe care-i câștigase pentru Dumnezeu au putut să-și ia ultimul rămas bun de la Valeriu. Unii erau izolați la etajele superioare și, fiind sub cheie, nu au putut coborî la parter. Ceilalți, însă, au înjghebat o ceremonie plină de evlavie și duioșie, conștienți fiind că se află înaintea unui fenomen care depășește omenescul și se înscrie în sfera cerească a sfințeniei.(Aurelian Guță – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, pag. 172-181). Și pe patul de moarte, Valeriu Gafencu radia Lumină pentru cei din jur: ”Singurii ochi care mi s-au părut mai insistenţi întru cele pământeşti erau ai lui Valeriu Gafencu. Simţeam de mult, de altfel, pânza aceea protectoare de lumină care-mi urmărea ceasurile de veghe. Mi-a tăcut semn să mă apropii şi, cu o voce, parcă imaterială, m-a rugat să-i schimb poziţia pemei şi să-l învelesc mai bine cu pătura. Doamne, ce lung mi se părea pipăindu-i oasele descărnate. M-a întrebat cum mă cheamă şi de unde sunt. Cred că m-am bâlbâit puţin până am reuşit să-i răspund la întrebare. Auzise că fac poezii şi m-a rugat, dacă nu sunt obosit, să-i recit câteva. Era poate o punte aruncată între două sensibilităţi care se intuiau. Un fel de fluid pe care mi-l transmitea cu bucuria unui samaritean şi nu ştiu dacă cele câteva versuri spuse la ceas de cumpănă l-au îndemnat la vremelnice mărturisiri. Poeziile mele i-au plăcut şi nu prea. Simţeam, după cuminţenia cu care le asculta, că sunt îngăduite şi mult prea departe de a produce explozie. Fără să-mi reproşeze nimic, mi-a cerut îngăduinţa de a-mi spune şi el două poezii, pe care le concepuse cândva în închisoarea Aiud. „Câtă diferenţă, Doamne, de la vierme pân’ la astru!”. Dacă ale mele erau prea pământene, ale lui se detaşau prin marele registru al disponibilităţilor sufleteşti şi prin arta de a ierta. Ale lui purtau pecetea martirajului ajuns la cote absolute, ale mele vremelnicele încovoieri sufletești. Și totuși aceste contraste ne-au atras și ne-au făcut să ne căutăm unul pe altul: În perioada când arăta mai bine, simţea nevoia unei descătușări şi atunci era dispus să povestească şi câte ceva din viaţa lui. Aşa am aflat că tatăl său fusese deputat în Marele Sfat al Basarabiei, care ceruse unirea cu Patria Mamă. Acest act de mare patriotism avea să-l plătească toată familia după 1944. Marile nenorociri nu I-au cruţat nici pe el, urmărindu-l de-a lungul puşcăriilor cu aceeaşi diabolică stăruinţă. Într-una din zile, doctorul Ghiţulescu, tot un confrate de suferinţă, mi-a zis: „Nu-l mai obosi pe Gafencu, e palid de trece lumina prin el. Mare noroc de-o mai apuca luna viitoare”. Şi n-a mai apucat! A murit împăcat cu conştiinţa lui şi cuminecat de marile suferinţe ale poporului său, târât pentru a nu ştiu câta oară pe cruce. De la el am deprins acea mare linişte care mi-a servit, în restul anilor de detenţie, drept rugăciune. (Gheorghe Penciu – Candidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 42-45). Caracterul lui Valeriu Gafencu era de o bunătate rară asemeni prințului Mîșkin: ”În anul 1991 eram la Paris cu familia. Mi-am luat soția și ne-am dus la biserica românească. Oficia un preot necunoscut și am aflat că părintele Boldeanu, paralizat, era în apartamentul personal. Soția a rămas la slujbă, iar eu m-am dus să-l văd. (…) După amiază am venit cu soția, s-a bucurat mult și, într-o frază, ne-a spus un roman: într-o iarnă geroasă a fost transferat la închisoarea Aiud și era numai în cămașă și pantaloni; era aproape înghețat când l-a întâlnit pe Valeriu Gafencu, care, fără nici o vorbă, a dezbrăcat bundița lui blănită și l-a îmbrăcat pe părintele Boldeanu salvându-l de la moarte, după cum ne-a relatat dumnealui. Am spus destul? Am spus tot. (Mărturia lui Mihai Colgiu în Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2003, pp. 60-61).

Pacea inimii și pacea minții învăluiau în isihia rugăciunii celula lui Valeriu Gafencu: ”Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…) Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune! (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București 2007, pag. 43, 46). Valeriu Gafencu se asemăna unui personaj dostoievskian care nu avea nevoie să-l caute pe Dumnezeu, fiindcă îl avea în el. A sosit la Aiud în 1942, am mai fost împreună la Galda, de atunci nu mai știam nimic despre el. (Deliu Iulian Bălan – Frate de cruce sau K-1942, ediție îngrijită de Virgil Rațiu, Editura Aletheia, Bistrița, 2002, p. 92).Pentru toți cunoscuții era o evidență că ”Valeriu Gafencu a realizat în mod plenar o tinereţe sfântă. Sunt sigur că, dacă marele episcop şi martir Ioan Suciu l-ar fi cunoscut pe Valeriu Gafencu în închisoare, l-ar fi asemuit cu Pier Giorgio Frassati, sfântul italian din veacul nostru, a cărui tinereţe sfântă a descris-o episcopul scriitor într-o carte, pentru a fi pildă tineretului creştin din România. Sper că şi Valeriu Gafencu va fi o pildă pentru tineret.(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă). Valeriu Gafencu ”se ruga, zi și noapte, Celui de sus, pentru toți, inclusiv pentru dușmani. Sunt convins că a căpătat această divină favoare datorită credinței și vieții de o înălța ținuta morală, pe care a dus-o în timpul scurtei lui trăiri pe pământ. În ziua de 18 februarie 1952, și-a dat obștescul sfârșit, liniștit, fără nici un fel de spaimă în fața morții, cu o seninătate angelică. A fost conștient și a vorbit până în ultima clipă. Și-a luat rămas bun de la o bună parte dintre noi și, după care a adormit pentru vecie. O viață care s-a curmat mult prea curând, care nu i-a oferit obișnuitele bucurii pământești, ci suferința purtării crucii și a cununii cu spini.În schimb, credința i-a dat bucurii sufletești, chiar în condițiile vitrege în care a trăit. În tot sanatoriul s-a instalat o durere profundă.”(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pag. 79-85).Dar numele de Sfântul Închisorilor, care l-a făcut recunoscut de generații întregi de români l-a dat Nicoale Steinhardt în ”Jurnalul Fericirii”. A fost botezul celui mai frumos reprezentant al martiriului românesc: ”Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: ”copiii care-şi batjocoresc părinţii”. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte. Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima. Înainte de a-şi da sufletul, cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial.1 De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din sfinţii închisorilor”. (Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1991, Cluj-Napoca). Moaștele lui Valeriu Gafencu nu au fost încă dezvăluite, poate vor ieși din pământ neașteptat și misterios ca ”sfântul necunoscut” de la Mănăstirea Neamț, dar amintirea sa e vie, model de curăție a sufletelor, și sfințitoare din neam în neam pentru toți românii până la a doua venire a lui Hristos.

Ionuț Țene