În Săptămâna Mare a apărut un nou sondaj de opinie IRES, în care subtil, dar incorect, se punea întrebarea și problema unificării datei Paștilor pentru catolici și ortodocși. Sigur, că românii ortodocși care doresc unitatea întru credință a tuturor creștinilor au răspuns covârșitor în proporție de 68 la sută că vor să facă Paștile în aceeași dată cu catolicii. Întrebarea era ”subtilă”, că lăsa să se înțeleagă de cei de la IRES că românii vor unificarea datei celei mai importante sărbători creștine, când e Paștile catolicilor, care anul acesta a căzut în luna martie. În realitate, românii ortodocși doresc unirea datei Paștilor, adică să se sărbătorească Învierea Domnului în adevărata zi de Paști, care este doar atunci când celebrează creștinii răsăriteni și se aprinde tainic Lumina Sfântă de la Ierusalim în Biserica Sfântului Mormânt. Catolicii sunt în ”greșeală”, nu ortodocșii, pentru că ”Lumina lină, lini lumini/ Răsari din codrii mari de crini” -, versurile memorabile ale poetului Ioan Alexandru -, pogoară doar de Paștile ortodocșilor. Deci catolicii să accepte Paștile Ortodoxiei, deci să revină în Biserica mamă apostolică, cu rădăcinile originare în Bizanț, pentru a se realiza în bucurie Lumina Sfântă a Învierii Domnului. În acest sens, românii ortodocși doresc unificarea datei Paștilor, odată cu catolicii, adică reîntoarcerea Bisericii romano-catolice și a Romei, la matca Ortodoxie, care înseamnă adevărata și dreapta credință.
An de an la Vecernia Mare din sâmbăta de dinainte de Paști se întâmplă un miracol, o minune a Ortodoxiei: se aprinde Lumina Sfântă în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Anul trecut a fost o premieră pentru români. Pentru prima dată postul de televiziune Trinitas TV a transmis în direct Vecernia Mare și momentul când patriarhul Ierusalimului aduce Lumina din mormântul lui Hristos de la Ierusalim sigiliat de poliția israeliană și gărzile musulmane. E un miracol care se întâmplă an de an de Paștile Ortodocșilor. În fiecare an, mii de pelerini români, care cu lacrimi în ochi, primesc Lumina și cântă ”Hristos a Înviat!” Fenomenul aprinderii Luminii e unic și tainic. Lumina nu e flacără de foc care arde, ci e caldă și blândă ca o mângâiere. Episcopii și enoriașii din primele rânduri o pot străbate cu mâinile fără să se ardă și să o țină pe palme. E Lumina pură creată care vine din întredeschirea Cerurilor ca să vedem și să percepem puțin din ceea ce e dincolo de Lumea omenească și materială în care trăim. Lumina lină de la Ierusalim e dumnezeiască și ne arată calea pe care trebuie să mergem spre Mântuire. Dar să citim o descriere a fostului patriarh al Ierusalimului despre minunea Luminii din sâmbăta de dinaintea Paștilor. După patriarhul ce rosteşte rugăciunea, se spune că o adiere lină se simte pe deasupra pietrei Sfântului Mormânt. Adierea dispare, pe piatră încep să apară stropi de lumină albă-albăstruie, iar patriarhul Ierusalimului “adună lumina cu mâinile şi o aşează în vasul de aur”. Din vas, el aprinde apoi mănunchiurile de lumânări, iese din mormânt şi le împarte clericilor de diferite confesiuni şi credincioşilor. Fostul patriarh al Ierusalimului Diodor I povestea în 2008 despre momentul sfânt al aprinderii luminii la Biserica Învierii: “Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revărsa o lumina nedefinită, în mod normal cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot mormântul, aşa încât oamenii de afară văd mormântul plin de lumină. Lumina nu arde! – niciodată nu mi-am ars bărba în toţi cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înaltă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacără, ies şi dau Focul întâi patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi patriarhului Copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în biserică.”
Și anul acesta reprezentanții Bisericilor surori ortodoxe orientale participă la slujba miracolului Luminii de la Ierusalim, recunoscând această Taină. Emoția produsă de imaginile cu miile de pelerini de la Biserica Sfântului Mormânt, printre ei mulți clujeni, care așteptă în rugăciune și lacrimi venirea Luminii se răspândește și la românii de acasă prin transmisiunea directă Trinitas TV. E un moment spiritual unic, să ne reculegem în fața acestei Taine, care înfrânge moartea, și să ne bucurăm de Învierea lui Hristos.Să spunem din inimă ”Hristos a Înviat” și poate și credincioșii romano-catolici se vor umple de Lumina Sfântă a dreptei credințe de la Ierusalim și anul viitor noi toți creștinii vom celebra Învierea Domnului în aceeași dată la Biserica Sfântului Mormânt, când va pogorî tainic peste patriarhi și credincioși, Lumina necreată a energiilor divine.
Ionuț Țene
Susțineți NapocaNews.ro
Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.
Puteți face o donație prin transfer bancar:
Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300
👉 Preferi să donezi rapid online?
Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal:
Fara comentarii la “Lumina Sfântă pogoară de Paștile ortodocșilor la Ierusalim. Catolicii să revină la unitatea dreptei credințe de Învierea Domnului!”
Inca o dovada ca catolici trebuie sa se lepede de ierezia lor si sa vina la dreapta credinta cea ortodoxa. Oare va mai veni lumina sfanta in cazul unificari tuturor religiilor?
Da. Asa este! Catolicii ar trebui sa revina!
Sarbatori fericite si luminate tuturor credinciosilor ortodoxi……ma inchin cu umilinta si smerenie in fata luminii sfinte !!!
Sa filmeze Patriarhul momentul acesta solemn, sa vada toti catolicii si atunci nu o sa se mai opuna niciunul. Ca are de ascuns patriarhul, nu inteleg
Mi se pare foarte corect.
http://www.descopera.ro/cultura/8183128-lumina-sfanta-de-la-ierusalim-minune-sau-inselatorie
Catolicismul va dispărea numai prin eradicarea ereziei papiste și a puterii politice pe care Vaticanul încă o are. Atunci fiecare națiune ex-catolică își va organiza biserica țării autocefală, capii acestora fiind conducătorii de stat; acolo unde există state tradițional seculare și/sau cu mai multe culte naționale, acestea se vor administra singure, în deplină autonomie.
Doamna/domnule, ma tem ca nu aveti dreptate , in viitorul apropiat ft posibil conform profetiilor sf. Scripturi si al sf. Parinti sa asistam la unificarea tuturor religiilor sub conducerea vaticanului si implicit al papei. Si fereasca Dumnezeu sa apucam acele zile, cel putin papa este descris ca fiind profetul mincinos in sf scriptura
Marturii istorice despre Sfanta Lumina :
Sfântul Grigorie, Luminătorul Armeniei (cca 330 d. Hr.)
Mărturia care va constitui începutul călătoriei noastre a fost scrisă de către istoricul armean Kirakò Gandzakeţi (1201-1271), în lucrarea sa „Istoria Armenilor”. Această lucrare a fost scrisă pe la jumătatea secolului al XIII-lea şi descrie fapte istorice petrecute în perioada dintre secolul al IV-lea şi al XIII-lea. Printre aceste fapte este cuprinsă şi descrierea aprinderii minunată a unei candele pe care Sfântul Grigorie Luminătorul o aşezase în Mormântul lui Hristos în jurul anului 330.
Sfântul Theodor Savaitul (836 d. Hr.)
Evenimentul acesta este menţionat în viaţa sfântului, scrisă în Mănăstirea Sfântului Sava în jurul anului 860, la câţiva ani după moartea sfântului.
„După ce (Sfântul Theodor) a prânzit cu Patriarhii şi a petrecut împreună cu dânşii Vinerea Mare, în Sfânta Sâmbătă, după aprinderea candelelor la Sfânta Înviere cu Lumina cerească, a liturghisit împreună cu Patriarhii şi a săvârşit sărbătoarea strălucită a Sfintei şi Marii Duminici…”
Arabul Ibn al-Qass (940) :
„De la Paştele creştinilor, în Sâmbăta Mare, creştinii ies de la locul Mormântului şi merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul şi toţi împreună se roagă şi se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineaţă până la apusul soarelui. Emirul şi imamul templului sunt prezenţi. Sultanul încuie uşa Mormântului. Toţi stau nemişcaţi până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului. Atunci sultanul deschide uşa şi intră ţinând o lumânare, o aprinde cu acel foc şi apoi iese. Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce şi aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde şi se preface în flacără [obişnuită]. Apoi se întocmeşte un raport care adevereşte că focul a venit în cutare ceas şi zi şi se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”
http://www.skarlakidis.gr/ro/thema/13-o-.html
Codicele L (1101)
Codicele L este un manuscris în limba latină care descrie evenimentele Primei Cruciade. Scriitorul lucrării nu este cunoscut, dar se bănuieşte că ar fi un oarecare cruciat franc.
Scriitorul franc anonim al Codicelui L participă la slujba Sfintei Lumini şi descrie evenimentele întocmai după cum le trăieşte. Aşa cum spune el însuşi, în timpul ceremoniei, se ruga împreună cu ceilalţi închinători pentru venirea Luminii cereşti:
„În Sâmbăta Mare, în fiecare an, atunci când Sfânta Lumină coboară în chip tainic deasupra Mormântului Domnului nostru şi îşi arată dumnezeiasca putere, aprinzând candelele ce sunt agăţate acolo, este ceva obişnuit pentru aceia care se află în biserică să petreacă ziua urmărind (slujbele) şi să se roage cu smerenie lui Dumnezeu, la Cel ce, cu mila Sa, poate trimite Lumina. Întreaga biserică este atunci ticsită de o mulţime nenumărată care aşteaptă dumnezeiasca lucrare de binecuvântare”.
Şi continuă:
„Atunci, după ce a trecut ceasul al nouălea al zilei, patriarhul (Latinilor), cântând de trei ori Κύριε Ελέησον (Doamne miluieşte) cu umilinţă, a luat cheile Sfântului Mormânt şi, descuind uşa, a intrat înăuntru. După ce a văzut că Lumina pe care o aştepta nu se arată, a căzut în genunchi cu lacrimi înaintea Mormântului şi Îl ruga pe Atotputernicul Dumnezeu să asculte rugăciunile lumii şi să le trimită Sfânta Lumină ca şi în dăţile trecute. Noi, de partea noastră, propuneam să se cânte Doamne miluieşte şi repetam rugăciunile noastre către Cel Preaînalt, nădăjduind că patriarhul, atunci când va ieşi din Mormânt, ne va oferi Lumina lui Dumnezeu pe care o va găsi acolo. Dar atunci când – deşi călduroasele lui rugăciuni şi implorări s-au prelungit – a ieşit, în cele din urmă, cu faţa mâhnită din Mormânt, fără să fi primit binecuvântarea pe care o ceruse, un sentiment chinuitor de deznădejde i-a cuprins pe toţi care erau de faţă. Fulcherius şi unul dintre preoţii militari au urcat la Golgota ca să vadă dacă Lumina nu se arătase acolo, dar fără nici un rezultat”.
A doua zi dimineaţă, în Duminica Paştilor, Daimbert intră iarăşi în Sfântul Mormânt să verifice dacă nu cumva a coborât Sfânta Lumină, însă din nou rezultatul a fost negativ. Atunci, împreună cu ceilalţi clerici latini, hotărăsc să meargă pentru a face litanie la „Biserica Domnului”, adică la moscheea Cupola Stâncii, pe care cruciaţii o preschimbaseră în biserică creştină, punând o Cruce mare în vârful ei. Moscheea a fost construită exact pe locul vechiului Templu din Ierusalim, ridicat de Irod pe vremea lui Hristos, care, la rândul său, a fost construit pe locul vechiului Templu al lui Solomon.
După plecarea latinilor de la Biserica Învierii, aşa cum menţionează Codicele L, grecii şi sirienii au rămas în biserică şi, având deplină libertate, au săvârşit ceremonia rânduită.
Şi atunci, o, minune!, Sfânta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormântului. Însă nu şi-au putut aprinde lumânările, deoarece Mormântul era încuiat şi cheile le ţinea Daimbert.
Apariţia Sfintei Lumini la rugăciunea grecilor şi sirienilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoinţă faţă de Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciaţii.
„Aşadar, în timp ce latinii se rugau în Biserica Domnului, grecii şi sirienii rămaşi în Biserica Sfântului Mormânt au purces la o litanie în jurul Mormântului, înălţând rugăciunile lor la Dumnezeu. În deznădejdea lor îşi zgâriau feţele şi-şi smulgeau părul, tânguindu-se cu glas tare. În timp ce latinii se întorceau, patriarhul a fost înştiinţat că mult-aşteptata Lumină s-a arătat în una din candelele Sfântului Mormânt, iar cei care au fost mai aproape au putut distinge culoarea ei de un roşu palid. Auzind acestea, a grăbit îndată pasul şi, descuind uşa Mormântului cu cheia pe care o ţinea în mână, a văzut dorita Lumină strălucind într-o candelă”.
Thomas Indinopulos spune că: „Grecii erau cu desăvârşire smeriţi şi nu au pierdut deloc vremea să se «răzbune» prin mijlocirea celei mai renumite privelişti a Cetăţii, ceremonia Sfintei Lumini”.
Dana Munro spune că: „Deşi (latinii) nu erau prezenţi şi numai clericii greci şi sirieni erau în Sfântul Mormânt, Lumina a venit. Avem o dovadă dintr-un manuscris local care ne spune că Dumnezeu era supărat pentru că preoţii greci fuseseră lipsiţi de drepturile lor la Sfântul Mormânt şi că în mănăstiri fuseseră băgate femei. Drept consecinţă a negocierilor cu regele, grecii au fost repuşi în drepturile lor în biserică, femeile au fost izgonite din mănăstirile acelora, iar Dumnezeu, fiind îmblânzit, a trimis Sfânta Lumină. Restabilirea grecilor a fost o caracteristică a politicii lui Balduin”.
Istoricul francez Guibert (1101)
„Am auzit de la nişte oameni în vârstă care au fost acolo că papirusul sau fitilul (nu ştiu care din aceste două s-a folosit) a fost înlocuit cândva printr-o înşelăciune a păgânilor (musulmanilor) şi metalul a rămas gol. Însă prin minune venită din cer, atunci când Lumina a strălucit din metal, cel ce voise să înşele puterile cereşti a învăţat că puterile fireşti se luptă chiar şi împotriva naturii lor, când este vorba despre Dumnezeu”.
Aşadar, musulmanii au luat fitilul de la candela neadormită, cu toate acestea însă candela s-a aprins.
https://graiulortodox.wordpress.com/2016/02/02/sfanta-lumina-de-la-ierusalim-coboara-doar-la-ortodocsi-sau-si-la-eretici-catolici-protestanti-neoprotestanti/
Persanul Al-Biruni (973-1048) :
„Referitor la Sâmbăta Învierii se vorbeşte despre o povestire care îl surprinde pe cercetătorul ştiinţelor naturale şi despre motivul pentru care este cu neputinţă să se descopere. Dacă nu ar exista înţelegerea unanimă a potrivnicilor [minunii] şi nu ar fi menţionat că au văzut-o şi ei înşişi, chiar şi dascăli eminenţi şi alţi oameni nu ar fi menţionat-o în scrierile lor, poate cineva ar fi putut să nu aibă încredere. Eu am aflat din cărţi şi am auzit de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad, că în Biserica Învierii din Ierusalim este săpat într-o stâncă mormântul lui Hristos, în aşa fel încât este cuprins de o cupolă. Deasupra se înalţă o cupolă mai mare şi în jurul stâncii există galerii, de unde urmăresc musulmanii. Creştinii şi oricare altul vine în acea zi la locul Mormântului, imploră şi invocă pe Dumnezeul Cel Preaînalt de la amiază până seara. Vin încă şi muezinul geamiei, imamul, conducătorul rugăciunii şi emirul cetăţii, care stau lângă Mormânt. Aduc cu ei opaiţe, pe care le aşează sus, deşi [Mormântul] este încă închis. Creştinii au deja stinse opaiţele şi făcliile lor şi aşteaptă până ce zăresc o flacără albă, curată, care aprinde o candelă. De la această flacără aprind candelele în geamie şi în biserici. În continuare se întocmeşte un raport scris către califi despre ceasul când a coborât flacăra. După viteza venirii [flăcării] şi după faptul că s-a petrecut aproape de amiază se trage concluzia că anul va fi roditor. Dacă venirea întârzia către seară şi mai târziu, se trăgea concluzia că [anul] nu va fi roditor. Cel care m-a înştiinţat povesteşte că unii sultani au pus în locul fitilului o sârmă de aramă ca să nu se aprindă şi să nu se înfăptuiască (minunea). Însă atunci când venea flacăra se aprindea arama. Venirea în acea zi a flăcării din cer, care revine în acel loc în fiecare an, se face pricină să rămânem uimiţi”
http://www.pemptousia.ro/2015/04/persanul-al-biruni-cca-1000-si-sfanta-lumina/
iată și ce scrie clericul Nichita, de la Biserica Curții din Constantinopol, care a vizitat Ierusalimul în anul 947, în scrisoarea sa către Împăratul Constantin Porfirogenetul al VII-lea:
„Un oarecare Emir din Bagdad a venit la Pretoriu la prima oră în Sâmbăta Mare (…) și, plin de mânie și cumplit la înfățișare, i-a zis scumpului și de Dumnezeu iubitorului patriarh Hristodul: ΄nu poți, arhiepiscope să ții slujba acum. Am venit să-ți spun că (știu) că minunea despre care se vorbește atât și cu care ai umplut toată Siria, de parcă-ar fi creștină, nu-i decât magie și șarlatanie. Aproape că ne-ai terminat și în toată Romania, unde pier acum abiceiurile noastre΄. (…)
Și, în timp ce arhiepiscopul nostru era ținut în Pretoriu, Dumnezeul lucrurilor minunate, prin puterea Sa nebiruită și de necuprins cu mintea, a aprins, cu o întreită lumină dumnezeiască, două din candele ce se aflau la locul Răstignirii, unde se spune că au spălat cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru, după ce l-au coborât de pe cruce.
După ce vestea despre acest lucru minunat s-a răspândit ca fulgerul, mulțimea în care erau amestecați deopotrivă creștini și necredincioși arabi, a năvălit în biserică.
Creștinii erau mânați de un dor nestăvilit și de credința lor fierbinte, pe când arabii cei fără de Dumnezeu, doar de dorința ucigașă și de gândul cel distrugător, având unii pumnale, alții suliți, gata să ucidă, dacă ar fi prins vreun creștin cu vreo lumânare aprinsă.
Atunci, preaînțeleptul arhiepiscop, cu alți ierarhi și cu arabii, s-a dus repede la Sfântul Mormânt al Domnului și, după ce a aruncat câteva priviri scurte să vadă dacă nu cumva și acolo apăruse lumina dumnezeiască, a sigilat Mormântul sfânt împreună cu necredincioșii arabi.
La răsărit, înălțând mâinile precum Moise, L-a implorat, împreună cu tot poporul creștin, pe Dumnezeul tuturor.
Pe la ora șase a zilei, când s-a uitat spre Mormântul Mântuitorului, a zărit lumina sfântă (…). Venise.
S-a dus să ia lumină și să aprindă cu ea candelabrele din sfânta și marea Biserică a lui Dumnezeu, așa cum făcea de obicei, numai că, a putut vedea cum, dintr-o dată, întreaga biserică se umpluse de lumina dumnezeiască neapropiată.
Poporul credincios se ducea când în partea dreaptă, când în cea stângă, unii la propilee, alții la locul Căpățânii …
Lucrul acesta i-a umplut de mirare și de rușine pe necredincioșii arabi; pentru că se spune: de la Înălțarea Domnului și până atunci, strălucirea luminii sfinte apărea în fiecare an doar într-o singură candelă, aceea aflată în Sfântul Mormânt, iar de data aceasta lumina dumnezeiască apăruse și se revărsase în întreaga biserică….
Coloana care se despică şi se aprinde cu Sfânta Lumină (1579)
În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cu cronicile bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini din pricina armenilor, care dăduseră bani pentru a fi lăsaţi ei să slujească acolo.
Scrierile care se referă la eveniment nu fixează anul exact, ci menţionează că în acea perioadă Patriarh al Ierusalimului era Sofronie, Patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăţiei Otomane era Murat al III-lea.
Dacă apelăm la dipticele oficiale ale acestor Patriarhii constatăm că cei patru Patriarhi ortodocşi într-adevăr şi-au săvârşit slujirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Şi dacă cercetăm perioada exactă a patriarhatului fiecăruia şi corespunzătoarea perioadă a împărăţiei sultanului Murat al III-lea, atunci aflăm că singurul an comun în care a coincis guvernarea celor cinci bărbaţi este anul 1579.
Curtea şi intrarea Bisericii Învierii
În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci a interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.
Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat să săvârşească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.
Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.
Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toţi cei ce se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, paznicii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul, împreună cu mulţimea ortodocşilor, s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt.
Coloana din partea stângă a uşii Bisericii Învierii care s-a crăpat. Coloana s-a despicat de la bază în sus şi forma crăpăturii seamănă cu o flacără care se suie în sus.
Evenimentele acelei zile sunt scrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris aflat în Biblioteca din München. Este vorba despre de codicele Monacensis Graec. 346, care cuprinde „Proschinitarul Ieromonahului Anania”. Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 şi este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.
„În afara Sfintei Uşi, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Şi din coloana din mijloc se spune că a ieşit Sfânta Lumină în vremea de demult. Este crăpată destul de mult şi se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: deoarece se spune că în vremea aceea cei ce rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru, să facă prăznuirea Învierii după obicei, în Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniţi afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea în tronul Sfintei Elena, aproape de o coloană. Şi atunci, se spune, a ieşit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Şi (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ţinea patriarhul, iar apoi a aprins şi poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ţinea în mâini. Şi se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta uşă şi au intrat patriarhul şi poporul şi au săvârşit sărbătoarea după obicei.”
Sfântul Mucenic Tunom şi în spate coloana care arde, în icoana aflată la Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.
Arhimandritul Simeon scrie:
„Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Şi patriarhul s-a suit în tronul Sfintei Elena (care era) lângă o coloană. Şi rugându-se patriarhul împreună cu poporul – o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne! – s-a despicat o coloană şi a ieşit Sfânta Lumină afară. (Atunci) patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ţinea în mâinile sale, iar de la dânsul a aprins poporul lumânările spre sfinţirea lui” (Συμεών, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ, Viena 1749, p. 19).
În ediţia de la Viena se menţionează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit coreligionarilor săi puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere.
Astăzi el este socotit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.
Și arheologul și generalul englez Charles Warren, care a locuit la Ierusalim între 1867 și 1870 ca membru al Palestine Exploration Fund, notează în lucrarea sa Underground Jerusalem editată în 1876 la Londra, în capitolul Holy Fire :
„Ce este această Lumină care în ajunul Paștelui aprinde toate candelele din Sfântul Mormânt ? Că o minune însoțește ceremonia, nu mai încape nici o îndoială./ „What is that fire which on Easter-eve lights up the lamps in the Holy Sepulchre? … That a miracle attends the ceremony, there cannot be a doubt”.
Și:
„În sfârșit, se pare că Lumina vine. O mulțime de făclii se întind în față, un fulger se vede în deschizătura cupolei și făclia se aprinde… Într-o clipă, ca prin magie, Lumina se întinde de la sine în toate direcțiile”. / „At last there is a feeling that the fire is at hand, masses of tow are thrust forward, a flash at the opening is seen, the tow is lighted … In a moment, as though by magic, the fire extends itself in all directions” (C. Warren, Underground Jerusalem, 1976, p. 425 și 435).
Iar monahul moldovean Partenie, care a vizitat Ierusalimul în anul 1846, povestește:
„Turcii au deschis Mormântul lui Hristos și au stins toate candelele. Atunci au venit autoritățile turcești și Pașa în persoană. Biserica era mai plină ca niciodată: toți stăteam înghesuiți și abia mai puteam respira. Nimic nu era aprins nicăieri. (…)
Episcopul Meletie a rămas singur la intrarea în Mormânt, în mâna turcilor, care i-au scos veșmintele, după care autoritățile l-au cercetat. I-au pus omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos și i-au îngăduit să intre. Nu știu cât timp a trecut, pentru că eram cu toții tulburați și ne cuprinsese teama.
În sfârșit, din senin, lângă Mormânt a strălucit o lumină care, curând, a apărut din Altar, prin deschizătura porților împărătești și s-a întins, ca două râuri de foc, unul dinspre apus, din Mormântul lui Hristos și celălalt din răsărit, din altar.
O, ce mare bucurie și veselie domneau în biserică. Toți păreau beți și în afară de sine și nu mai știam cine ce spune și cine unde aleargă. Era mult zgomot. Toți alergau de jur împrejur și plângeau de bucurie, copleșiți de recunoștință, și mai mult decât toți, femeile arabilor.
Turcii înșiși cădeau în genunchi și strigau Allah, Allah care înseamnă Dumnezeule, Dumnezeule ! Ce vedere minunată și extraordinară. Biserica toată era scăldată în lumină și nu se mai putea vedea nimic altceva decât Lumina cerească”.
Mulți s-au întrebat de ce numai Patriarhul grec al Ierusalimului este vrednic să primească lumina în Sfântul Mormânt.
Răspunsurile sunt mai multe și se completează:
Pentru că destinul creștinismului a fost să se nască… grecesc, și nu doar pentru faptul că Evangheliile au fost scrise în greacă, ci pentru că Biserica Ierusalimului, prima dintre Bisericile creștine, s-a format nu la Ierusalim (care în anul 70 a fost cucerit și devastat de romani)…
… ci în „Grecia de dincolo de Iordan”, adică în Israelul elenizat/grecesc, mai precis în Decapolis – Ținutul celor zece cetăți grecești, și, mai ales, în Pella, capitala lui…
… și pentru că patriarhul grec al Ierusalimului este continuatorul de drept al întemeietorului Bisericii Ierusalimului, care a fost și primului ei episcop, Sf. apostol Iacob, fratele Domnului…
… dar și pentru că există un decret, un ahtinam, prin care califul Omar Hattap (după ce l-a silit, în anul 638, pe Patriarhul Sofronie să-i predea Ierusalimul) a hotărât că „toate națiile creștine” și toți cei care vor merge în pelerinaj la Locurile Sfinte, „franci, copți, sirieni, armeni, nestorieni, iacobiți și maroniți, trebuie să se supună Patriarhului (grec al Ierusalimului) și el să fie întâiul între toți, pentru că a primit bunăvoință de la cinstitul și iubitul Profet trimis de Domnul, fiind onorat prin pecetea cinstitei lui mâini”….
… decret reînnoit de-a lungul timpului, după căderea Imperiului Bizantin, în 1453, de firmanul lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1458) și de firmanele altor sultani.
În decretul său, Mahomed al II-lea scria „…oricare dintre înalții viziri, prelați sau demnitari sau slujitori de la curtea mea regală sau pur și simplu din neamul mahomedan va vrea, fie pe degeaba, fie de dragul banilor, să schimbe cele rânduite odinioară de Profet și de Omar Hattap și de conducătorii din trecut, să cadă sub mânia lui Allah și a Profetului”.
Printre „conducătorii din trecut” se afla și sultanul Egiptului, Saladin, cel care i-a alungat pe cruciați din Ierusalim și care, în anul 1187, reînnoise, și el, ahtinam-ul lui Omar Hattap.
Și, toate aceste documente au fost confirmate de ONU în anii 1947-1950.
Dar, nu în ultimul rând pentru că, de câte ori au încercat (și au făcut-o mai tot timpul) capii altor confesiuni creștine (mai ales latinii și armenii) s-o primească, Lumina de Paște n-a venit la ei, ci acolo unde se afla … fratele lor grec.
Mărturii istorice care adeveresc minunea Sfintei Lumini şi vechimea sa
Mărturiile despre Sfânta Lumină se regăsesc în două izvoare principale: în tipicele sau documentele liturgice ce vorbesc despre rânduiala slujbelor de peste an, şi în relatările pelerinilor în Ţara Sfântă. Există şi alte surse, la fel de demne de crezare, precum vieţile sfinţilor, cronici istorice creştine şi necreştine, scrisori, diferite tratate religioase. În mod firesc, relatările din primele veacuri creştine sunt puţine la număr, iar pe măsura trecerii secolelor, istorisirile se înmulţesc şi oferă mai multe amănunte.
Aceste relatări mărturisesc faptul că minunea nu are loc decât la slujba săvârşită de ierarhii ortodocşi, şi niciodată la cei catolici sau monofiziţi; există cazuri în care aceştia din urmă au încercat să ia locul ortodocşilor pentru a primi Lumina şi de fiecare dată au avut loc minuni înfricoşate. De asemenea, lumea musulmană nu a rămas indiferentă la ea, mai mulţi cronicari musulmani redând în scrierile lor minunea, care de altfel a fost pricină de convertire la Ortodoxie pentru unii din coreligionarii lor.
Prima mărturie o aduc Sfinţii Părinţi ai Bisericii care spun că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, primii care au ajuns la mormântul Domnului după vestirea mironosiţelor, au văzut Lumina dumnezeiască. Deşi îngerul plecase, deşi era încă întuneric, ei au văzut giulgiurile şi mahrama pentru că mormântul era plin de lumină. În Cuvântarea a II-a, Despre Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: ,,Şi când le-a văzut (giulgiul şi mahrama), Petru a crezut, pentru că Mormântul era plin de lumină, deşi era încă noapte; interiorul Mormântului era vizibil într-un chip îndoit: atât pentru simţuri, cât şi pentru minte”.
Tot aşa scrie dumnezeiescul Ioan Damaschin: ,,Şi degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului şi, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup” (Octoih, glasul al 8-lea, sedelnă la utrenia duminicii).
În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea descrie o minune legată de sărbătorile pascale. Pe vremea Sfântului Patriarh Narcis al Ierusalimului (secolul al II-lea), în timpul marii privegheri de toată noaptea a Paştilor, s-a terminat untdelemnul din candele. Credincioşii s-au întristat foarte tare, iar patriarhul a poruncit ca toate candelele să fie umplute cu apă din izvorul Siloamului. La rugăciunea lui, apa s-a transformat în untdelemn şi a ars câtă vreme a ţinut slujba de Paşti.
Cea mai timpurie mărturie cu privire la o ceremonie a Luminii Sfinte la Ierusalim se găseşte în notele de călătorie ale monahiei Egeria. În anul 384, ea a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă şi şi-a notat impresiile de călătorie într-un jurnal intitulat Peregrinatio Egeriae, în care scria următoarele:
,,Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârşită aici exact la fel cum o săvârşim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”.
Alături de această scriere a monahiei Egeria stă Lecţionarul Armean, care cuprinde informaţii despre tipicul folosit de Biserica Învierii Domnului din Ierusalim între anii 417-439. În lecţionar este specificată o ,,ceremonie a Sfintei Lumini asociată sărbătorii privegherii pascale”, asemănătoare cu ritul Sfintei Lumini din zilele noastre.
Lecţionarul Georgian, dintre anii 640-720, aduce şi el mărturie despre existenţa unei slujbe speciale în Sâmbăta Mare: ,,Când soarele a apus, ne adunăm în Biserica Învierii Domnului, închidem uşile, pregătim trei cădelniţe şi facem mijlociri şi rugăciuni”. Slujba continuă cu întreita înconjurare a Mormântului, tămâierea bisericii, binecuvântarea noii lumânări, a lumânărilor ţinute de credincioşi, deschiderea uşilor şi procesiunea către Biserica Martyrion.
Codicele Patriarhiei Ierusalimului Hagios Stavros 43, care datează din secolele VIII-IX, descrie pe larg ce se petrece în Sâmbăta Mare în Biserica Învierii Domnului: ,,Iar când purtătorii de mir au sfârşit umplerea şi pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt şi ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toţi în veşminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor şi fără cădelniţă şi începe în linişte vecernia”. Urmează tămâierea, înconjurarea mormântului de 3 ori, închiderea lui şi celelalte, toate fiind redate într-amănunt.
O altă relatare amplă a venirii Sfintei Lumini se găseşte în Itinerarul scris de călugărul apusean Bernard, care a fost martorul minunii în anul 870: ,,Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paşti. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluieşte până ce vine îngerul şi aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi mulţimii oamenilor”.
Din secolele VIII-IX încep să se înmulţească istorisirile musulmanilor. Astfel, într-o sursă islamică anonimă de la sfârşitul secolului al IX-lea se scrie: ,,Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”.
O altă scurtă relatare se regăseşte într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: ,,În fiecare an până acum sfântul şi scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uşi el le sigilează, iar creştinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluieşte, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde şi de la ea iau lumină toţi locuitorii Ierusalimului, aprinzându-şi făcliile lor”. Se remarcă că mitropolitul spune că în fiecare an are loc venirea Sfintei Lumini.
În anul 947, un cleric de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, anume Niketas, îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a pune capăt ceremoniei Luminii Sfinte. Acesta era mânios deoarece ,,prin săvârşirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, aţi umplut întreaga Sirie cu religia creştinilor şi aţi distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o ţară de creştini”.
Cererii emirului de a nu se mai săvârşi ceremonia de la Mormântul Domnului, creştinii îi răspund că astfel s-ar pierde veniturile colectate de autorităţile musulmane de la pelerinii creştini prezenţi la minune. Emirul născoceşte alt plan, iar Niketas descrie în scrisoarea sa minunile înfricoşate săvârşite de Dumnezeu spre zădărnicirea planului acestuia.
Emirul ,,a cerut patriarhului, sub ameninţarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. Dar în timp ce patriarhul era ţinut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din braţele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştinii şi musulmanii au alergat la biserică.
Patriarhul a sosit şi el urmat de cler şi, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii. A intrat în Mormânt a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. Când a luat o lumânare spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică care aveau făclii, abia a ieşit afară din mormânt că a şi văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască.
Musulmanii înşişi erau plini de uimire, deoarece până atunci arătarea luminii se petrecea doar la una din candelele dinlăuntrul Mormântului, în vreme ce în această zi întreaga biserică se umpluse de lumină. Emirul, care privise de undeva de sus, a fost martorul unei minuni încă şi mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în faţa sa a lăsat să scape untdelemnul şi apa pe care le conţinea şi s-a umplut de focul dumnezeiesc, deşi nu avea defel fitil”.
Al doilea mileniu creştin
La începutul secolului al XI-lea, în lucrarea sa despre sărbătorile diferitelor popoare din lumea islamică, istoricul musulman al-Biruni notează: ,,În legătură cu Sâmbăta Învierii se spune o istorie ce uimeşte pe cercetătorii ştiinţelor naturale şi al cărei fundament este cu neputinţă de descoperit. Dacă asupra fenomenului n-ar fi existat acordul venit din partea unor persoane cu concepţii diferite şi care relatează că el este fundamentat pe declaraţiile martorilor oculari şi a fost transmis de învăţaţi deosebiţi şi de alţi oameni în cărţile lor, nu i s-ar putea da vreo crezare. Am aflat despre el din cărţi şi am auzit despre el de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad.
Pe această temă se face un raport, care este trimis în capitala califului de îndată ce focul coboară. Cel care mi-a povestit despre aceasta mi-a spus că unele din autorităţi (musulmane) au înlocuit feştila candelei cu un fir de aramă, cu scopul ca acesta să nu se aprindă şi ceremonia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins totuşi”.
În anul 1009, Biserica Învierii este distrusă din temelii la porunca califului al-Hakim. Istoricul sirian Ibn al-Qualanisi, care a scris la jumătatea secolului al XII-lea cea mai amănunţită relatare a acţiunilor califului al-Hakim, consideră că distrugerea s-a datorat în exclusivitate reacţiei califului faţă de coborârea Luminii Sfinte în Sâmbăta Paştilor în acest lăcaş din Ierusalim. Violenţa extremă a campaniei califului arată popularitatea pe care o avea în epocă minunea Luminii şi credinţa creştinilor în aceasta.
Următorul martor însemnat este egumenul rus Daniil, care a vizitat Ţara Sfântă în 1106-1107, în vremea stăpânirii cruciate a Ierusalimului: ,,La ceasul al şaselea al Sâmbetei Sfinte, toţi se adună la Biserica Învierii, oameni de pretutindeni, în număr mare şi cu anevoie de socotit. Mulţimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoţii erau înăuntru şi fiecare, clerici şi laici, aşteptam sosirea prinţului şi a curţii sale (prinţul latin al Ierusalimului).
Prinţul mi-a poruncit … să merg … deasupra uşilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, aşa că puteam vedea peste uşile mormântului, trei dintre ele toate sigilate cu sigiliul regal. În ce priveşte clericii latini, ei au rămas la altarul mare. La ceasul al optulea, clerul ortodox a început să cânte vecernia. Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul ,,Cânta-voi Domnului”, un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-o dată Mormântul, strălucind luminos şi frumos. Episcopul a deschis uşile mormântului şi a mers cu lumânarea pentru a fi aprinsă şi apoi pentru a trece focul celorlalţi oameni.
Acest foc sfânt nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel foarte neobişnuit, cu o strălucire de nedescris şi o culoare roşie asemenea scorţişoarei”.
La sfârşitul veacului al XII-lea, Itinererium regis Ricardi înfăţişează vizita lui Saladin la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare a anului 1192. Autorul cronicii scrie: ,,Saladin, cu suita sa, a făcut o vizită la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, pentru a se asigura el însuşi de adevărul unui fapt, anume de pogorârea din cer a Luminii, o dată pe an, pentru a aprinde candela. După ce urmărise pentru un timp cu mare atenţie evlavia şi căinţa multor captivi creştini care implorau mila lui Dumnezeu, el şi toţi ceilalţi turci au văzut, pe neaşteptate, focul dumnezeiesc pogorând şi aprinzând candela, aşa că au fost puternic mişcaţi, în timp ce creştinii se veseleau şi slăveau cu glas tare faptele puternice ale lui Dumnezeu.
Dar saracinii nu au crezut această minune atât de minunată şi vădită, deşi au fost martori la ea cu propriii lor ochi, ci susţineau că era o născocire mincinoasă şi o fraudă amăgitoare. Pentru a dezvălui frauda, Saladin a poruncit să fie stinsă candela; însă aceasta a fost reaprinsă numaidecât de puterea dumnezeiască; iar când necredinciosul a poruncit să fie stinsă a doua oară, aceasta a fost aprinsă din nou, şi tot aşa şi a treia oară. Atunci, zăpăcit, sultanul a strigat în chip profetic: ‘Da, în curând voi muri sau voi pierde Ierusalimul’ ”.
La 9 martie 1238, Papa Grigorie al IX-lea a emis o bulă papală, prin care interzicea explicit orice participare a latinilor la ceremonia Luminii Sfinte, pe care o condamna ca fraudă. Faptul că papa a considerat necesar să alcătuiască o bulă arată că ceremonia Luminii Sfinte era suficient de cunoscută în secolul al XIII-lea, încât să atragă atenţia autorităţilor papale, şi indică sfârşitul oricăror reacţii de simpatie ale apusenilor faţă de Sfânta Lumină.
În 1360, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, unul din cei mai învăţaţi conducători bizantini, a scris cel de-al patrulea tratat apologetic asupra credinţei musulmane. Vorbind despre minunea Sfintei Lumini ca despre un argument pentru adevărul religiei creştine, el scrie: ,,În Ierusalim, în fiecare an de Paşti se petrece o minune la Sfântul Mormânt. În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo cântând imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate în mormântul lui Hristos”.
În secolul al XVII-lea, Arhiepiscopul Gavriil al Nazaretului istoriseşte: ,,În 1580, în timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare. Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii, din următorul motiv: Armenii erau în acel timp rău-intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să intervină şi să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din pricina lăcomiei, guvernatorul s-a învoit.
Astfel numai armenii, cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Sfânta Lumină, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul lor afară în curte şi plini de mâhnire rugau pe Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării Sale. În timpul rugăciunii lor, sus-pomenita coloană s-a despicat şi Lumina Sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit Lumina ortodocşilor spre sfinţirea lor.
Când au văzut minunea, portarii musulmani au deschis de îndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică cântând: ,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ?” şi astfel a fost săvârşită liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din acei portari a mărturisit tare pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Când au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au umplut de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi aşa el a primit o moarte de mucenic”. Până în ziua de astăzi, arabii ortodocşi ai locului prăznuiesc această întâmplare minunată printr-o procesiune tumultuoasă, vestind biruinţa religiei lor asupra celor care ar fi furat Lumina Sfântă de la păstrătorii ei de drept”.
Un Codice al Patriarhiei Ierusalimului datând din 1634 relatează evenimentele din acel an. O nouă discordie s-a ivit între ortodocşi şi armeni, ultimii calculând că Învierea Domnului urma să aibă loc cu o săptămână mai târziu decât grecii. Încă o dată, arhiereul armean Karkour a dat bani autorităţilor locale musulmane pentru a-i împiedica pe ortodocşi să intre în Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare.
La ceasul al nouălea, pământul a început să se cutremure şi trei pocnituri puternice s-au auzit dinăuntrul Mormântului. Apoi, ca o flacără de fulger, Lumina Sfântă a apărut tuturor. Din nou s-a cutremurat pământul şi mulţi dintre paznicii Sfântului Mormânt au căzut cu feţele la pământ de frică. În mijlocul marii tulburări, toţi spuneau: ,,Credinţa creştinilor este cea adevărată”. Istoria este întărită de o scrisoare despre cele petrecute a Patriarhului Teofan al Ierusalimului (1608-1645) către ţarul rus Mihail.
În 1846, monahul rus Partenie vizita Ţara Sfântă şi era martorul minunii. Notele lui de călătorie cuprind numeroase evocări ale evenimentelor Ierusalimului acelui timp. El acordă o atenţie deosebită ceremoniei Luminii Sfinte şi o descrie pe larg: ,,Lumina curgea asemenea a două râuri de foc, unul de la apus, de la Mormântul lui Hristos, iar altul de la răsărit, din altar. Întreaga biserică se prefăcuse în foc. Nimic nu putea fi văzut în biserică decât Lumina cerească. Deasupra şi dedesubt şi în jurul balcoanelor, Lumina se revărsa mereu. După ieşirea patriarhului cu Sfânta Lumină, oamenii s-au grăbit înăuntru ca să se închine. Şi am socotit potrivit să fac şi eu la fel. Întreg Mormântul lui Hristos era ud, de parcă îl umezise ploaia”.
În cartea sa, Am văzut Sfânta Lumină, arhimandritul Sava Achilleos relatează istorisirea unui monah din Ierusalim, părintele Mitrofan Papaioannou. În anul 1926, acesta s-a ascuns sub o arcadă înlăuntrul kuvuklionului. Reuşind cu greu să se ascundă, el a scăpat neobservat la nenumăratele percheziţii făcute în Mormânt înainte ca acesta să fie sigilat. El mărturiseşte: ,,Tocmai în momentul în care chinul meu ajunse în punctul unei încordări groaznice, din cauza captivităţii în mica nişă, în acea neţărmurită linişte de moarte, am auzit un şuierat slab. Era asemenea unei şuviţe luminoase de vânt. Şi îndată – o privelişte de neuitat – o lumină albastră a umplut toate ungherele Sfântului Mormânt. În mijlocul acestei lumini l-am văzut limpede pe patriarh de pe a cărui faţă se rostogoleau uriaşe picături de sudoare.
Pe măsură ce se răspândea în mormânt, mişcându-se de colo-colo, chiar aşezându-se pentru un moment deasupra capului patriarhului, lumina albastră căpăta în cele din urmă o culoare albă. Atunci, aflată în plină vedere, candela aşezată pe Sfântul Mormânt s-a aprins de la sine. Patriarhul s-a ridicat apoi, s-a închinat înaintea Mormântului şi s-a dus în Capela Îngerului”.
Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele mărturii despre venirea Luminii Sfinte în chip minunat la Mormântul Domnului din Ierusalim. Lumina minunată a Învierii lui Hristos care a umplut toate l-a făcut pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie în canonul Învierii: ,,Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”.
Iar noi, la ceasurile Paştilor, cântăm: ,,Ca un purtător de viaţă, mai frumos decât raiul, şi cu adevărat mai strălucitor decât orice cămară împărătească s-a arătat Mormântul Tău, Hristoase, izvorul învierii noastre”.
https://graiulortodox.wordpress.com/2016/02/02/sfanta-lumina-de-la-ierusalim-coboara-doar-la-ortodocsi-sau-si-la-eretici-catolici-protestanti-neoprotestanti/
http://www.skarlakidis.gr/ro/home.html
http://ortodoxie.3x.ro/diverse/Carti/Apologetica_ortodoxa/lumina_pasti.html
http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/almanah/131-arhiva-revistei/cuprinsd/581-adevarul-despre-minunile-din-tara-sfanta-iv
http://www.romania-actualitati.ro/lumina_de_paste_de_la_ierusalim-60641
luminile invierii http://hemerai.blogspot.com/2015/04/luminile-invierii.html
https://forumwebtop.wordpress.com/2016/04/30/burzo-traficheaza-influenta-pentru-marga/
HRISTOS A INVIAT !
Cuvant de invatatura al celui intre sfinti Parintelui nostru Ioan Gura
de Aur in sfanta si luminata zi a slavitei si mantuitoarei Invieri a
lui Hristos, Dumnezeul nostru
De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de
acest Praznic frumos si luminat.
De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria
Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata
cea dreapta.
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.
De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca
nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit.
De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie,
nicidecum indoindu-se.
De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din
pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din
urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas
ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma
miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia
daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si
lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei
dintai si cei de-al doilea luati plata.
Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va.
Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua.
Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi.
Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu
iasa flamand.
Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia
bunatatii.
Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste.
Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a
rasarit.
Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea
Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.
Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune
fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o,
Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-
s-a ca s-a stricat.
S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a
amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat.
A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pamant si s-a intalnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ti este moarte, boldul?
Unde-ti este iadule, biruinta?
Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii.
Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.
Inviat-a Hristos si viata stapaneste.
Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos
sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.
Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor.
http://www.ioanguradeaur.ro/799/cuvant-de-invatatura-in-sfanta-si-luminata-zi-a-slavitei-si-mantuitoarei-invieri-a-lui-hristos/
…, o MINUNE ce ne "obliga" la UNITATE IN DREAPTA CREDINTA. STAPANUL cere de la noi "ACEASTA UNITATE", caci: tacerea noastra face ca "pietrele sa vorbeasca"…. .
https://forumwebtop.wordpress.com/2016/05/03/americanii-se-apropie-de-moscova/
Atit conducerea rusiei cat si a sua sunt de fatada. Trebuie cautat in umbra acestora, multi in prostia lor chiar pun botul la astfel de hardeli cu putin si obama ca deh asa lea zis lor la tv, dar fraieri nu stiu ca tv-urile si presa sunt si astea in mina papusarilor si vizavi de o noua conflagratie mondiala acestia o asteapta cu nerabdare pt ca miza aici este imputinarea populatiei planetei indiferent de cine va invinge ca cei ce vor ramine sa fie usor de controlat