23 de ani de la moartea lui Horia Sima

În ultima vreme a devenit trendy ca despre Horia Sima să se scrie şi să se vorbească exclusiv de rău. Sau, în cel mai bun caz, să nu se vorbească deloc.De când Legea 217 / 2015 a inhibat istoricii temători pentru propria carieră, iar vigilenţa bolşevică a neorolleriştilor de la Institutul Elie Wiesel a devenit un fel de Big Brother atoatevăzător în domeniul memoriei, cei mai mulţi istorici preferă să evite subiectul.

Personal, nu înţeleg să mă raliez acestui curent şi să mă fac că anumite personalităţi ori evenimente din istoria recentă nu ar exista. Pentru că sunt un om liber şi aşa vreau să rămân.

Un astfel de personaj istoric, de la a cărui moarte s-au scurs de-abia 23 de ani, este şi Horia Sima. Succesor la conducerea Mişcării Legionare al lui Corneliu Codreanu, într-o perioadă mai mult decât dificilă pentru gruparea naţionalistă supusă persecuţiilor regimului carlist şi apoi ale celui antonescian, făgărăşeanul originar din comuna Mândra a fost timp de aproape cinci luni, până în ianuarie 1941, vicepremierul României şi, practic, al doilea om în statul român, denumit oficial dar nu tocmai propriu „stat naţional-legionar”. Eliminarea sa şi a Legiunii din viaţa politică a ţării, în ianuarie 1941, de către forţele loiale generalului Antonescu, s-a făcut după toate regulile unei lovituri de stat, cu avizul şi sprijinul decisiv al lui Hitler şi al blindatelor germane de pe teritoriul României. Iar încercarea sa şi a altor sute de fruntaşi legionari de a scăpa de gloanţele lui Antonescu pe teritoriul celui de-al Treilea Reich s-a finalizat cu internarea lor în lagărele naziste. Până la 24 august 1944, legionarii au împărţit lagărele de concentrare cu celelalte categorii indezirabile pentru regimul hitlerist: evreii, comuniştii, polonezii ş.a..

Paradoxal, angajamentul lui Horia Sima în constituirea unui guvern în exil la Viena, ca replică la guvernul României ocupate de sovietici după 23 august 1944, ca şi constituirea unei armate naţionale ce a luptat până pe 9 mai 1945, pe Oder, împotriva trupelor sovietice, nu atras după sine trecerea legionarilor pe listele cu colaboraţionişti ai fascismului întocmite de comisia de anchetă preliminară a Tribunalului de la Nurnberg, şi nici expulzarea lor în România comunistă, aşa cum se întâmplase cu naţionaliştii unguri, sârbi, ruşi, slovaci ori croaţi. Şi asta în ciuda presiunilor pe care guvernul comunist de după 6 martie 1945 le făcea constant pe lângă aliaţii occidentali în acest sens.

Fotografie din arhivele Siguranţei. 1939.

Este greu de spus cât a contat în aceste decizii politice faptul că legionarii nu participaseră la crime de război, ei petrecând această perioadă în lagărele germane sau închisorile antonesciene, ori simplul şi pragmaticul calcul al anglo-americanilor care contau pe disciplina, experienţa paramilitară şi subversivă şi, mai ales, anticomunismul total al militanţilor Gărzii de Fier, în viitoarele acţiuni îndreptate împotriva blocului sovietic aflat într-o vizibilă tendinţă de expansiune. Oricum, iniţiative precum ce memoriul diplomatului Fotin Enescu ori intervenţia genială a lui Virgil Velescu la Frankfurt am Main, la cartierul general al comandantului armatei SUA în Europa, Dwight Eissenhower, au avut în spate strategia lui Horia Sima.

Contactele acestuia cu reprezentanţii CIA după 1947 sunt acum certificate inclusiv de arhivele declasificate ale serviciilor secrete americane, iar implicare masivă a legionarilor în amplele proiecte ale OCP-ului condus de Frank Wisner, de instruire şi paraşutare în România ocupată de sovietici a unor echipe de legionari cu misiuni informative şi de sprijinire a rezistenţei anticomuniste, sunt de asemenea, probate de arhivele româneşti şi occidentale. Tributul de sânge al legionarilor trimişi de Horia Sima în România comunistă a reprezentat o contribuţie semnificativă la măsurile prin care occidentul a încercat să contracareze provocările URSS care încerca să-şi exindă sfera de influenţă dincolo de Cortina de Fier. Democraţia de tip occidental va trebui cândva să recunoască această contribuţie în vieţi şi destine frânte pe care legionarii români au adus-o apărării de comunism a Europei rămase libere.

Ani de zile Horia Sima a coordonat de la Salzburg acţiunile informative şi de gherilă anticomunistă, iar eşecul uriaşei mobilizări a Securităţii pentru identificarea lui Sima şi capturarea ori neutralizarea lui (operaţiuni a căror amploare este astăzi reflectată în arhivele fostei Securităţi), se explică doar prin protecţia pe care liderul legionar a avut-o în toţi cei 45 de ani din partea serviciilor secrete occidentale.

Chiar şi decesul său, survenit în noaptea de 24 spre 25 mai 1993, în Germania, în casa dr. Filip Păunescu din Untermeitingen, lângă Augsburg, într-unul din periplurile sale europene, a scos în evidenţă că şeful Mişcării Legionare continua să folosească, şi după 1989, aceleaşi mijloace subversive în desele sale peregrinări pe cele patru continente locuite de legionari. Şi ultima sa călătorie avusese loc tot sub acoperirea unor documente de identitate false, aşa cum obişnuia întotdeauna, pentru a nu fi depistat de agenţii serviciilor secrete româneşti. Semn că Horia Sima nu credea în aşa zisa reformare a acestor servicii, chiar dacă Securitatea se numea acum SRI.
În România, vestea morţii sale a fost anunţată de un singur cotidian central: curajosul Evenimentul Zilei. Restul mass-mediei a tăcut. Aşa cum tace şi astăzi.
Şi nu înţeleg de ce totuşi trebuie să eludăm părţi întregi ale istoriei recente, sub presiunea unei autocenzuri nejustificate, în loc să avem curajul dezbaterii istoriei nostre recente, cu bune şi rele, împăcându-ne astfel cu propriul nostru trecut.

NOTĂ: Acest material are un caracter strict istoric şi documentar. Orice intenţie propagandistică este exclusă.

Florin DOBRESCU, Sursa: Buciumul