”Cartea lui Marcel” sau despre o prietenie ilustrată în versuri

Zilele acestea, în focul alegerilor locale, mi-am odihnit sufletul și mintea în lectura unui fascinant volum de versuri epistolar. Azi, când respectul față de poeți este la cote istorice minime în urbea de pe Someș e mirabil și reconfortant să citești și să promovezi poezia, singurul limbaj pe care îl înțeleg zeii. Întâlnirea cu poeții clujeni te face să simți atingerea ”Îngerului a strigat” a lui Fănuș Neagu. M-am delectat cu placheta ”Cartea lui Marcel”, un epistolar ilustrat în versuri de la poetul Marcel Mureșan către poetul Dumitru Cerna. Prietenia celor doi poeți clujeni e stelară și îmbibată de miresmele unei bogate lecturi, sensibilități telurice balcanice și interferențe lirice universale. La ora actuală, poetul Marcel Mureșanu este printre cei mai importanți și valoroși poeți clujeni în viață, alături de Horia Bădescu, iar Dumitru Cerna face parte din generația prolifică a milenariștilor clujeni, împreună cu Adrian Mihai Bumb, Ștefan Manasia, IP Azap, Victor Țarină sau Adrian Suciu, ce își bat supremația cu optzeciștii Ion Cristofor sau Ion Mureșan. Volumul s-a bucurat de prefața regretatului critic literar Petru Poantă, un bun prieten al lui Dumitru Cerna: ”Cartea lui Marcel aparține, în fapt genului epistolar sau, într-o altă ordine, poeziei ocazionale”. Iar ”scrisorile în versuri” au ”aerul unor improvizații jubilante, uneori accentuat ludice”.

Cartea lui Marcel ”se constituie într-un omagiu adus prieteniei platonice, ea însăși o poveste frumoasă” ne spune Dumitru Cerna în ”Argumentul” la volumul de versuri. Până la urmă, ”Cartea lui Marcel” e un omagiu sincer dăruit prieteniei, care astăzi atât de greu se mai zidește, într-o perioadă de individualism și egoism produs de o societate capitalistă gregară, iar versurile trimise de Marcel Mureșanu pe clasice vederi, azi aproape dispărute, pendulează între ludic și elegiac. E semnul unei lumi normale de dragoste și poezie, care astăzi pare dispărută. Versurile lui Marcel Mureșanu sunt cantabile și respiră fulgurante imagini experimentale transpuse print-o subiectivă și sensibilă experiență personală de turism intelectual asiduu. Poeziile par ocazionale, dar sunt rodul talentului și a unei incomensurabile dragoste față de poezie și prietenie. Aproapele l-a însoțit pe Marcel Mureșanu în peregrinările sale ca o umbră de lumină, în conexiune cu nevoia de comunicare și întoarcere la origine și original. Poetul nu a uitat de unde a plecat și se leagă epitolar de o retorică a sinelui ”La Eforie Nord, în iaht cu Jonny Ford!/Stanbulul la babord! Ne revedem în Nord!/ Doar luna își îndreaptă (și eu cu ea!)/ din când în când lanterna/spre Muntele Cerna” (Muntele din Cerna, 10 iulie 2006). Poetul scrie de mână versurile, având presentimentul transformării acestora în document istoric. ”La Saalbach, la Saalbach/se-ascultă muzică de Bach/la umbra țurțurilor lungi/în care poți să te împungi…” (Pe o ilustrată din Saalbach, ianuarie 2009). Neliniștile ludice le transmite poetul către corespondent: ”Eram la Knossos într-o seară/când vremea se pierdea în vară/și poate tocmai de aceea/îngenunchea la țărm Egeea!” (Creta, Knossos, 3 mai 2009). Marcel Mureșeanu se joacă cu ”corespondențele” lui Baudelaire: ”Îți trimit de la mare/într-o mică scrisoare/nisipul acestui poem/să aibă pe unde călători/cămilele caravanelor tale!” (Eforie Nord, 3 iulie 2013). Emoția transmisă în versuri transcende timpul și spațiul, parcă vederea devine un tablou al veșniciei umane. Dar întotdeauna ”eterna reîntoarcere eliadiană” nu ne lasă se părăsim rădăcinile ilustre: ”La întoarcerea acasă,/toate drumurile/sunt presărate cu pătrunjel”. Volumul epistolar e în sine un document istoric sub forma unui jurnal în versuri, ce surprinde temerile și temele lirice a unei generații lirice exemplare și singulare.

Ionuț Țene