La RIO, o Olimpiadă americană?

Marele canal NBC a cumpărat cu 2 bilioane de dolari toate transmisiile sportive de la Rio Olympics și transmite non stop ce se întâmplă acolo, în special arată în mod complet ce fac sprtivii americani, prezenți cu cel mai mare team din istoria competiției, 554 de sportivi! Este un show televizionistic nemaipomenit. Maniera de transmitere este în stil videoclip, știri oferite în avalanșă, prin tăierturi scurte. Iar secretul îl constituie transmisiunile directe combinate cu prezentările monografice ale competitorilor, folosind imagini de arhivă din istoria unei competiții sau alteia.

Evident, cel mai titrat sportiv, înotătorul Michael Phelps, se află în prim-plan cu deja 25 de medalii obținute la Jocurile Olimpice, dintre care 21 de aur!! Orice sportiv medaliat este prezentat cu tot ce are el, prezent, trecut și viitor, familie, părinți, bunici, merite extra-sportive, tot ce poate întregi portretul unui recordman.

Iar competițiile sunt la cel mai înalt nivel, dovadă recordurile mondiale și olimpice mereu bătute, fiindcă Olimpiada înseamnă Toți contra SUA, toți sportivii lumii se întreec să-i învingă pe sportivii americani. Americanii au acest merit, că au ridicat stacheta Olimpiadei la nivelul celor mai înalte performanțe. De aceea, concurența este accerbă. Americanii au adversari redutabili în sportivii chinezi, japonezi, australieni, englezi, italieni, ruși, coreeni și din multe alte țări. O frumoasă surpriză a făcut înotătoarea ungară Katinka Hossu, un nume cu rezonanțe românești, măcar așa ne mai consolăm și noi, dat fiind că sportivii români parcă nici nu există. Nu există adică vreo probă din cele zeci de probe olimpice în care ei să conteze, să amenințe podiumul, cum erau în trecut neîntrecuți, redutabili la gimnastică, handbal, scrimă, haltere, canotaj, lupte, box, atletism etc. Încă nu s-a mai întâmplat așa ceva în istoria Olimpiadelor, când românii erau mereu în coasta rușilor sau a nemților. Dar acum sportivii estici, în general, sunt foarte departe de performanțele de odinioară. Înseamnă oare că sistemul trecut a priit sportului?

Dar nu se poate concepe sportiv american care să nu vrea să fie number one! Când Michael Phelps a terminat proba de 200 m fluture, fără să se mai uite pe tabela de scor, a ridicat degetul arătător și îl mișca precum un vierme. Indica cifra “1”, simbolul pe care el și America îl reprezintă. Obsesia lui number one e atât de mare încât atunci când un sportiv ia o medalie de argint sau de bronz e trist, ca și cum a pierdut luna de pe cer. Această ambiție nu ține de nici un sistem, deși nu se poate spune că Ceaușescu nu a avut ambiția locului 1 în lume, ca el și România să fie mereu pe podimul cel mai înalt. Așa se explică și performanțele sportului românesc. Sportul reflectă cel mai bine mentalitatea unui sistem. Iar dacă echipa de gimnstică a Statelor Unite este atât de strălucitoare, acest fapt se datorează mult României, în primul rând Nadiei, a cărei imagine strălucește la intrarea în Madison Square Garden și ale cărei exerciții sunt și acum studiate de gimnaste, apoi Martei Karoly (născută la Odorheiul Secuiesc), care își îmbrățișează azi jucătoarele care câștigă aurul olimpic așa cum făcea mai ieri când era antrenoarea gimnastelor românce. De altfel, ea e un ferment, menține mereu dialogul cu gimnastele din România. Ca și Nadia, desigur, care, deși e stabilită de mult în SUA, reprezintă aici cu adevărat România. Nadia rămâne un simbol național, iar ca sportivă o stachetă încă neatinsă. Și e o mare șansă pentru România că ea se mândrește să spună, cum a spus-o și recent, când o revistă franceză a botezat-o ca fiind din Rusia: „Nu, nu… Eu sunt româncă”.

Iată ce ar trebui să constituie un mobil enrom pentru tinerii din România care vor să facă sport de performanță. Ea este exact opusul unei sportive la modă, Simona Halep, care a ales pentru motive meschine (să se odihnească pentru US Open, de pildă) să nu participe la Olimpiadă. Cine a educat-o, prost a învățat-o. Un sportiv ca ea are două-trei șanse în viață să fie prezentă la Olimpiade, unde cu adevărat ar reprezenta România, nu s-ar reprezenta doar pe sine, ca la turnee. Pe nimeni nu interesează banii și punctele ei. Dar ea a ales calea câștigului și punctelor, findcă la Olimpiadă nu se câștigă decât medalii și glorie eternă. Cineva trebuie să-i predea lecția Olimpiadei, să-i spună ce însemnau aceste jocuri în Grecia antică. Iată de ce toate tenismenele mari ale lumii au fost prezente la Rio, să-și reprezinte țara, indiferent dacă au pierdut sau nu. În fond, nu poate câștiga aurul, la simplu, decât o jucătoare, dar aceasta își datorează succesul celorlalte, care i-au făcut concurență, care au participat la frumusețea competiției.

E o mare mândrie pentru americani să-și arate medalia de la gât. Mereu, în interviuri, îi auzim pe sportivi spunând că este un privilegiu să reprzinte cu cinste America. Ce importanță are Olimpiada pentru ei, nu se poate imagina! E ca un război de imagine planetar. Cu câtă seriozitate s-au pregătit, ce fantastice au fost preselecțiile naționale și cât de mult au contribuit la valoarea tuturor sporturilor olimpice! Americanii au arătat încă o dată că Olimpiada este nu numai un joc, ci și o mândrie națională, la care au adăugat bucuria de a fi împreună cu ceilalți sportivi ai lumii, pe care mereu îi aplaudă și îi respectă. Ei iau totul în serios. Au chiar o obsesie pentru Grecia și Roma antică, pe care le reprezintă prin perfecțiunea fizică la care au ajuns. Fără seriozitate, nu se poate realiza nimic de durată. Medaliile de aur sunt pentru ei tot atât de importante ca și simbolurile olimpice, fiindcă îi fac să se identifice cu unitatea celor cinci cercuri ale lumii. Și, recent, Convenția Democratică a arătat că aceasta și este politica Statelor Unite în prezent, așa cum va fi și în viitor.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York