Cioran – un hipster al vremurilor sale!

E interesant să recitești scrieri ale clasicilor. Întotdeauna descoperi alte nuanțe și repere valorice față de prima lectură, de acum 20/30 de ani. Experința vieții te face să înțelegi mai bine la patruzeci de ani un filosof, decât la 20 de ani spre exemplu. Așa că am recitit cu voluptate eseul ”Istorie și utopie” de Emil Cioran apărut la editura Humanitas. De fapt cartea e o scrisoare trimisă de filosof în dulcele exil parizian către prietenul său Constantin Noica rămas în țară, să experimenteze închisorile comuniste. Scrisoarea a apărut în 1957, în la Nouvelle Revue Francaise. Noica i-a dat un răspuns tăios și exhaustiv, care nu a fost publicat de Cioran, sub pretextul banal, să nu-i facă probleme cu autoritățile comuniste filosofului. ”Răspuns al unui prieten îndepărtat” a apărut mult mai târziu într-o carte din 1991, la editura pariziană Criterion. Lecturând cele două scrisori am rămas perplex față de finețea și superioritatea înțelegerii adâncimilor vieții și devenirii întru ființă ale filosofului Noica față de Cioran. Exilatul parizian îndulcit la ”binefacerile” burgheze ale consumerismului occidental recunoaște că a ales limba franceză pentru scrierile sale, pentru că considera depășită cantonarea în originar și arhetipal. Discuția pornește de la problema libertății înțelese de Cioran ca un lux burghez, a unei societăți occidentale dezabuzate, care nu mai crede în viitor și utopii, iar românii sub comunism, experimentând excesul marelui vecin de la răsărit și regimul totalitar au ”privilegiul” să fi mai aproape de libertate, pentru că poate să-și îndrepte privirea spre viitor, cu speranță. Occidentul decrepit, condus de funcționari și bancheri nu mai crede în nimic, iar comunismul rusesc, prin excesele sale poate revigora o nouă renaștere românească și a țărilor est-europene în general. Am citit despre un Cioran care a depășit disperarea ”gloriei între patru pereți”, care a ars etapele nihiliste, excesele tinereții naționaliste din ”Schimbarea la Față a României” și de ”Pe culmile disperării” din anii 30, când cocheta cu legionarismul, pentru a deveni în anii 50 un conformist, un tolerant dezabuzat și un teoretician al vidului.În exil, lui Cioran i-a fost întotdeauna teamă că securitatea comunistă îi va publica dovezile experimentelor de dreapta, care i-ar fi întunecat faima editorială și i-ar fi adus ignorarea de către cercurile filosofice oficiale din Franța. Prin renunțarea la limbă, trecut și origine, Cioran devine prototipul renegatului cultural, cheia succesului în Franța socializantă.

Recitirea lui Cioran îmburghezit de consumerism și succesul de librărie din era pariziană m-a dezamăgit. Cioran din excentricul esențelor devine un sceptic al ideilor, un cinic al cuvintelor fără sens, golite de viață și trăire. Cioran duce scepticismul până la granițele cinismului în teoria socială și istorică. În esență pentru el, noi suntem creația lăcomiei noastre, faptele sunt rodul invidiei, iar răul, viciul și păcatul un fel de motor al unei societăți concurențiale în care oamenii se măcelăresc între ei prin vorbe, nu prin arme ca pe vremuri. Istoria nu are un sens teleologic, faptele istoriei pur și simplu se întâmplă în viziunea lui Cioran. Nu există destin sau direcție în istorie, ci doar un vid golit de sens pe care oameni îl umplu cu bătaia lor pentru a își afirma eul propriu. Afirmarea socială, cariera e un mod de a ucide concurența, pe cel de lângă tine. Pentru Cioran creștinismul este o lume pentru abulici, a unor oameni fără ambiție, un fel de sfârșit al istoriei. Am redescoperit un Cioran egolatru, care îi place să se joace cu paradoxurile, în care comunismul e ideație incitantă și deci posibil asumată de o stângă franceză de salon. În anii 50, Cioran se revolta împotriva nu numai a limbii sale care o renega cu savoare idolatră, dar și împotriva tradițiilor și originii sale. Nu mai avea mult și spunea Cioran: ”ubi bene ibi patria”. Pentru Cioran creștinismul e doar o altă ideație a lumii culturale pentru a se impune o nouă religie și un nou profest, nimic mai mult.

În realitate lumea lui Cioran, paradoxal, ca și filosoful româno-francez, e o pastișă burgehză, concupiscentă, comodă și fără niciun sens, doar ceea ce credem noi sau contactul sinelui nostru opac cu experiența. Cred că Cioran e primul hipster al generației sale, un filosof care nu mai crede în nimic, care prin ”jocul secund” al cuvintelor consideră că face filosofie, de fapt devenind un conformist total și plenar al epocii sale. Cioran în anii exilului se face că face revoluție în gândire și paradoxuri filosofice, în realitate nu propune nimic, decât o acceptare comodă a lumii și ideilor care ni se impun(e) de către alții. ”Marxismul” lui Cioran traducând în cuvintele de azi e ”cool”, lucru pe care bietul ”pușcăriabil” Noica nu-l înțelege la fel de bine ca el, iluminatul din mansarda carterului latin, unde dă bine să nu deranjezi establishmentul, care oferea directive la Paris sau la Moscova. Cioran e de fapt hipsterul de azi, care se face protestatar de ocazie la directivele modei transmise de mainstream, iar revolta se stinge între alcool și droguri într-un club sau un festival. Libertatea de a bea și a te droga la festivaluri, cam asta este sensul ”tinerilor liberi și frumoși” de azi, un fel de ”revoluțiune cu voie de la polițiune”. Cioran a înțeles perfect ”mersul istoriei” spre vid și toleranța de a îi exalta pe cel de lângă tine în dauna suferinței milenare a poporului tău (vezi părerea despre ungurii ardeleni) și de a înțelege libertatea ca nevoia de utopie a popoarelor care mișcă societatea înspre o istorie fără sens, în care stăpânește golul pentru că Dumnezeu a murit, că așa a decretat Nietzsche. După aceste ”paradoxuri” burgheze pentru care se băteau editurile franceze ca să le publice, Cioran cobora la cafeneaua din coț să soarbă revoluționar licoarea naturală, nu nechezol și să-i scrie lui Noica închis de comuniști, că socialismul e o prelungire a sufletului rus. Răspunsul lui Noica e genial. În 1957, Noica știa foarte bine că socialismul nu are nicio legătură cu sufletul rus, ci doar cu perspectiva faustică din personajele lui Dostoievski, iar libertatea pentru gânditorul de la Păltiniș era dreptul de a spune adevărul nu paradoxuri despre lipsa de sens a nimicului din istorie. Noica trăia o istorie palpabilă, vie, telurică, în care se simțea exilat interior în propria țară, nu mima ca și Cioran un exil boem, celebru și opulent. Noica nu credea că te poți rupe de destin, de limba ca articulație a sufletului și arhetipul originar, iar istoria avea pentru el un sens mântuitor, care anula utopia cioraniană. Noica îi răpunde ironic lui Cioran, că el în exilul interior din țară nu colaborează cu regimul comunist, dar Cioran prin teoria sa a vidului istoric poate fi, prin asumarea dialecticii marxismului, contraponderea hegeliană, deci un filosof care poate fi un Sartre al socialismului românesc. Pentru Noica marele Cioran parizian e un ”pamfletar fără obiect”, care propovăduiește destinul fără țel. Deci mai manstream și mai hipster ca Cioran cred că nu este niciun filosof român rămas în Diaspora. Noica l-a radiografiat ca nimeni altul. Pentru Noica comunismul era o utopie a occidentului, care se experimenta pe bieții estici spre deliciul cafegiilor și sorbonarzilor de salon, care aveau dreptul să-i critice pe români și pe alte popoare supuse, care nu au înțeles că ei nu trăiesc o dramă istorică, ci sunt doar vidul dintr-o istorie fără sens pe care trebuie să o acceptăm resemnați. Pe seama acestei tragedii social-politice, filosofii ”francezi” orbiți de luminile marxismului și socialismului își publicau cărțile în tiraje aducătoare de profit și faimă, pentru că ei au înțeles în sfârșit că istoria nu are direcție și morală, deci nici nu există dreptul de a te revolta împotriva utopiei pentru că nu are niciun sens, iar Hristos e doar o ideație religioasă. Nu e Cioran un precursor genial și ipocrit al hipsterilor de azi?

Ionuț Țene