Misterul multiplicarii

Inca o data, la Nohra Haime Gallery, avea sa mi se confirme faptul stupefiant ca plastica americana este lipsita de critici. Sigur, sunt critici, si foarte mari, dar ei nu frecventeaza galeriile, expozitiile curente, ei prefera sa scrie despre Rembrandt sau Van Gogh inca o carte decat sa consemneze la zi ce se intampla pe piata artei. Si nu sunt ingrijorati de ceea ce se intampla. Nu pare sa le pese ca arta americana merge fara busola, iar fara Spirit Critic, totul devine anarhic. De fapt, cred ca nici nu stiu. Nu stiu ceea ce eu observ la tot pasul, faptul ca toate galeriile, cu foarte rare exceptii, apartin unor oameni de afaceri americani, in general galeristi evrei, iar expozantii, cu foarte rare exceptii, sunt non-americani, veniti de pretutindeni, adica isi platesc expozitiile. Compensatia ar fi vanzarea. Riscul este insa enorm, fiindca in marea concurenta, fara o promovare intensa, sunt slabe sperante ca un artist strain sa se cumpere. Cunosc bine acest mecanism, fiindca am cautat si eu sa ajut cativa artisti romani sa expuna in galeriile de lux ale New York-ului.

Artistii americani propriu-zisi, si mai ales noi, sunt rari, tot mai rari. Dar America este deschisa lumii, lasa loc tuturor experientelor. In acest fel artistii din afara Americii isi pot exprima aici boiul. Nu trebuie sa te duci tu la ea, vine lumea la tine. Predomina arta-document. Asa se intampla la Nohra Haime Gallery, de pe Fifth Avenue, din buricul targului, unde expune o artista din Columbia, Ruby Rumié (n. 1958, Cartagena de Indias), care aduce imaginea unei realitati greu de imaginat. Nu este de mirare ca expozitia sa are un mare ecou international, nu numai in tarile Americii Latine, dar si in Statele Unite, Canada sau Franta.

Artista columbiana a avut o idee iesita din comun: in aceeasi rochie alba de mireasa a imbracat 53 de batrane din localitatea Cartagena si le-a fotografiat. Expozitia prezinta, deci, aceste portrete cinematografice, la care adauga un catalog cu numele batranelor, povestea lor si cate un obiect de suflet, cum ar fi o pagina din Biblie, o rugaciune, o cruciulita, o amuleta, iar Rumié a mai avut ideea sa le eternizeze chipul in niste timbre, un catalog cu chipul acestor femei anonime, carora le-a dat o pecete de fondatoare, de Mume ale pamantului, care conserva matricea ancestrrala, caci numai oameni insemnati se afla pe marci sau timbre.

A facut istorie. Uneori show-ul este live, caci le invita si pe batrane sa se arate la cate o expozitie in carne si oase. Ideea multiplicitatii a luat-o de la tarani, de la ceramisti, caci alte lucrari ale artistei exprima o multiplicare de obiecte din lut. Asa sunt vitrinele cu rafturi pe care a pus zeci de vase, toate diferite, si ca forma, si ca patina sau colorit. Dupa acest model atavic, care se afla in bucataria oricarui gospodar, a creat si expozitia de la Haime Gallery. De la distanta, batranele par una si aceeasi, datorita rochiei in care sunt imbracate. Spui ca e un portret multiplicat in “n” copii. Dar private de aproape, ne dam seama ca una nu seamana cu alta, ca frunzele intr-un copac. Iar la intrarea in galerie se proiecteaza si un film realizat de Rumié cu persoanjele ei, batranele din Cartagena, un documentar sui-generis.

Iata o lume, departe de New York, dar care intra pe poarta mare a civilizatiei prin ideea unui artist plastic, de a aduce in prim-plan ceva atat de indepartat si neobisnuit, dar atat de firesc. Ceea ce impresioneaza, si tine deja de arta, sunt chipurile acestor batrane. Adica fotografiile ca atare, valoarea lor. Te fac sa te gandesti la desenele cu batrani ale lui Leonardo. Valoarea lor o concureaza pe aceea a fotografiilor lui Mapplethorpe. Femeile stau pe scaun sau in picioare si pozeaza, adica ne privesc cu gandurile lor, cu expresia inocentei, a starii lor feciorelnice, fiindca sigur rochia alba de pe ele le face sa se gandeasca la o varsta cand visau, cand inca nu intrasera in viata. Evident, chipul lor este imbatranit, dar frumos. Sunt 53 de batrane frumoase, de o mare demintate, energice, foarte expresive. Culoarea este creola, desi artista Ruby Rumié este alba, un alb transpatrent, ca al nobililor cu o veche treaditie pe pamantul Sud-american. Expozitia se numeste Weaving streets, in original tejiendo calle, o expresie folosita de batrane pentru a descrie plimbarea pe strazile orasului, care era ca o tesatura (“weaving”) si se petrecea probabil pana la stingerea (un alt sens al cuvantului “weaving”) lampilor de iluminat. Noi am zice, a bate strada, mai putem spune, a tese drumul. O strada tesuta (“tejiendo calle”) este un fel de Corso, cea mai aglomerata strada centrala a orasului.

Aceasta realitate include ideea de multiplicitate. Ceea ce artistul aduce in plus, este misterul. Si lucrurile cele mai putin poetice pot avea mister. O dovedeste artista columbiana, care, in spiritual artei de atitudine ce caracterizeaza popoarele latine, marturiseste ca „probleme precum violența, uniformizarea, barierele sociale și discriminarea constituie o preocupare constantă pe care încearc să o descopar prin munca mea, prin intermediul unor instalații mari în care folosesc repetarea ca platformă de protest; corpuri ca obiecte ale consumului de masă care dezvăluie dispariția patrimoniului nostru intangibil și fotografii care sugerează enigma stratificării sociale, prin toate acestea intentionez să stimulez reflecția, jocul, plăcerea vizuală, emoția și ancheta”. Cuvinte care s-ar potrivi si pentru realitatea plastica romaneasca actuala, ridicata pe treptata disparitie a patrimoniului national, tot mai putin ocrotit, pe alterarea fondului artei populare, ce parea intangibil.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York