Banchetul suprarealist (II)

Am revazut de zeci de ori lucrarile din galeriile prezente la TEFAF. Ideea mea este vie. Am avut sansa sa o verific cinci zile la rand. Aproape ca nu exista artist modern si contremporan sa nu aiba o dimensiune surrrealista. Cine nu a practicat evadarea din real? Toti. Cred ca surrealismul, trairea in subconstient, adesea onirica, este o stare innascuta a fiintei umane. Si orice artist simte nevoia de evadare radicala. Ma si intrebam daca artistul strazii, Jean-Michel Basquiat, care mazgalea peretii New York-ului, a evadat? Evident. Nici nu trebuia sa vad la Patrick Derom Gallery din Bruxelles celebra lui lucrare Thermopolae (1985), unde aduce in prezent preistoria artei, pictura pe pereti. Si cum discutam cu galeristul, vai, ce mare paradox, Jean-Michel Barquiat a pictat pe strada, a creat o arta graffiti, ca un manifest anti-academic, dar acum s-a ajuns sa-i fie pus in rama orice bruion si expus in galerii de lux! Iata cum banul, capitalul, a asimiliat ceea ce a insemnat la origine un protest impotriva lui. Atitudine tipica de avangardist, de suprarealist. Este ceea ce demonstreaza si Bertolt Brecht in “Micul Organon” ca s-a intamplat cu teatrul lui.

Fiecare dintre cele o suta de galerii avea povestea ei, reprezentata in limbaj suprarealist. Nu stiai unde sa te opresti, sa intrebi, sa afli, sa te bucuri, sa te extaziezi. Niciodata nu am vazut Armory atat de fast. Giganticul hangar era impodobit mai ceva ca la Gala Met sau Gala Oscar, cu jerbe de flori, totul era refacut, gandit de arhitecti si scenografi. E prima oara cand spatiul expozitional a urcat si la etaj, cand s-a creat un fel de corabie gigantica care si-a deschis toate panzele sa ne arate cum se inainteaza in oceanul fara fund al artei. Vernisajul a fost o mare sarbatoare, am recunoscut zeci de vedete ale artei americane. Nici arta culinara nu s-a lasat mai prejos, artizanii ei s-au depasit pe sine, multe preparate erau facute pe loc, la vedere, ceva greu de crezut la acest nivel! Rafinamentul a mers pana acolo incat pescari autentici au venit cu cosuri de stridii si le desfaceau pentru publicul ales, care nu se dadea in laturi sa guste un produs marin autentic.

Asadar, luam act pentru prima oara de TEFAF New York Spring, venit aici pe traseul Maastricht – Basel – Hong Kong, un targ al capodoperelor plastice moderne si al antichitatilor. Participare de elita. Totul este aici consacrat, la nivelul absolut. Dar ceea ce m-a impresionat de-a dreptul a fost faptul de nesperat, uluitor, ca aveam in fata mea, intr-un evantai mondial, varii forme ale suprarealismului, o istorie a artei, de la antichitati milenare la picturi contemporane. Parca acest targ, acest vast creuzet al artei mondiale, parea o ilustratie a cartii mele Suprarealismul. N-am avut bani sa-mi ilustrez cartea, dar iata ca piata mondiala a artei s-a unit si a realizat acest miracol.

Sigur, multe piese erau noutati, piese de mare valoare, necunoscute, multe expuse pentru prima oara aici, reliefand parca o noua latura a unor artisti fara granite. Dar cine nu a pictat suprarealist? Cine dintre claiscii artei moderne nu are o dimensiune suprarealista? Toti, in frunte cu Picasso, Miró, Chagall, Matisse, Rodin, Giacometti, Brancusi, Henry Moore, Paul Klee, René Magritte, Egon Schiele, Gustav Klimt pana la Calder, Lucian Freud, Wifredo Lam, CY Twombly, Andy Warhol, Jim Dine, Glenn Ligon, Louise Bourgeois, Manolo Valdés, Lucio Fontana, Fernando Botero, Alberto Burri, Tomás Sánchez, Georg Baselitz, Tores Garcia, Edvard Munch, expresionistii germani, cu Otto Dix in cap, nu mai vorbesc de avangardisti, de toate “ismele” moderne! Cel putin Picasso pare ca o cascada fara oprire, toate fazele creatiei lui luminaza in alt chip pistonul surrealist, merau apar noi si noi lucrari, de parca ar trai si creeaza la nesfarsit. Nu-i de mirare, fiindca este artistul cel mai prolific din lume, a realizat peste 50 de mii de lucrari in lunga si rodnica sa viata.

Toata arta moderna era in floare prin reprezentantii sai alesi. Iar peste tot tronau lucrari suprarealiste. Mai ales in cazul unor nume noi, pe care nu le-am mai intalnit pana acum in drumul meu, in nici o galerie: Pierre Chareau, Robert Ashbee, Jean Prouvé, Jasper Morrison, Jean Dupas, toti la galerii din Paris; Sean Scully Ra, Bridget Riley, Alexander Bogomazov, Vladimir Kagan, George Rickey, Josef Hoffmann, Eric Fischl, Ben Nicholson, Ma Desheng, Hiroshi Suzuki, Pieter Laurens Mol, David Bomberg, toti la galerii londoneze; Albert Rateau, Jean-Pierre Vitrac, Thomas Schütte, William Glackens, Carl Bergsten, Kehinde Wiley, Carmen Herrera, Alexandre Noll, Mary Cassatt, Michelangelo Pistoletto, Joseph Cornell, Leonor Fini, Lygia Pape, Hans Hartung, Dana Schutz, Edgar Negret, toti la galerii newyorkeze; Palle Suenson – Copenhaga, Mario Merz la Cardi Gallery din Milan, Julio Le Parc – Bruxelles, Josef Albers – San Francisco, Alfredo Volpi la Sáo Paulo, Alexej Von Jawlensky – Munchen, Ryuji Tanaka – Antwerp, Kumi Sugai – Tokio si multi altii, cel putin artistii retinuti de mine sunt reprezentativi pentru arta cu o dimensiune suprarealista.

Dar si mai uluitor este faptul ca suprarealismul straluceste perfect in arta arhaica. Deja e un lucru comun sa spui ca artisti ca Paul Gauguin sau Rousseau s-au inspirat din arta primitiva. Toti marii artisti moderni au revolutionat istoria artei intorcandu-se la originile ei, la preistoria artei.

Nu se poate imagina ce insemana sculpturile din Congo sau Coasta de Fildes expuse de Jacques Germain Gallery. Nici Salvador Dali n-a imaginat asemenea masti insolite si personaje neconventionale. Sigur, la capitolul antichitati englezii s-au dovedit imbatabili, fiindca au adus piese din British Museum, asa cum mi-a spus un galerist de la Charles Gallery, care spunea ca nu este galeria Printului Charles, care are alte treburi, e ocupat cu viitorul tron pentru care se bat deja Kate Middleton, Williams, Hary, dar si Charllote si George, care au sufocat lumea cu imaginile lor, Enough!, spunea el, razand, adica destul, e prea mult, e o saturatie, asa cum a fost si cu Diana. De dimineata si pana seara numai de ea se vorbea. Asta face presa, impinge lucurie la extrem si totul se termina tragic.
Dar asa erau si antichitatile din galeria lui Charles, tragice, toate ciobite, cu urme de lupte pe ele, fie ca erau piese romane, egiptene, gotice sau carolingiene. La fel si cele din celebra galerie de antichitati parisiene David Ghezelbash, plina de minuni autentice, nemaipomenite, din Egiptul antic, Grecia si Roma antica sau Orientul apropiat. Antichitati am vazut si la Merrin din NY, la Phoenix Ancient Art, la Gana Art din Corea, la Anthony Meier Fine Arta din San Francisco, la Chenel Gallery din Paris si Meyer – Oceanic Art, tot din Paris, la Cahn din Basel, la Jacques Germain din Montreal, la Axel Vervoordt din Hong Kong si la multe altele. Cel putin la Phoenix din Geneva era dezastru. Numai fragmente de statui, maini, capete sparte, decapitate, cate un brat sau picior dintr-o statuie monumentala. Cu adevarat un banchet suprarealist. Stergerea identitatii si ancorarea in simbol sau in kitsch, o realitate covarsitoare pe care o traieste cu voiosie arta americana. Iar la Chenel am vazut un cap al lui Apollo, cu fata ciuruita, ca si cum un artist modern si-a propus s-o loveasca cu dalta si ciocanul, sa-i dea un aspect suprarealist. Parca erau salvate de la inec, de la un dezastru planetar. Statuile din piatra lovite sau frante te priveau intrebator. Nici zona cu totul exotica, precum raritatile tribale de la Tambaran sau minunile milenare de la Germain Gallery nu sunt lipsite de accidente istorice. De altfel, antichitatile reflecta cel mai bine istoria belica a lumii, din care nu au supravietuit decat ele, aceaste urme, urme nefericite, care insa pe noi ne bucura si poate ne fac fericiti. Oricum, banchetul suprarealist incepe cu ele si e posibil sa nu aiba niciodata sfarsit.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York