Mica burghezie Americana

Binecuvantat fie oceanul! Ma duc de dimineata la Coney Island, fiindca apa e linistita si pot sa inot in voie. Cam pana la amiaza. Dar pe la 2 sau 3 pm, oceanul incepe sa se agite, de parca un balaur urias se trezeste in adancuri si rascoleste apa. La fel, vantul. Apare si el si incepe sa spulbere nisipul, sa-si arate nelinistea. Si pe intinsa oglinda a apei apar intai valuri mici, apoi tot mai mari, tot mai puternice, uriase, care te doboara. Si valurile lovesc nemilos malul, ca un metronom, de o mie de ori, de un milion de ori, de un milion de milion de ori. Si tot asa, la infinit. Apa vine pe tarm, pe nisip, inainteaza cu fiecare nou val. Te impinge sa-ti muti prosopul si hainele tot mai sus, spre dig. Abia pe la orele 7 sau 8 pm valurile se mai potolesc si apusul prinde din nou oceanul linistit, de parca balaurul din el s-a retras, merge din nou la culcare.

Si zilnic fac asta, acum, cand e o vara ca in basme, cu zile perfecte, una si una, calde, sanatoase. Dar deunazi am plecat mai devreme, nu am mai stat sa vad apusul, fiindca voiam sa prind concertul de pe faleza de acasa, de la Schurz Park, unde oaspete era o faimoasa formatie, o glorie a Americii. Am ajuns la timp. Am vazut la lucru orchestra Swingtime Big Band, condusa de Steve Shaiman. In fata lui se aflau 17 instrumentisti, 13 suflatori, un pianist, un basist, un chitarist si percutionistul. Toti erau imbracati in albastru, ca adancul cerului unei zile toride. Lor li s-au adaugat si doi solisti, cu discuri la vanzare, Bobbie Ruth si Jerry Stendo. Atacau numai muzica din anii 30’ – ’50 de la Hollywood, pe placul asistentei, in general batrani albi, printre care se aflau si mulatri, indieni, chinezi, mexicani sau de alte nationalitati. Era muzica foarte populara, din filmele cu Gene Kelly si Fred Astaire. De fapt, apartinea asa-numitei Swing Era, din anii de glorie ai unor staruri ca Artie Shaw, Glenn Miller, Benny Goodman, Duke Ellington, Harry James, Tommy Dorsey, Les Brown, Count Basie, Charlie Barnet sau Stan Kenton. Din pacate, nu s-a cantat nici o melodie lansata de aceste legende, s-a cantat amestecat, cam de toate pentru toti.

Muzica de promenada, gen James Last, se imbina cu muzica de jazz si dans latino. Dar atacau si rock’n roll, charleston, fox-trot, vals, o piesa Bip-Bap, zeci de melodii vechi scoase de la naftalina. A cam lipsit tocmai swing-ul. Insa muzicienii erau de first class, formau chiar o Big Band! Steve Shaiman, cand anunta ce se canta, intreba, cine a auzit de melodia X sau Y, care urmeaza? Si distinsii mosi si babe scheletice ridicau iute mana. Si atunci el intra parca in pamant si de acolo tasnea in sunete de alamuri.
Solistul interpreta melodii de Frank Sinatra – il imita intrutotul, dar a cantat si o melodie de Dean Martin, iar solista le imita pe Ella Fitzgerald, Liza Minnelli si doar ea stie pe mai cine. Totul era déjà vu.

Insa intreg acest efort se facea spre voia buna a spectatorilor, care asta voiau, dovada ca toata faleza era plina de dansatori. Erau si unii foarte batrani, de peste 90 de ani, care dansau cu fete foarte saltarete. Unul dintre batrani, cocarjat, parca era venit din lada lui Nosferatu, te speria, dar el dansa cu o tanara foarte elastica. Apoi, cand se termina melodia, scotea dintr-un rucsac un spray, cu care se dadea pe maini, adica se proteja, se ferea de microbi, mai ales cand intre el si ea se baga si o batrana, care i-a facut ochi dulci probabil din tinerete. Altii stateau pe cearceafuri si mancau, cei mai multi isi tineau cainii in brate, care latrau la instrumentisti, pesemne nu le placea cum suna trompeta sau trombonul! Sau poate ca latrau la luna care se vedea deasupra padurii, dupa ce a disparut soarele. Mai toti mancau si se foiau, isi aruncau vorbe printre randuri. Cei din alta sfera, sportivii, isi faceau alergarile de seara, fugeau pe faleza, cu torsul gol, printre spectatori. Si ce mai spectatori, spectre, nu alta! La un moment dat, un spectru s-a ridicat de pe scaun si i-a cerut altui spectru sa-i faca un selfie cu orchestra ca fundal. S-a terminat cantecul si nu a reusit, fiindca nu nimerea butonul. Cica ar avea o suta de ani si inca nu a facut un selfie! Pe multi ii astepta moartea acasa, am spune noi, dar ne inselam, aici nu functioneaza aceasta vorba populara, fiindca aceste cadavre vii sunt nemuritoare, le vezi si la anul, si peste zece ani, fiindca au Obamacare, care le tine in viata pana la ultima suflare, care nu mai vine. Se plictiseste familia de moarte, mor intre timp membrii familiei, si ele, cadavrele, nu mai mor. Fiindca de aceea sunt cadavre. Cred ca si in sicriu danseaza sau joaca baseball, jocul national. Nu stiu ce spun copiii care joaca basketball, care sunt cata frunza si iarba. Oricum, toti aspira sa fie ca acesti oameni, si chinezii, si romanii, si rusii, si turcii, toti. E oare bine?

Ce fel de oameni sunt americanii? Oameni care fac exact ceea ce nu am face noi, ceilalti, ne-americanii. De pilda, nu ar gati acasa sa-i omori. Si-au facut obiceiul sa manance numai la restaurant. Pana si homelessii au prferinte, nu accepta sa-i servesti decat la restaurantele la care vor ei! Nu mai vorbesc despre felul cum se imbraca si coafeaza, imaginatia lor nu are masura. Si totul este asa, ca nicaieri, aparte. Ma intriga felul cum isi educa odraslele sau cum fac sport, comportamentul lor in general. Dar unii, precum chinezii, s-au adaptat. Fac si ei ce vad la americanii get-beget, adica nascuti aici. Sunt cei mai adaptabili dintre noii veniti, spre deosebire de mexicani, de pilda, care se considera intemeietori ai Americii, de aceea ei nu se adapteaza, vor sa se adapteze americanii la obiceiurile lor. Sunt insa ca nuca-n perete, fiindca americanii tin la tipicul lor. Si sunt de neclintit. Cum ar fi dansul. Dansul e miscare, adica terapie, tratament. Ar dansa de dimineata pana seara, continuu, ca valurile marii.

Aceasta este mica burghezie americana. De la nasterea ei ca stat independent, America este singura tara din lume care a dezvoltat constant clasa de mijloc, de fapt, s-a nascut ca o tara a clasei de mijloc. Si ea tine la acest statut. Si-a creat tabieturi, o intreaga armatura imbatabila, care se confunda cu democratia, cum este si Obamacare, dovada ca de la instalarea lui ca presedinte, Donald Trump se straduieste, cu toate motoarele posibile, sa desfiinteze aceasta lege a sanatatii. Are acest fix, aceasta obsesie. Deocamdata, nu se poate. Reactia clasei de mijloc este totala. S-au gasit deja solutii paralele, s-a lansat Health Plan, o replica sociala. Se construieste un alt modus vivendi. Si nu toti republicanii pot fi santajati. Deja un grup de psihiatri studiaza daca presedintele este “mental health” (sanatos mintal). Si e posibil ca de aici sa-i vina lui Trump necazul, ori pleaca, ori rusinea fara capat.

E o lume in care nu-mi place sa traiesc. Si e suficient sa ma gandesc ca din ea s-au ridicat cei care acum striga de la marile tribune ale Americii ca nu e firesc ca statul sa ajute populatia cu legea Obamacare, fiindca statul pierde sute de milioane de dolari! Dar ce trebuie sa faca statul? Trebuie sa-i ajute numai pe ei? Nu trebuie sa-i ajute pe cei cu venituri mici? Nu inteleg aceste dispute sterile intre clasa de mijloc si imperialistii sai. Lumea mea este lumea elitei, lumea artei, acolo ma simt cu adevarat bine, ba chiar ma simt fericit. Dar acum lumea elitei e in vacanta, la vilele ei din Long Island, Southampton, Miami si alte mii de oaze. Lumea galeriilor, a expozitiilor noi din muzee, a targurilor de arta, de carte sau antichitati, focarul artelor Lincoln Center, oaza concertelor, Carnage Halll, freamatul magic al Caselor de licitatii si alte focare de cultura si-au inchis portile pana la toamna.

De aceea, ma refugiez in natura. NATURA imi da aceeasi satisfactie ca viata in lumea elitei. Ea are aceeasi maretie, acelasi mister, aceleasi surse de imprevizibil. O, Oceanul, ce lume elitista ascunde, cum nu banuim, dar e suficient sa-i masuram valurile timp de o clipa, sa le punem in balanta cu norii miscatori, care sunt valurile cerului, care fac ca si cerul sa para un ocean rasturnat, sau sa studiem o pana care cade din zborul unui albatros. Omul nu a creat inca asa ceva, dar frumusetea lui este ca vrea si incearca sa se ia la intrecere cu natura.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York