Enescu, Ce și Cum s-a cântat (II)

Fantastica Pittsburgh Symphony Orchestra, cu spiridușul chaplinian Manfred Honeck la pupitru, a interpretat Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La major op. 32, pe care Enescu a scris-o la maturitate, în 1948, fiind înrudită cu Sateasca și Impresii din copilărie. Însă față de acestea, Uvertura are o notă premonitorie, fiind un fel de cântec de lebădă întrucât peste puțini ani compozitorul avea să se stingă și toată nostalgia ținutului natal țesută în ea are un ton grav, aproape funebru. Mai mult decât în Săteasca, elementele folclorice, ca teme sau melodii, nu sunt explicite, recognoscibile, Enescu le-a topit într-o structură compactă, foarte densă, având o dimensiune în plus, fiindcă fondul folcloric se află numai în imaginația compozitorului. Impresiile și Săteasca au o notă luminoasă, veselă uneori, cu evadari șugubețe, ca momentul când trompetele sunt plasate să cânte din culise, dar Uvertura ne transmite un fior tragic, dat fiind că Enescu se afla în exil și nu primea nici un răspuns favorabil privind reîntoarcerea lui în țară, de parcă trăia personal drama lui Oedipe, alungat din Teba natală și rechemat în condiții inacceptabile. El știa că nu se va mai reîntoarce niciodată în țară, căci invitațiile erau ipocrite, cu nuanțe propagandistice, de aceea, singurul lui contact cu țara era muzica, un proiect ca Uvertura de cameră. Piesa este un document sufletesc, fiindcă conține starea de suferință față de destinul țării, încăpută sub cizma sovietică. Motivele și ritmurile doinite sunt îmbrăcate într-un veștmânt foarte rafinat, o orchestrație insolită chiar, fiindcă latura interiorizată predomină, este purtătoarea acelui fatalism specific românesc, dar primit de compozitor cu demnitate, cu stoicism.
Honeck a imprimat însă Uverturii un caracter prea luminos, în stilul vivace al filarmonicii din Pittsburgh. El pare a avea o natură funciarmente optimistă, iar notele personale, autobiografice ale lui Enescu, nu au contat. A redat ceea ce el a simțit, forță, ritm, suflu atotcuprinzător.

În seria ‘Recitaluri și concerte camerale’, am văzut la lucru formația canadiană ‘ARC Ensemble’, reputată internațional prin repertoriul ales, îndeosebi piese exilate sau interzise de anumite regimuri politice.

Pe lângă un senzațional Cvintet cu pian de Edward Elgar, de un romantism pătrunzător, rahmaninovian, și un cvartet tumultos, al mai puțin cunoscutului compozitor Jerzy Fitelberg, ansamblul ARC (Artists of the Royal Conservatory) a abordat cu curaj o partitură enesciană de o mare valoare și dificultate, Cvartetul nr. 1 în Re major cu pian, op. 16. Enescu a scris patru cvartete, dintre care două cu pian. Adică pentru vioară, viola, violoncel și pian. Cei patru soliști (Marie Bernard, Steven Dann, Thomas Wiebe și David Louie) au cântat remarcabil această piesă, redându-i toată încărcătura sa profundă, specific enesciană, pe care nu o dată am numit-o neliniște metafizică. Scris în 1909, în plină ascensiune componistică, această piesă este de o perfecțiune uimitoare, iar ansamblul a redat caracterul său tranșant, amploarea percutantă, siguranța stăpânirii tainelor muzicii. Ea definește perfect geniul enescian prin vastitatea viziunii. În mod paradoxal, spiritul chiliast al compozitorului avea emanații spre monumentalitate. Cvartetul, deși alcătuit din trei mișcări, Allegro moderato / Andante mesto / Vivace, are parcă proporții de simfonie. Piesa este copleșitoare, îți dă un sentiment de plinătate absolută. Pachetele sonore se întind polifonic, ele se resfiră în toate registrele celor patru instrumente, care au partituri separate, cvartetul adună în el știința compoziției clasice, cu un parcurs din mai multe reprize, cu o coda foarte lungă în prima parte. Dar sunetele sunt curate, de o limpezime ca de cristal. Meditația, visul, apar în partea mediană, dar fără să întrerupă temele din Allegro, ca finalul să fie vivace, așa cum îi este numele. Toate trecerile și transformările armonice, jocurile sonore, lirice sau dramatice, sunt realizate cu o siguranță de maestru. Cu adevărat ai sentimentul că te afli în fața unuia din cei mai mari compozitori ai lumii.

Senzaționalul eveniment, unic aș spune, s-a petrecut la Sala Auditorium, unde, în ziua următoare, avem să particip la un alt eveniment asemănător. Tot aici, ansamblul francez ‘Diotima’, un nume ce ne amintește de Hölderlin, format din patru instrumentiști (Vyun-Peng Zhao – vioară, Constance Ronzatti – vioară, Franck Chevalier – violă, Pierre Morlet – violoncel), au interpretat Cvartetul nr. 2 în Sol major op. 22 de George Enescu, deci unul dintre cele două cvartete pentru coarde, scris în 1934 și comparat de unii, total nepotrivit, cu Simfonia nr. 3 cu cor, pentru unele teme comune și pentru amprenta mistică. Enescu a mai realizat o variantă a acestui cvartet în anul 1951, dovedind cât de mult a apreciat el această lucrare, pe care a tratat-o astfel cu exigența maximă ce-l caracteriza. A revenit la ceea ce este reprezentativ pentru această perioadă de creație, când era bolnav și departe de țară. Acest cvartet poate fi comparat mai degrabă cu Uvertura de cameră. Primele mișcări, Molto moderato și Andante molto sostenuto ed espressivo, sunt foarte grave, apăsătoare, aproape funebre, marcate de o stare stoică însă, ca niște pași inițiatici spre un templu al cunoașterii absolute. Totul este atât de profund, de mistuitor, încât ai sentimntul că te afli într-o lume transcendentă, deși suntem foarte departe de finalul Simfoniei cu cor, care anunță finalul lui Oedipe. Nici partrea a treia, Allegretto non troppo masso, nu are alt ton, e tot ca o liniște stoică, abia în ultima mișcare, Con moto, molto moderato, energico, instrumentele tresaltă, intră într-o vigoare expresivă, dar care nu ne face să uităm starea isihastă, să avem nostalgia ei, fiindcă forma lirică, discretă, sugerează liniștea, tăcerea de dincolo de timp.

Evident, mult mai aproape de speranța enesciană se află Cvartetul nr. 2 cu pian. Acolo, suntele aveau o perfecțiune de cristal, cum am spus. De altfel, aceasta este amprenta muzicii enesciene în general, care face diferența față de alți compozitori. Și e suficient să o comparăm cu Cvartetul pentru coarde nr. 3 (1927) de Schoenberg, pe care ansamblul ‘Diotima’ l-a cântat înaintea cvartetului enescian. Sunetele erau scoase din matcă, cel puțin în partea a treia, Intermezzo, coardele transmiteau o stare demonică, plină de nervi, de frământări, de coșmaruri, cu sunete ca niște tăieturi de ferăstrău, un scrâșnet specific școlii vieneze. Pe când la Enescu, chiar și când exprimă stări de neliniște, totul este curat, transparent, nimic înfundat, nimic ca loviturile de topor sau de tenis, așa cum este moda acum. Și m-am bucurat că US Open, încheiat chiar azi, a fost câștigat, la feminin, de Sloane Stephens, care a reînviat frumusețea tenisului artistic, cu lovituri elegante și mișcări de gazelă. Probabil că mulți au văzut meciul ei cu Madison Keys, adepta unor lovituri puternice, în stil Serena Williams. Dar Sloane a învins-o prin grație și prin aceste mișcări iuți, care au făcut-o în semifinala cu Venus Williams, să scoată niște mingi imposibile și să întoarcă rezultatul final, de la 5-4 pentru Venus, la 7-5 pentru ea. Ceea ce ne arată Sloane se poate exprima într-un cuvânt: naturalețe. Ea uimește prin firescul loviturilor, total neforțate. Acest firesc, această naturalețe se găsește și în muzica limpede, clară, transparentă, pe care ne-a lăsat-o George Enescu.

Evident, tinerii instrumentiști de la ‘Diotima’ mi s-au părut mai înclinați spre muzica lui Schoenberg sau Bartok, căruia i-au cântat Cvartetul nr. 5, fiind prea tehniciști, însă este greu să ne dăm seama după cum au cântat acest cvartet dacă ei l-au înțeles pe Enescu, dacă îi cunosc muzica. Însă este meritul lor că au ales să cânte o asemenea piesă enesciană, cu ecouri minunate, într-o sală parcă anume construită pentru cvartete și recitaluri.

Și adaug că îmi face o deosebită plăcere să merg la Sala Auditorium, fiindcă aici vin melomani unul și unul, nu melomaci ca la Sala Congreselor. De aceea, sala este aproape goală la concertele ce au loc aici, ingrat programate, dimineața. Dar o sală pentru orchestre de cameră mai bună nu există. De altfel, Festivalul se desfășoară numai în săli construite de comuniști, cu excepția Ateneului, care și el, la un monent dat, a fost restaurat tot de ei. Din păcate, o nouă sală, atât de necesară, nu numai pentru festivalul enescian, pentru orchestrele mari, dar și pentru viața muzicală permanentă a României, pare un proiect tot mai irealizabil.

Grid Modorcea, Dr. în arte