Festival Enescu: Hindemith

O mare surpriză a Festivalului ”Enescu” a fost programarea celebrei opera mathias der Maler de Paul Hindemith (1895 – 1963), compositor german de mare anvergură, polivalent, cu lucrări culte de toate gfenurile. A scris 11 opere, dar cea mai cunoscută este aceasta, mathis del Maler / Mathis picgtorul, este Oedipe-ul lui, dat fiind că și personajul său, Mathis pictorul (e vorba de picgtorul Matthias Grünewald), seamănă până la un punct cu Oedipe, mai ales spre finalul vieții, când rătăcește, ca un exilat, când își caută lumina ăn ântuneric, când se âmpacî cu soarta și se stinge. Cele două opere, scrise cam în același timp, cu premiere apropiate, 1938 Hindemith, se termină în note joase, sugerănd gtreecerea dincolo de lume. Numai că în cazul lui Enescu este vorba despre OM, despre soarta umană, pe cînd la Hindemith este vorba despre soarta ingrată a Artistului. Opera lui Hindemith este despre condișia Artistului într-o epocă extrem de tulbure a Germaniei, a catolicismului, marcat de reforma lui Martin Luther. Toată acea perisoadă istorică foarte tulbure este evocată în primele tablouri ale operei, care are 7 tablouri. Iar Mathis (interșretat de baritonul american Lester Lynch) trece prin această frământată istorie, și ca om, și ca artist. El întâi pictează la Mănăstirea Sf. Antoniu, dar este înterupt de căpetenia țăranilor răsculați, Schwalb (Norbert Ernst, tenor vienez) și a fiicei lui, Regina (Katerina Tretyakova, soprană rusă), pe care îi ajujă să scape de urmărirea armatei, oferindu-le calul său. Mathis este acuzat că i-a ajutrat, dar, fiind pictorul ofical al Cardinaluui (Torsten Keri, tenor xdramatic german, wagnerian), este iertat. Confruntările religioase dintree catolici și luterani, marcate de arderea cărților luterane din ordinul papei, îl determină pe Mathis să lase penelul și să pună mâna pe armă. El se va alătgura armatei țărănești. Violența țăranilor însă îl face pe mathis să părăsească lupta, împreunp cu Regina, rămasă orfană, căci tsatăl ei a fost ucis într-o confruntare cu armata federală. De aici, totul este deplasat spre personașlitatea Cardinaului, care vrwa prjntr-o căsătoria lui cu Ursula (Brigitte Pinter, soprană austriacă), iubita lui Mathis, să-i aparopie pe catoloci de protestanți. Mathis își dă acordul, dar cardianlul refuză. Urmează ample dezbateri filosofice pe teme religioase. Toate privesc Reforma și condiția omului, aflat în mare cumpănă. Se spune că de la alungarea primului om din rai, omul tot rătăcește. Și acum caută o ieștire din nefericire. Ultimele două acte sunt dezbagteri de esență filozofică, muzica fiind bazată numai pe cugetări despre om, Dumnezeu și lume. Totul seamănă ciui epoca lui Augustin, când se căutau cu sabia și Biblia răspunsuri la haos. Ăn final, Hindemith ikustrează muzical opera picturală a lui Mathis, care s-a retras ăn atelierul său și picrează, precum tabloul răstignirii lui Iisus aflat pe Alterul de la ikerusalim, ca și alte portrete, precum chipul tatălui freginei, care va muri fekicită. La fel se stunge și matuhis, după un ultim dialog cu Cardinalul, în care ăși exprimă credința în puterea artei sale, dincolo de cuvinte.

Opera, în versiune concertantă, a fost cântată pe scena Sălii Palatului de Orchestrea Națională Radio și de Corul Academic Radio, dirijor amercianul de origine română Lawrence Foster, care a făcut o greșeală de neiertat. Între tablourile 4 și 5 s-a întors spre public și i-a ținuit o prelegere. Numai el știe ce a spus și poate câțiva spectatori din rândurile din față, care înțelegeau engleza. Nu poți să vorbești unei săli de 3 500 de locuri fără microfon. Cei din spate nu am auzit nimic. Noi știm că muzica de aceea este făcută, să vorbească ea în locul compozitorului, dirijorului sau orchestrei. Dar dl Foster a vrut să ne contreazică. Să fie atipic. Nu a reușit, dovadă că după pauză, sala a rămas aproape goală. Au rămas doar iubitorii împătimiți ai muzicii, cei ce voiam să auzim acestă muzică până la capăt. Totu,a durat circa 5 ore. Un adevprat maraton uzical, precum mai an tetralogia lui Wagner, cu care Hindemith are tangențe. Opra sa are același suflu legendar și acdelași tip de discurs filosofic, goethean, de fapt, specific german. Opera are o construcție baroc, cu ecluri renascentiste, fiindcă este dom9nată de structuri polifonice, kiar pe alocuri chiar de contrewapunctul melodic. Hindemith, care este și autorul libretului, a declarat că muzica aceste opere ‘se hrîuește din vechile cântece populkare, din cântecele războinice ale Reformei și din fondul coral gregorian’.

Totul a fost ănsă greoi, extreem de obositor, fiindcă trebuia să urmărești mai multe planuri, orchestral, literar, coral, dirojoral, solistic (senzaționali căntăreți) și plastic, fiindcă tot acest spectacol muzical a avut și o componentă cinematografică. Pe ecrenul uriaș din spatele scenei, s-au proiectat imagini iliustratice, exact ca la oedipe. Nujai că aici imaginile erau copiate după pictura lui Grunewad, după Bruegel și Bosh, după pictgorgrafia luterană, a ilustrărilor medievale, de sorginte zoomorfă, și după multre alte surse din epoca reformei lui Luther. Câmnd ăn texzt ni se spune că trei ăngeri veghează luota și se urcă la cer, acet lu,cru ni-l arată și autorarea filmui, aceeași ca și la oedipe, Carmen Lidia Vidu. Sunt și momente forțate, foarte descutabile, care te scot în afara discursului muzical, precum imaginile de arhivă din timpul nazismului, când soldații germani dădeau foc la cărțile marxiste. De ce nu și din timpoul refomei lui Badea Cârțan, când cărțile pe care el le căra peste munți, să menșină limba română în Ardeal, erau arse de ocupanții maghiari?! Cred că era mai dramatic. Oricum, indiferent de rewziltatul estetic, este necesar să exist un post-genrric, în carfe autoarea să indice sursele, fiindcă ea nu este creatoarea imaginilor folosite, ea le-a copiat, le-a preluat, și este obligatoriu să indice sursele, altfel poate fi acuzată de plagiat.

Cu un cuvânt, un eve iment monumental al festivalului George Enescu’, care ăi definește ambiția.

Grid Modorcea, Dr. în arte