Românii ardeleni și Unirea Principatelor. 24 Ianuarie 1859

Eveniment major al istoriei românilor, puternică manifestare a conștiinței naționale, Revoluția Română de la 1848 a trasat programul devenirii istorice a națiunii române în epoca modernă, după 1848.

Idealul făuririi unității naționale, cerință fundamentală pentru progresul națiunii române, nu a fost mărturisit deschis de teama imperiilor rus, habsburgic și otoman. Dar înțelegerea s-a stabilit la Marea Adunare de la Blaj. între fruntașii ardeleni, munteni și moldoveni, „prezenți acolo unde se cercetau trebuințele națiunii întregi”. Ei au ajuns la concluzia că în acele împrejurări europene, într-o perspectivă apropiată nu este posibilă decât Unirea Moldovei și Țării Românești, iar Transilvania în alte vremuri, mai favorabile.

După revoluție, marea lucrare pentru unirea țărilor surori i-a cuprins deopotrivă și pe transilvăneni, înfăptuirea acesteia fiind pentru ei o speranță de viitor. Pentru acest ideal, au activat emigranții transilvăneni în Țara Românească – extrem de numeroși – în Revoluția de la 1848, îndeplinind rosturi majore. Erau ardeleni de talia unor: August T. Laurian, Aaron Florian, Constantin Romanul-Vivu, Ion Pușcariu, Axente Sever, Aron Pumnul și alții. Ardeleanul Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu) a fost trimis de guvernul revoluționar provizoriu al Țării Românești la Viena și Frankfurt, ca diplomat, pentru a susține cauza românilor.

După revoluție, în deceniul luptei pentru Unire, glasurile din Transilvania, se exprimă în foile brașovene, „Gazeta Transilvaniei”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, în „Telegraful Român” de la Sibiu. La rândul lor, mii de păstori ardeleni, care își pășteau turmele de oi și de vite în luncile Dunării, Siretului și Prutului, întorși acasă răspândeau între semenii lor idea unirii. Dar în Moldova și Țara Românească era o emigrație de sute de mii de români ardeleni, circa 600.000, plecați acolo în timp de secole din cauza tot mai cumplitei opresiuni maghiare, acești refugiați la poalele Munților Carpați, de la Suceava și până jos la Dunăre, spre Turnu Severin, au înființat circa 300 de sate de „ungureni” (erau numiți așa de localnici, fiind veniți din Ungaria) ori s-au alipit satelor existente. După 1948 emigrează peste munți nenumărați doctori, ofițeri, profesori, avocați, comercianți și negustori; aceștia și-au pus toată hărnicia și spiritul specific de organizare, judecata cumpănită și lucrul temeinic făcut la edificarea tânărului stat național. În Transilvania se constată tulburări, mai ales în zona de sud, „populația românească fiind contaminată de ideile daco-române”. La rândul lor, învățații și oamenii de acțiune de la 1848 o susțin cu condeiul și cu fapta. Timotei Cipariu socotea Unirea Principatelor de o asemenea însemnătate pentru viitorul românilor încât fiecare era dator să cugete și să se preocupe de împlinirea ei, învățatul de la Blaj făcând aluzii transparente și la unirea celorlalte provincii locuite de români „când va veni ocaziunea”. Avram Iancu și Axente Sever erau înfățișați în rapoartele poliției austriece, care-i supraveghea îndeaproape, ca înflăcărați susținători ai unității naționale, ai Unirii Principatelor, cu care „ei doreau din suflet unirea pentru totdeauna a Transilvaniei”.

Gânditori profunzi și caractere alese, ideologii Revoluției din Transilvania, Simion Bărnuțiu și Al. Papiu Ilarian, aflați la studii de drept la Pavia (Italia), îndemnau pe cei de acasă, din Transilvania să lupte pentru unire, pentru a dovedi lumii că ei sunt pregătiți pentru „a se face națiune”. De altfel, ei vor veni în Principate, și cu știința și cu autoritatea lor vor pune un umăr serios la consolidarea tânărului stat național, fiind și sfetnici apropiați ai Domnului Unirii, Al. I. Cuza; sub conducerea lui și a cărturarului și omului politic de numele căruia sunt legate multe din înfăptuirile României moderne, Mihail Kogălniceanu, se introduc reforme noi, sociale și politice, menite să consolideze și să modernizeze noul stat român sub raport intern și extern. Ministru de justiție în primul guvern moldovean de după Unire, condus de Mihail Kogălniceanu, Papiu Ilarian cuprinde unele sfaturi de politică internă și externă în: „Memorandum despre raporturile Românilor cu Nemții, cu Slavii, cu Ungurii, în timp de pace și în cazul unei revoluțiuni în sud-estul Europei, prezentat principelui Alexandru I. Cuza în 1860”. Înfățișând tendințele expansioniste ale slavilor, germanilor și ungurilor, pentru a le împiedica și a statornici o pace în sud-estul Europei – zonă în continuă fierbere – e un singur mijloc: „unirea tuturor românilor într-un singur corp politic, adică Daco-România”. În viziunea sa, Transilvania e centrul ei. Fără Transilvania, Principatele n-au viitor. Duc o existență precară și dubie. Numai Unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieții perpetue a României.

În cursul celor 8 ani petrecuți în Moldova (1855-1863), Simion Bărnuțiu s-a bucurat de o mare autoritate, lăsând în urmă ucenici credincioși și cu rosturi însemnate în viața publică. El a fundat o adevărată școală de principii în politica română. De la catedra universitară Bărnuțiu a predicat „Dreptul natural și exclusiv” al românilor „la teritoriul propriu, care se întinde până unde se întinde națiunea cu limba ei ca limbă precumpănitoare”.

La plecare, bolnav – merge să moară în Sălajul natal – se desparte de ucenicii săi, în care deșteptase și întărise conștiința de neam, cu aceste cuvinte testamentare: „iubiți patria și pe Domnul românilor, apărați-i de străini”.

Dr. Mihai Racovițan, Sursa: Tribuna