Dilema revarsarii

Nu sunt bogat. N-am avut talentul sa adun la ciorap, fiindca am considerat ca bogatia materiala inseamna a aduna, a acapara, a acumula averi, pe cand bogatia spirituala inseamna a da, a avea capacitatea de a draui. Poetul, de cand publica prima poezie, incepe sa daruiasca. Si tot daruieste, in timp ce saraceste. “Poezie – saracie”, spunea chiar Poetul. Dar avarul, nu, el e ca Shylock, aduna, aduna si iar aduna, chiar si cand da cu dobanda (camata). Viata e ca o balanta intre a lua si a da. Intre “I’m pragmatic”, cum imi spune milionarul, si “I am idealistic”, cum ii zic eu. Am fost mai aproape de A FI decat de A AVEA. Am ales instinctiv aceasta cale, sa daruiesc, nu sa adun. Bogatia spirituala e o comoara in cer.

Dar ca bogatas spiritual (comparabil cu un bilionar), am avut sansa sa stau la masa bogatilor. Uite, chiar deunazi, la o licitatie, am stat la masa unui milionar, care m-a servit cu un Château Montrose, din familia lui Bordeaux, fondat in 1815. Si el a achizitionat o colectie completa, care consta din 12 sticle de jumatate de litru, 12 sticle normale, 3 Magnum (1, 5 l), un dublu Magnum (3 l), un Jeroboam (5 l), un Imperial (6 l), un Salmanazar (9 l), un Balthazar (12 l), un Nebuchadnezzar (15 l), un Melchior (18 l). Tot setul, cu aceste sticle de toate dimensiunile, l-a costat 50 de mii de dolari. A meritat, nu?! Pentru un milionar e o nimica toata, dar un poet nu strange suma asta intr-o viata!

Am gustat o astfel de licoare. Asa cum milionarul m-a pus la o alta incercare cu o noua achizitie, un Château Pichon Longueville, care l-a costat 36 de mii de dolari, tot setul, cu sticle in scara, de la una pitica la cea uriasa. Are pasiunea unor astfel de colectii. Nu le bea. Ce face cu ele? Le degusta. Cum am facut si eu. Nu mi-am dat seama daca Pichon e mai ceva decat Montrose, amandoua sunt inchise la culoare, chiar negre si grele, fiecare strop parca era un margaritar. Nu mi-am dat seama daca am baut vin sau perle! Gustul meu nu e tot una cu calitatea reala a bauturii, desi nu sunt chiar un novice, fiindca pot spune ca am gustat din toate vinurile pretioase ale lumii, mai ales la licitatiile de vinuri (“finest & rarest wines”), unde am avut aceasta sansa.

Astfel de privilegii am avut cu sutele, fiindca am observat ca, la un moment dat, bogatasii incep sa se reverse. Aduna, aduna, dar vine timpul cand dau peste maluri, precum un senator roman ghiftuit, care trebuie sa verse, altfel nu mai poate sa respire. Mai cu seama cei care nu cred in Inviere, in Lumea de Apoi, in teoria crestina cu “strange bogatie in cer” (saracul zice “strange cureaua”), gasesc solutii sa reverse ce au adunat. Am cunoscut un astfel de caz in Indiana. Il descriu in romanul Rastignit in America (2001). Milionarul avea 12 case, terenuri nesfarsite, dar nu avea copii, nu avea cui sa lase bogatia sa. Era trist ca nu s-a inventat nici o metoda sa o poata lua cu el in cosciug, ca faraonii. Si atunci ce a facut? A organizat un festival care sa-i poarte numele si a inceput sa dea cu nemiluita. Aduna tot oraselul unde traia si-i ospata pe toti. Era felul lui fericit de a se bucura de avere, sa-i vada si pe altii cum se bucura. A adunat, a adunat, a toot adunat, dar el nu stia ca omul, ca sa fie fericit, are nevoie de atat de putin! “Bogat e cel care se multumeste cu ce are”, spunea Cicero.

Si tot bogatii au inventat marile distractii, marile petreceri numite Targuri de arta. De fapt, ei detin tot ce misca in materie de arta, galerii, muzee, teatre, sali de concert, saloane, biserici, pe care le-au dotat cu sali de spectacol, tot ce inseamna piata de desfacere placuta a averilor. Timpul, cand nu mai are rabdare, ii obliga sa se reverse. Si asa descopera surse de risipire a averilor. O astfel de sursa este licitatia mai sus pomenita, care se desfasoara sistematic, in toata lumea, de zeci de ori pe an, unde se liciteaza numai vinuri fine si rare, unde participantii sunt omeniti ca niste printi. Li se da cea mai inalta atentie culinara, gustari si vinuri alese. Casele de licitatii sunt inventii speciale de castig, apanaj al bogatilor, modele de investire, dar si de risipire.

Oricum, cand intri intr-un astfel de loc risipitor, cum ar fi acum, in aceste zile, Targul de Primavara sau The European Fine Art, despre care voi scrie curand, targ elitist, de un lux frapant, ametitor, te simti rege, iar ca rege trebuie sa scoti ce ai in punga, sa risipesti. Daca nu ai nimic, privesti la ceilalti cum isi permit sa arunce cu sutele de dolari pe cele mai alese bauturi si preparate culinare. Marele ospat este aici nu numai pentru consumator, ci si pentru privitor.

Am avut sansa sa particip la cele mai extravagante excese ale pradatorilor. Evident, aici, in America, fiindca in Romania nu am cunoscut decat saracia. Chiar si la mesele imbuibatilor mirosea a calicie!

In America am pasit in multe case ale celor avuti. Multi sunt singuri. Exista destula singuratate. Iar omul singur tot aduna, dar ajunge in pragul revarsarii. Unii se agata de cate o fundatie sau de animale, de cresterea cainilor, de pilda, altii sunt disperati ca nu gasesc Solutia risipirii. Aceasta este dilema oamenilor bogati. Cum sa se reverse. Si daca merita. Si daca a meritat sa adune. Pentru ce? Multi sunt atrasi spre acte de filantropie. Dar nici asta nu e Solutia. De regula, omul singuratic si bogat nu este comuncativ. Familistii, in schimb, sunt foarte deschisi. Ei fac din castig o permanenta chermeza.

Am avut acces la cele mai rafinate desfatari ale bogatilor. In domeniul artei, ele se numesc „opening”-uri. In special la marile targuri, cum ar fi sarbatoarea dealers-ilor de arta, se petrec astfel de revarsari, in care arta culinara se intrece cu arta propriu-zisa. Tablourile care reprezinta mari ospaturi princiare sunt o dovada ca artistii au fost invitati sa participle la ele si sa le imortalizeze. Toata Renasterea este o imagine a bogatiei reprezentata in chipurile cele mai desavarsite din punct de vedere artistic. La fel cum clasicismul englez si nordic straluceste prin reprezentarea spectacolului cinegetic, vantaoarea fiind una dintre indeletnicirile importrante ale nobilimii.
Dezmatul culinar a capatat in istoria artei o importanta covarsitoare. Nu exista artist sa nu fi reprezentat un ospat sau un aspect legat de partea gurmanda a vietii. Chiar si naturile statice exceleaza in astfel de imagini. Si sa ne gandim numai la suprarealism, la numarul mare de lucrari gurmande. Desigur, in capul listei trebuie pus Salvador Dali, cu a sa gastro-estetica, el fiind deopotriva un artist si un bucatar la fel de iscusit.

Iar daca cineva mi-ar cere sa descriu New York-ul, i-as spune sa-si imagineze o masa nesfarsita, in care nici un loc nu e liber. Cum se scoala unul sa plece la munca, locul este imediat ocupat de altul, care abia si-a terminat programul. Se mananca si se bea continuu, non-stop. Iar celebrele party sau opening-uri sunt ca o prelungire a acestui ospat sardanapalic. Peste tot este o abundenta ca in povesti. E o nebunie, fiindca ai imaginea faptului ca oamenii traiesc ca sa manance si sa bea. Si se consuma in draci tot ce a creat omul mai rafinat de-a lungul timpului.

Dar am sa va surprind daca va marturisesc ca bautura mea preferata este APA. Apa newyorkeza, despre care se spune ca e cea mai curata, cea mai pura, din lume. Asa este. E minunata. Dovada ca peste tot, la toate mesele, la toate restaurantele, primul aliment cu care esti servit, este apa. Si e gratuita. Si la Starbucks la fel. La cele mai alese sindrofii, carafele sau sticlele cu apa sunt nelipsite, se afla in centrul mesei. La tot ce se revarsa, paharul cu apa este sfant.

Si la noi, la romani, apa este considerata hrana si cea mai aleasa bautura. Exista chiar in “Balada betivului”, dupa ce se face un elogiu pantagruelic betiei, o varianta care se termina asa:

Iar cand o fi si-o fi sa mor,
La capatai sa-mi pui,
Cofa cu apa de izvor.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York