O batistă pierdută

Cred ca toata lumea cultivata cunoaste povestea unui om puternic, pe care gelozia il face sa-si piarda mintile, sa cada in plasa unor intrigi cusute cu ata alba, si sa ajunga sa-si ucida iubita, apoi sa-si puna si siesi capat zilelor! Mai ceva ca in finalul lui Romeo si Julieta, fiindca plasa de intrigi nu este pusa de istorie, de dusmania epocala a doua familii nobile rivale, aici intriga o brodeaza Iago, slujitorul omului puternic, gelos pe Cassio, care a fost numit capitan si nu el. Ca sa parvina, cauta sa se inalte in ochii lui Othello, pentru a-si nimici adversarul. Si asa ii descopera omului puternic slabiciunea pentru iubita sa, Desdemona, ce-i va deveni sotie. A observat ca e iute la manie. Orice fleac l-ar face gelos, l-ar scoate din minti.

Si fleacul e o batista. Sigur, nu e o batista oarecare, e o batista vrajita, fermecata, pe care Othello, care o mostenea de la mama lui, i-o daduse Desdemonei in pastrare. Dar cand el are un acces de furie, naduseste, ea scoate din maneca batista si-l sterge pe frunte. El insa o repede, o ia de mana cu forta sa mearga cu el. In aceasta miscare brusca, Desdemona scapa batista din mana. O pierde. Si o gaseste Emilia, slujnica Desdemonei si sotia lui Iago. Ea o ascune la piept, dar apare Iago, care o intreaba ce-a ascuns si-i cere batista, Emilia nu vrea sa i-o dea, dar el o prinde, o forteaza si ii ia batista.

De ce era asa de pretioasa batista? Fiindca in ea vedea Iago “dovada” infidelitatii Desdemonei, cum i-a ceut Othello sa-i dovedeasca. Si ii da batista lui Cassio, care i-o da iubitei lui, Bianca, tot acest traseu fiind descris de Iago si pus sa fie urmarit si de catre Othello. Caruia i-a spus ca Desdemona i-a dat batista lui Cassio, drept gaj al iubirii!
In alte piese, ca Negutatorul din Venetia sau Cymbeline, acest gaj este un inel! Era un truc al lui Shakespeare, imprumutat din commedia dell’arte. Mai mult, Iago insceneaza si uciderea lui Roderigo de catre Cassio, pentru ca acesta sa fie izgonit de la curte. Dar Roderigo este doar ranit si Iago termina ce n-a facut bine Cassio, adica il ucide pe Roderigo, asa cum o ucide si pe Emilia, sa nu spuna ce stie. Multe fire se intretes, la fel de vrajit cum a fost tesuta insasi batista fermecata.

Shakespeare a facut cea mai pura tragedie dintr-o batista pierduta, asa cum Caragiale avea sa faca cea mai pura comedie dintr-o scrisoare pierduta.Marile tragedii ale istoriei au avut drept scanteie fapte marunte, oarecare, insignifiante aproape. Piesa Othello este o tragedie a eului incapabil sa vada, sa inteleaga ceea ce inteleg toti ceilalti. El nu vede ceea ce vad toti. Pentru toti viata este o comedie, e un balci, o petrecere, numai pentru el este o tragedie. Orbirea il duce pe Othello la crima. El isi ucide Iubirea, faptura cea mai fidela, inocenta intruchipata, care il iubea nespus, care a infruntat toate rezervele sociale, pe insusi Brabantio, tatal sau, ca sa-l urmeze pe cel ales, pe maur (Venetia timpului era foarte rasista).

Pentru aceasta mare crima Shakespeare a ales, desigur, un ticalos, pe Iago. Care face parte din familia lui Richard al III-lea, adica Shakespeare ne face demonstratia geloziei oarbe prin el. El, Iago, este resoneur-ul piesei. El vine mereu la rampa si ne ia martori ai ticalosiilor lui, asa cum facuse si Richard, care ne spune din capul locului ca “mi-am pus in gand sa fiu un ticalos”, si ne demonstreaza pas cu pas ca e un ticalos, asa cum spune si face si Iago. Si a reusit. Nu a fost prea greu, avand drept aluat un credul ca Othello si o momeala asa de la indemana, batista fermecata.

Iar uciderea Desdemonei este in spectacolul de la The Public Theater, din cadrul evenimentului verii “Shakespeare in the Park”, o capodopera. Toata montarea lui Ruben Santiago-Hudson, un regizor care a mai montat aici Poveste de iarna, Henry VIII, Masura pentru masura, de factura clasica, de o mare fidelitatea fata de textul shakespearian. Nici un fir al intrigii nu face rabat de la frumusetea ei initiala. Nici un strop de … actualizare, asa cum vedem curent in montarile dupa piesele lui Shakespeare, cand sunt luate drept pretext pentru a ne plasa in epoca de azi, asa cum am vazut anul trecut ca s-a intamplat in Iulius Caesar, care a fost identificat fara dubii cu Donald Trump.

Si aici ne asteptam ca Iago sa fie vreo unealta moderna a diavolului, sa fie imbracat in kaghebist, hitlerist sau functionar de banca. Pe cautatorii de senzatii usoare Ruben Santiago i-a deceptionat. El a preferat sa ne arate perla in stralucirea ei originara. Ne-a redat frumuestea pura a acestei treagedii, poate cea mai pura din scrieriele lui Shakespeare.

Si rezolvarile scenice sunt de aceasta natura. Nimic exagerat. Nimic denaturant. Nimic fortat. Decorul (Rachel Hauck) simplu, sugerand un spatiu de cetate, cu aracade mobile, iar costumele (Toni-Leslie James) minuni care au inviat Renasterea venetiana. Actorii impecabili, toti de o mare expresivitate si mobilitate scenica. Actorul Chukwudi Iwuji, care il joaca pe Othello, este un actor britanic, nascut in Nigeria, care a jucat la Royal Shakespeare Company si pe alte scene din Anglia, fiind printre primii actori de culoare care a urcat pe aceste scene prestigioase, deci, un actor experimentat, trecut si la Public Theater prin Hamlet, Regele Lear si Antoniu si Cleopatra, iar pe alte scene a jucat in Henry VI, Richard II, Richard III, Henry V, Coriolanus.

Chuk Iwuji isi joaca furia cu miscari de ikebana, avand ceva din ritualul miscarilor unui Toshiro Mifune. E foarte expresiv. Iar Heather Lind, in Desdemona, este o actrita pe care am mai vazut-o in Negutatorul din Venetia si Poveste de iarna, are un registru de o mare complexitate, nu este deloc liniara, stapaneste o gama care se intinde de la personaje statuare ca Antigona la rafinamente moderne, ca personajul Eliza Doolittle din Pygmalion! Toti actorii au trecut printr-o experienta shakespeariana. Motell Foster (Roderigo) a jucat in Julius Caesar, Corey Stoll (Iago) in Julius Caesar, Troilus si Cresida, plus experienta cehoviana (Trei surori, Pescarusul), Flor de Liz Perez (Bianca), Pericle si Comedia erorilor, Miguel Perez (Brabantio), Troilus si Cresida, Henry IV si VIII, Nevestele vesele din Windsor, Hamlet, Cymbeline, Furtuna, toti au o fisa bogata in filme si seriale TV, in premii Tony (teatru), Emmy (televiziune) si Grammy (muzica).

Si cea mai fantastica scena a spectacolului, uciderea eroinei, este rezolvata astfel: Desdemona il vede intrand pe Othello, se ridica din pat si vine si-l imbratiseaza. Este o imbratisare curata, el ii raspunde, totul apare ca imaginea a doi indragostiti care se revad si se doresc. Dar el o cuprinde ca intr-o menghina si o strange, o tot strange cu forta bratelor sale, pana o sufoca, iar ea se zbate ca un peste in clestele unui crustaceu. Desdemona atarna in bratele lui Othello ca un spanzurat in lat. Imbratisarea devine criminala. Pana acum, in totate viziunile pe care le-am vazut ale acestei piese, Othello o sugruma pe Desdemona. Aici o sufoca cu dragostea lui, cu puterea bratelor lui. Iar actorii joaca colosal aceasta senea. Si tot finalul, toata partea a doua a spectacolului, din momentul cand Emilia o pregateste de culcare pe Desdemoma, este o capodopera. E scena linistii de dinaintea furtunii. E coplesitoare aceasta asteptare a mortii.

Zici ca e o poveste. Dar cei doua mii de spectatori din arena lui The Public Theater au stat si au privit-o impietriti. Nu se poate imagia o povestea atat de reala. De parca s-ar fi petrecut aievea. Dar cred ca viata are mii de astfel de povesti cutremuratoare. Nu e nevoie de nici o actualizare. Actualizarea sta in miezul etern al acestei povesti, fiindca gelozia este eterna, de cand Cain a fost gelos pe Abel ca avea oi mai multe si si-a ucis fratele. Asa cum este ucis si mandrul ciobanel din Miorita de cei doi ciobani pacatosi, gelosi pe turma lui. Daca nu ar fi reala, daca nu ar fi vie, o astfel de poveste cusuta cu ata alba, ca broderia batistei vrajite, nu ne-ar impresiona, nu ne-ar marca. Ne marcheaza insa total, ne tulbura profund, pana la identificarea cu personajele, fiindcă ne demonstrează cât de fragilă este fiinţa umană sub aparenţa atotputeniciei sale.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York