World Cup văzut dintr-un pub

(Sonată pentru muzicuţă şi fireworks)

La World Cup
stau într-un pub
ca un nabab
şi beau un ţap
ori de câte ori Boateng
cade-n cap.
Ce gest barbar!
A întins copita în mod criminal,
dar arbitrul s-a făcut
că nu vede, de, era chinez,
iar când nemţii au marcat
în afara timpului regulamentar,
la fel, n-aude, n-avede,
de, s-a făcut că-i polonez,
sau poate irlandez,
nu, nu, era galez,
bieţii suedezi,
nu mai găseai nici un obez,
în tribună, vai, fetele, suebezele,
suple pân’ la soare,
ce exemplare!,
m-au făcut să beau
şapte ţapi cu bere suedeză
şi o halbă cu bere galeză.
Ce caută galezii în ciorba ta?
Uite-aşa, ca să-ntrebi dumneata!
*
Fotbalul ca fotbalul,
dar eu m-am dus pentru atmosferă,
ţipau, urlau, hâhâiau,
ca gloanţele din mitralieră.
Americanii au lipsit de la mundial,
cânta unul la muzicuţă,
păcat, era nevoie de nişte copii de ţâţă!
Eu mă gândeam că nu mai am ţurloaie
să bat mingea prin noroaie,
pe vremea mea nu exista gazon,
erau pietroaie,
şi nici tembelizor.
Cei mai mulţi mi s-au părut că-s mexicanii.
De unde atâta mexicănime-n Rusia?
Dar şi-n pub, aici, pe Second Avenue?
Eu credeam ca-s coreenii, cu Kim-umorul,
Prietenii lui Trump, invadatorul!
Te pomeneşti c-am ajuns dincolo de Zid
(s-o mai face oare Zidul anti-drog,
să nu mai dea cu capul nici un inorog!?),
decât un aşa Mundial, mai bine îi zidea
pe mexicani, na, am ajuns
în Mexicoplanet,
la madam Margot
care tocmai joacă tarot
cu Grace, psychic-ghicitoarea,
care-i citeşte-n palmă
cine-o să bată azi,
mexicanii sau nord-coreenii?
În jurul meu sunt 12 ecrane mari,
o adevărată dodecafonie,
îi văd pe sudişti în marş de nordişti,
numai la noi îs liber-schimbişti,
oho, încurc stânga cu dreapta,
niciodată n-am ghicit cum curge East River,
de la dreapta la stânga
sau viceversa,
na, văd sincron cum mingea intră de 12 ori în poartă,
dar se socoteşte c-a intrat numai o dată!
Ce soartă,
să fii victimă multiplicată!
*
(clowni, mascaţi, tobe, tiribombe)
Arabii nu ştiu să piardă.
Fac din minge bombă terro.
Când arbitrul a dat un penalty,
erau să-l sugrume.
Şi săracul Ronaldo a făcut pe el,
a ratat ca un începător.
Mi-au plăcut în schimb nigerienii,
lorzi, mai ceva ca lorzii englezi,
i-au lăsat pe argentinieni obezi
de-atât lamento pe gazon
şi în tribune,
unde Maradona făcea cruci şi spume,
totul era acum sau niciodată,
pe viaţă şi pe moarte,
ca în fatalul flameco,
ca la corida,
iar negrii, lorzi, zâmbeau,
le lingeau rănile
şi le spuneau,
amgios, e doar un joc!
*
Nu mai puneţi paie pe foc!,
aşa cântau fetele cu coroniţe pe cap,
ca nişte regine pravoslavnice
din bâlinele ruseşti. Ele erau
şi Madonele,
şi Meninele,
şi Mesalinele.
Crainicul nu se mai auzea, nici nu trebuia,
în vacarmul general
era scos din inventar.
*
Domnişoarele braziliene
au jucat sârba cu sârbii
ca dronele americane
în noaptea de Paşti,
aşa-i când joci la mundial
în dorul leii.
Dar şi pe viteziştii de mexicani
i-au controlat
şi le-au arătat ce e samba,
ca pe vremea când coloniştii portughezi
au dus mii de sclavi africani la Rio.
*
Nu ne subestimaţi,
au spus sud-coreenii
şi i-au trimis acasă pe nemţi, buzaţi,
pe brânci sau în coate,
arătau la sfârşit ca nişte curci plouate,
bine că n-au jucat cu Costa Rica,
că le-ar fi frecat ridichea!
Iar dacă nimereau cu Arabia Saudită
sau cu faraonicul Egipt,
le pierea orice noroc,
ar fi dat orice să cadă cu Maroc,
să simtă ce-i gheata musulmană,
când zvastica-i orfană,
până la urmă se mulţumeau şi cu Panama,
să-i înveţe tamborito,
să afle cum îşi mişcă panamezele rochiile ca evantaiul,
mai rotate ca Fetele de la Căpâlna,
unde-i raiul,
dar până acolo, mai va!
*
Învinşii, precum gladiatorii,
au jucat mai bine
decât învingătorii.
Şi pentru asta am doar un cuvânt abisal:
Sunuu Gaal.
Unde oricine trăieşte în utopia lui kay lekk
(vino şi mănâncă!),
iar după fiecare gol
dansează n’dawrabine.
*
Dar aţi auzit ce s-a-ntâmplat la Volgograd?
Maica Rusia şi Stalin străjuiau peisajul
în viziuni monumentale,
vegheau arena,
ca totul să se desfăşoare fără incidente.
Şi la hotelul Stalingrad, unde jucătorii au fost cazaţi,
imaginea Tătucului era peste tot,
fiindcă acolo s-a dat Bătălia de la Stalingrad.
Nimeni nu a plecat cu mâna goală,
toţi s-au ales cu imaginea lui Iosif Visarionovici
pe pliante, carduri, ecusoane, tricouri, păpuşi,
prosoape, matrioşci şi alte suveniruri.
Un cult nemuritor.
Nimeni nu va uita că a trecut pe la Volgograd.
(Fanfara militară de la Stalingrad şi Zece prăjini)
*
Revoluţiune, nu altceva:
orice meci avea un supervisor,
computerul, marele judecător.
Scăpai de ochii arbitrului din teren,
dar dincolo, în culise, veghea el,
Ochiul de oţel, nemilos, tăios,
care nu iartă nimic, nici un gest nesocotit.
Adio libertate în careu,
adios Maradona, care marca cu-n gest aerian,
cine să vadă „mâna lui Dumnezeu”,
o, ce henţ viclean!?
Dar azi zeu e computerul, care, din cabină,
Îţi vede şi limba când se-nchină!
*
Sunt cum n-am mai fost.
Totul e
Like never before.
Dacă pe zeul ascuns nu-l vedem,
pe zeii ierbii i-a adunat Didier şi i-a făcut pe toți francezi: Paul Pogba (Guinea), Samuel Umtiti (Cameroon), Kylian Mbappé (Cameroon), Blaise Matuidi (Angola), N’Golo Kanté (Mali), Ousmane Demélé (Mauritius), dar şi Tolisso, şi Kimpembe, şi Mendy, şi Nzonzi, toţi joacă la echipe mari din Europa, c-aşa-i când ai colonii, mă mir că nu a fost nici un senegalez, dar francezii i-au suplinit din plin pe cei mai rasaţi jucători de la World Cup.
Sigur, să nu-i uitam şi pe absenţi, dar greu mai găseşti un Cavani, şi el cât se poate de „francez”, de, joacă la Paris Saint-Germain, care ne-aduce aminte de fraţii de „geantă latină”.
*
Şi a urmat sarabanda, ştii mata,
pentru unii felice,
pentru alţii fatalice
penalty-uri,
cu rateuri şi infarcturi,
jocul?, nimic nu mai era frumos,
un galop steril şi plicticos,
ca la Wimbledon
de când Hale-hapistele au redus totul la un joc inept,
aceleaşi matracuce, în lupta pentru milioane,
tenis second hand, doar Rena a mai încercat ceva,
dar şi ea în final a greşit cât tot turneul
şi a-ngenuncheat în iarba tare şi uscată!
*
Ce mai de meciuri!, un joc chinuit,
cu trageri de timp,
jucătorii, sleiţi, se credeau în Olimp,
nu mai existau nici învinşi, nici învingători,
ci doar pomanagii cu aer de gladiatori,
cu ghinionişti şi norocoşi,
un tăvălug de ofticoşi,
oricare putea fi în locul lui oricine,
nu mai vedeai diferenţa,
cine pleacă şi care vine.
Englezii sau columbienii?
Loterie, bambilichi, hazard,
la cheremul şansei, victime de biliard.
Ruşii, spaniolii, danezii, croaţii,
au căzut la Stalingrad pe rând,
au fost o apă şi-un pământ.
*
Şi a venit meciul dintre Uriaşi şi Pitici.
Lukaku era să-l vadă pe dracu’.
Piticii au fost vitezişti, mai ceva decât mexicanii,
i-au jucat pe Diavolii Roşii la firul ierbii,
cu broderii de ikebana,
Uriaşii au fost la un pas să-şi facă harakiri
(pe unul din vitezişti chiar îl cheamă Haraguchi).
Creierul lor, Self-nipon, a observat că orice jucător când joacă mingea
o împinge puţin înainte, apoi pasează sau centrează,
totul durează câteva fracţiuni de secundă,
suficient ca piticii să se strecoare
între piciorul de Uriaş şi minge, da, au descoperit această regulă nescrisă a deposedării,
care i-a năucit pe diavoli.
Roşieticii nu aveau decât o şansă să învingă:
pe contraatac.
Şi aşa a fost. Dar la broderii pe acorduri de shamisen, David l-a învins pe Goliat.
*
La pub,
mulţi veneau pentru a mânca şi a bea,
puţini se uitau la ecrane,
nici nu le păsa ca Europa e mai tare decât restul lumii,
păi în sferturi au ajuns 6 echipe europene şi două sud-americane.
Fotbalul nostru nu prea îi interesează pe americani,
uite, mă uitam la doi tineri frumoşi,
ea părea scoasă dintr-o revistă de modă,
dar când a început să mănânce un hamburger,
arăta ca dracu’,
fălcile i se lăţeau, ochii i se holbau,
limba îi plescăia,
avea botul ca de raton,
arăta ca un animal de pradă hăituit,
băga în ea ca soldatul în tranşee,
când e pauza de război.
Unde mai era frumoasa care ne orbise?
Oamenii se cunosc după cum mănâncă.
Şi eu mi-am luat un Burger cu French Fires,
altădată un Fish sandwich cu o Coca-cola,
mereu combinam, dar mâncam ca o vrăbiuţă,
să nu-i deranjez pe ceilalţi cu imaginea mea poate neplăcută.
Nu-mi place să mănânc. Dependenţa omului de mâncare este duşmanul Inocenţei.
Ca şi patima sexului.
Eu le-aş da afară din Civitas Innocentiae.
Şi fotbalul cu miros de business şi cacealma l-aş da,
unde mai e fotbalul acela inocent din copilăria mea?
La fel şi arta-kitsch, arta ajunsă o marfă, ca un aliment. Avea dreptate Platon s-o scoată din Cetatea Ideală. Totul e de vânzare, geniul artistic, ca şi ţurloaiele!
*
Şi a venit povestea cu Buturuga mică
răstoarnă Carul Mare!
O, vreţi să auziţi cum sună muzica în iad?
Veniţi aici, la pub-ul de pe Second Avenue,
întrebaţi de mine, la Stumble, colţ cu 75 St.,
dar să vă puneţi vată în urechi, că-i vacarm apocaliptic:
La cele 12 ecrane, sunetul e dat la maxim, cu atmosfera din tribune,
apoi în pub sunt fanii!
Aţi cunoscut vreodată fani brazilieni?
Dar ruşi?
O, totul este un malaxor visceral
din care iese un bublucit infernal,
pe nici un şantier nu o să auziţi un aşa huruit,
ca-n cimitir la Maglavit,
nici Morile cu care se lupta Don Quijote
nu scoteau un asemenea scârţâit,
hâhâit şi behăit,
chiţăit şi hohotit,
toţi vorbesc deodată şi simultan,
paralel şi diagonal,
nimeni nu se mai înţelege cu nimeni,
Turnul Babel era un paradis,
aici cuvântul nici nu contează, ci numai urletul,
cine urlă mai tare, era unul de la baseball,
cu bâta lângă el, vălei,
când urla, dădea şi cu bâta în fasole,
erau şi unii, ruşii, care jucau un joc cu o minge de ping-pong, o aruncau în nişte pahare roşii, cine pierdea, adică nu nimerea, umplea paharele cu Beer,
o, curgea la Beer ca vociferările-n cascadă,
strigăte, ţipete, ca la război,
ce, unde, e pe aici, pe undeva, după restroom,
a început vreun război?!
Sunt doar focuri de artificii,
rămase de la 4 Julai!
Vorbesc toţi deodată, în toate limbile pământului,
vocea comentatorului a ajuns un ţignal,
zbiară ca nebunul,
nimic nu se mai leagă,
cuvintele-s decapitate
ca vitele la abator,
e un vacarm mai ceva ca la tribunal
când femeile hărţuite fac scandal,
fiindcă acolo nu-i nici un bruiaj,
nu se amestecă vorba cu tobele, cu ţipetele, cu scandările, cu
hai, hai, luptă şi dă-i, dă-i şi luptă, acum, hai, loveşte-l, aşa, înainte, huo, înapoi, şo pe el, na, lua-te-ar dracu, bă, opreşte morişca, pfiu drace,
am profitat şi eu de defularea generală şi am scos un mormăit,
diavolii roşii şi stafiile croate,
nişte slăbănogi, pielea şi osul, ca scheletele lui Dürer,
mai erau îmbrăcaţi şi în negru cu pătrăţele bleumarine, ca moartea când joacă şah,
să nu uităm că bunicii lor au fost puţin Nazi,
au îndoliat ţările cele mai dodoloaţe de la World Cup, nu-ţi venea să crezi,
păi aşa-i când buturuga mică răstoarnă carul mare,
dar regii fotbalului şi-au arătat clasa,
a fost nevoie însă de diavoli ca neymarienii să-şi lase jos garda şi să iasă la luptă.
Domnişoarele şi-au scos fustiţele
şi ne-au arătat pulpiţele.
Fiecare fază a fost un delir.
Strigau pub-iştii să se audă până pe Neva şi mai departe,
greu se poate imagina o frumuseţe însoţită de atâta fericire!
Nimic nu e mai frumos ca într-un pub când lumea vuieşte
şi ţipă ca din gură de şarpe
la fiecare pasă a cariocilor.
Parcă nu-i din lumea asta, zici,
e din Copacabana.
Cred că şi îngerii sunt geloşi pe fericirea muritorilor,
care îmbină magica Beer cu strigătele de încurajare a unor jucători
care sunt eroi până în minutul 90, uneori şi-n extratime,
dar neapărat în cele 5 minute de aditional.
S-ar apuca şi ei, îngerii, de fotbal, dar le este interzis polobocul cu Beer,
ori fără Beer, jocul ăsta nu merge!
Apoi urmează plânsetele, jalea, smulgerea de unghii şi perciuni.
Acest meci a avut un învingător: învinşii.
Dacă domnişoarele fotbalului nu erau conduse la pauză cu 2-0,
nu-şi dădeau jos peruciule şi nu începea fiesta.
Să nu-i uităm şi pe diavoli, care au fost tare roşii, şi la propriu, şi la figurat.
Au luptat ca la Dunkirk, ca în orice bătălie care duce la elixir.
Au fost un zid de netrecut. Portarul, pe cât de fragil în meciul cu Piticii,
aici a fost marele salvator. A scos mingi ca în paradele filmate.
Păcat că în acelaşi timp la Wimbledon a continuat căderea vedetelor de mucava.
Şi fetele noastre, vai, tari pe hârtie,
dar pe gazon, ce agonie!
*
Semifinalele, o, nu mai contează,
au fost numai de-ai noştri, fracofoni şi anglofoni,
şi puţin slavofoni, păi stafiile croate
au dat o lecţie planetară,
credeam că ştim a prori cum va fi a posteriori,
dar n-a fost să fie-aşa,
acvila britanică s-a lovit de voinţa dalmată,
şi a ieşit o chinuială care a dus iar la povestea cu
buturuga mică,
mică, mică, dar cu slavofoni pe la toate cluburile mari europene,
un fel de multinaţională,
păi dacă o ţară mai mică decât statul Indiana –
era prima ştire de pe Internet –,
ajunge în finală, America unde ar trebui să ajungă?!
A fost doliu nu numai pentru briţi,
ci pentru tot Carul Mare anglofon,
Pub-istii au inlemnit, s-a lăsat o tăcere,
un doliu de durere,
nu e glumă, frate, chiar aşa, să-i bată şi pe negrofoni?
Sigur, n-ar fi fost nimic, nici un show, dacă nu erau Samuel Umtiti, Kylian Mbappé et co., o, să nu-l uit pe Blaise Matuidi, săracul, care a fost scos cu targa, ăştia da patri’oţi, şi-au dat sufletul pe teren,
da, dar ei erau cocoşi, ţineau de Cocoşul galic,
aşa cum s-a dovedit şi Lukaku,
nu de înfumurata Acvilă a Nordului,
care a inventat jocul ăsta nebun,
se credeau regi, finalişti a priori,
dar buturuga mică, o,
ce să mai spun în final despre Final,
care a fost şi el un mare carnaval,
vuiau pub-iştii,
mizau pe buturuga mică,
dar ulciorul nu merge de multe ori la apă
şi s-a spart în spiţele celui de-al şaptelea Mare Car,
care a dat un nou bal,
dar ajutat puţin şi de computer,
oricum, mai ceva decât bătălia pentru locul trei,
unde Lukaku
chiar le-a arătat englezilor pe dracu,
de fapt, marele învingător a fost Africa,
ca şi la Wimbledon, sud-africanul Anderson, maratonistul tenismatic,
cine nu are africani să-şi cumpere,
şi şi un computer, fără doar şi poate, pentru penalty,
şi un Didier, şi un Macron, ca şi o Lady President,
neapărat blondă,
dar lasă, lasă, lasă, îmi spunea frumosul arab
de lângă mine,
ridicând glasul, ca o trâmbiţă de foc,
în liniştea care s-a lăsat,
ne întâlnim peste patru ani, Monşer (adaug eu),
o să-l vedeţi voi pe Mahomed în Qatar
şi o să rămâneţi cu limbile scoase,
însă mi-a plăcut când Old Cup,
sărutată de toţi,
ca şi cum ar fi fost Domnişoara Pogany,
a fost arătată spre noi,
fiindcă peste opt ani,
World Cup
se joacă aici, peste ocean,
vor fi 48 de echipe,
sigur va-ncăpea printre ele şi Românica mea,
şi-atunci da, o să vedeţi voi!
Freca-ţi-vă de pe acum la ochi
cu usturoi!
(jerbe, Putini, petarde, flaşnete, Fireworks)

Grid Modorcea,
Corespondenţă de la New York