Colecția Marlene și Nicolae Marinescu din Frankfurt

In Frankfurt, pe malul râului Main, vezi de la distanță un zgârie-nor singuratic (e un hotel) și alături, pe strada Mailander, un bloc ecologic sub formă de trepte, ca o navă comică. Intr-unul din apartamentele acestei construcții cu totul speciale, o arhitectură a viitorului, cum numai la New York am mai văzut, in special in zona Chelsea, in High Line, locuiește familia Marlene și Nicolae Marinescu, plecați din România in anul 1969, deci in urmă cu 50 de ani. Soții Marinescu pot fi socotiți un fel de pionieri moderni ai românilor germanizați. De altfel, românii de aici sunt bine germanizați, in sensul cel mai concret posibil, adică ei sunt germani prin simplul fapt ca au toți cetățenie germană. Aparent, ei sunt pierduți pentru România, e greu de crezut ca unii dintre ei ar mai putea reveni la starea inițială, deși am cunoscut oameni, ca inginerul Zeno Galea, care mi-au spus că iubesc mai mult România decât Germania, că oricând s-ar intoarce in țară, dacă România ar fi o țară normală, care să le ofere ceea ce le oferă Germania.

Sigur, toți românii care pleacă in țări straine, ca exodul din aceste zile vizibil pe aeroportul Otopeni (așa ceva nu am mai văzut din primele luni post-decembriste!), pleacă pentru o viată mai bună. Nu e greu de dedus de ce au plecat soții Marinescu, sigur pentru libertate, ca si mulți dintre românii cunoscuți aici, care au fugit de regimul comunist. Dar soții Marinescu n-au plecat oricum, ci in maniera lui Vlaicu Ionescu (vezi povestea marelui pictor și nostradamolog in romanul “Mort după America”), ei au plecat in geamantan cu tabloul “Natură statică cu anemone” de Spiru Chintilă (1921 – 1985), cumpărat in 1967 de la Fondul Plastic din București, tablou restaurat de artist cu ocazia unei vizite la Frankfurt am Main.

Deci iată că in acei ani, când erau tineri, de 27-29 de ani, sotii Marinescu și-au descoperit vocatia pentru artă și au inceput cursa lungă si dificilă a colecționarului de artă, un adevărat donquijotism in România, cand colecționarul principal, cel care i-a ingropat pe Zambaccian, Brauner, Paleolog, Schileru et co., era partidul comunist. Liderii comuniști au devenit colecționarii artei românești, un fel de hoți ai puterii nelimitate, dovadă operele de artă dosite in casa lui Ceaușescu si găsite la revoluția din 1989, printre care și multe “opere necunoscute” aparținând lui Brâncuși.

E posibil ca plecarea soților Marinescu să fi avut ca substrat și această dorință de a salva opere valoroase ale unor artiști români. Din capul locului trebuie să spun că frumoasa Colecție de pictură românescă postbelică a soților Marinescu este o colecție de plăcere, ca “trenul de plăcere” de pe vremea lui Caragiale. Soții Marinescu sunt o excepție, ei au colecționat nu ca să vandă cu alt preț, nu ca să se imbogățească, au colecționat din plăcere, o plăcere strict estetică, redusă la genul Still Life, cum voi arăta. Ei au avut o condiție materială deosebită, fiind fizicieni de profesie, profesori in domeniul electro-magnetismului, asa cum o arată si una dintre cartile pe care le-au scris impreună. Asadar, oameni de stiinta, care si-au asigurat un statut social puternic, de invidiat, iar cu tot ce au pus deoparte, au achizitionat tablouri de artă, pe sufletul lor.

Apartamentul in care sunt expuse tablourile Colecției, inclusiv multe bibelouri și vase de ceramică sau sticlă, este de vis. Are aspectul de muzeu, de o mare funcționalitate, cu deschidere spre lumină, spre ferestre ce dau intr-o terasă ca o pajiște. Apartamentul este ca o oază a artei, fiind de jur imprejur inundat de verdeață, chiar acum, iarna, iar o dată cu primăvara, va fi inundat de flori. Florile și verdeața din tablouri se prelungesc parcă subtil, rafinat, in verderața de pe balcoane și terasă.

Aceste tablouri se bucură de o soartă privilegiată, fiindcă beneficiază de un regim cu totul burghez. Este vorba despre o Colecție exclusivă a unor pictori români: Spiru Chintilă (cu 14 lucrări), Ștefan Câlția (n. 1942), cu 6 lucrări, Constantin Piliuță (1929 – 2003), cu 5 tablouri, Neculai Gh. Iorga (n. 1933), cu trei lucrări, Sabina Negulescu-Florian (1907 – 2003), cu 7 tablouri, Sorin Ilfoveanu (n. 1946), cu trei lucrări. Deci in total 38 de tablouri. Evident, o colecție mică, dar valoroasă sufleteste pentru Marlene si Nicolae Marinescu. Indisctuabil, colecția dovedeste un gust rafinat al colecționarilor, are o unitate coplesitoare, marcată de tablouri de o mare frumusețe plastică. Baza, cum am spus, o constituie genul Still Life. Majoritatea lucrarilor sunt achiziționate direct de la artisti, in special de la Spiru Chintilă, unele chiar din atelierul său, precum “Natură statică cu două sticle si fructe”.

Colectia a inceput cu lucrari ale acestui artist, achiziționate in anii 1967-1968. In 1973, Spiru Chintilă le-a facut soților Marinescu o vizită la Frankfurt, unde a pictat tabloul “Natură statică cu scaun”. Intre artist si colecționarii săi germani s-au stabilit legaturi de durată, dovadă si faptul că lucrări ca “Năvoade” si “Fereastră” au fost cumpărate de la familia artistului. Spiru Chintilă a evoluat de la naturi statice la arta abstractă, ca in tablourile “Natură statică cu 2 fructiere” și “Peisaj cu luna si soarele peste sat”, care amintesc vag, prin reteaua de linii si pete geometrizate, de stilul lui Fernand Leger. Unele piese amintesc si de Alma Redlinger, minus insertiile surrealiste.

E curios cum de sotii Marinescu nu l-au descoperit pe Ion Grigore, care este prin excelentă artistul satului românesc. Le-ar fi plăcut foarte mult minunile pictate de el, care au o aura de mit, mistică tărănească si poezie. Categoric, sunt peisaje blagiene. Cu totul deosebite de peisajele lui Spiru Chintilă, precum “Peisaj de iarnă”, cea mai recentă achizitie de la casa Artmark, in 2018, dar mai ales de cele semnate de Sabina Negulescu-Florian, sora celebrului regizor Jean Negulesco, cu carieră la Hollywood. Peisajele lui Negulescu sunt școlarești, exercitii practicate la Academiile de arta, dar unele piese, precum cele patru Naturi moarte, arată ca artista este de soi si poate fi alaturată celorlalti artiști colectionati. Diferite sunt și peisajele semnate de Sorin Ilfoveanu, cum ar fi in special “Peisaj din Rădesti”, care imita timid stilul lui Van Gogh. Cele trei lucrari de Ilfoveanu sunt achizitii recente, 2016-2018, cumpărate de la Artmark, unde cota artistilor români postbelici este foarte joasă, asa cum am aratat in zeci de articole despre licitatiile de la aceasta casa, la care am participat. In afară de clasici, Nicolae Grigorescu in primul rand, apoi Aman, Andreescu, Luchian, Toniza sau Pallady, cota artistilor români este sub 10 mii de euro, iar majoritatera se vând la preturi derizorii, chiar sub o mie de euro. Artiști de notorietate internațională, ca Mircea Ciobanu, nu sunt cunoscuți, tablourile lor zac de la o licitație la alta nevândute. Situația plasticii românesti este tragică, fie din lipsă de cumpărători, fie din lipsă de colecționari. Piața de arta e la pământ, ca și numărul ridicol de galerii din Bucuresti. Rar se petrece un vernisaj, iar artistii nu au bani să-si faca nici macar un afiș sau să puna etichete la tablouri. Iar fara titluri, o expozitie este neterminată. O viată artistică moartă. Puterea de cumpărare a iubitorilor de artă români este ca si inexistentă. Până se formează o nouă generatie de iubitori de artă, ca si o noua generatie de melomani, fapt care presupune o educatie solidă, lucru valabil pentru toate domeniile de creatie, dominantă este clasa semianalfabetilor imbuibati (noii politruci), a mitomanilor si a melomacilor.

Punctele de rezistență ale Colecției Marinescu stau in operele lui Ștefan Câlția si Constantin Piliuță. Sunt toate citabile. La Câlția domninant este un rafinament de natura asiatică, aș spune. Păcat că lipseste portretistica, dar “Vasul de alamă” se bănuieste a avea in el un autoportret in stilul lui Arcimboldo. Tablourile lui Câlția reprezintă mici obiecte de bucatarie, căni, borcane, sticlute, pahare, bibelouri, mici vase cu flori, ibrice, farfurioare, fructe taiate, zaharnite, cu titluri care abat atentia in stilul lui Velazquez, ca in cazul “Pahar cu floare roz” sau “Măr galben”. Toate sunt memorabile, citabile, modele de artă clasică, studii de lumină si culoare. “Flori de câmp” este o bijuterie, un aranjament de trei vase, in cel din mijloc fiind florile de câmp. Același aranjament se repetă și in “Gutuie și flori”, de o delicatețe feminina, aș spune, frate cu finețurile lui Gustav Klimt.

Coloritul pânzelor lui Câlția, realizate in ulei, este o lecție de natură renascentistă, pe direcția de influență flamandă, și asocierea de Vermeer nu este o exagerare. La polul opus al bogației de pastă se află piesele lui Piliuță, reduse la jocuri de alb si galben, adevărate capodopere ale genului, precum “Natură statică cu două vase si maci”, sau teribilul tablou “Natură moartă cu ceas”, fond gri, pe care se află ceasul alb, ce masoară parcă timpul de crestere a graului din patru cutii de diverse mărimi, tablou pe care il cunosteam, l-am văzut la Galeria “Piliuță” de pe Calea Victoriei, iar Marlene mi-a spus că l-a achizitionat de la văduva artistului in 2010. Cunoscut este si tabloul “Autoportret” al lui Piliuță, expus de mai multe ori la Artmark. E singurul autoportret din Colecție, al doilea ca portret dupa “Florăreasa” lui Ilfoveanu.

Minunata Colecție Marinescu din Frankfurt are o valoare națională. Ea nu beneficiază de sanse universale. Cauza o constituie dezinteresul monumental al României față de românii plecați, politica nefastă de a-și ignora sau abandona valorile (cazul Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran etc., de care mă voi ocupa intr-un articol viitor). Nemaivorbind de sistematica politică anti-românească. La New York, cel puțin, unde chiar aseară am participat la o impresionată expoziție la faimoasa Pace Gallery, ce a inclus opera a 60 de artiști de diferite nationalități, in toate stilurile de avangardă posibile, o asemenea colecție nu are nici o sansă.

La New York nu cunosc decât o singură galerie, Arnot, care se ocupă de arta est-europeană, dar unde arta românească încă nu a pătruns. Artistii români la New York sunt ca si inexistenti, desi câtiva reprezentanti ai scolii de la Cluj sau Baia Mare luptă să se infiltreze in marile târguri si galerii. Ei se zbat singuri, fara nici o susținere guvernamentală, țara e departe de a-și susține valorile consacrate, darămite să susțină căutarile. Aici dominant este experimentul, in special instalațiile si exhibițiile video. Prevalează tehnicile digitale, fotografia, nonconformismul si revoluția materialelor plastice, de toate felurile. Insă genial să fii, nu ai nici o sansă fara promovare. De altfel, galeriile americane expun ca sa vandă.

Dar familia Marinescu nu vrea sa vândă. Vrea să dăruiască această colecție. Cui? In Germania, la CROM? Poate ar fi un loc, dar nu departe de Muzeul Colecțiilor sau Muzeul Național de Artă din Bucuresti, unde, dacă proprietarii ar plăti ca să fie primită, ar avea soarta de a fi depusă intr-o debara, asa cum seful Artmark l-a plasat pe Eminescu. O expoziție la Ateneul Român, susținută de ICR sau de Ministerul Fondurilor Europene, ar face poate un bine acestei colecții, dar ar fi indicat să fie combinată cu un eveniment musical, cu Festivalul “George Enescu” indeosebi, care obisnuieste să aibă in holul mare al Ateneului câte o expoziție. In buna tradiție a lui, când expunea un Ștefan Luchian, iar pe scena cânta George Enescu.

Familia Marinescu are meritul de a fi colecționat valori de suflet, de a le fi conservat in condiții optime, dar numai Dumnezeu știe ce se va intâmpla in viitor cu ea, sau cu casa-muzeu, dacă excludem ideea comercializării. Familia Marinescu nu are urmași, urmașul său ar fi poporul român, care trebuie sa ia act de existența ei.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondență de la New York