Cine dă mai mult?

Nu o dată am scris că americanii ştiu să-şi susţină artiştii, pe toate căile, mai ales prin Casele de licitaţii, unde preţurile la operele artiştilor americani sunt cu mult peste cele cu care se vând lucrari ale artiştilor din alte ţări, de pe alte continente. N-ai sa vezi niciodata un artist ca Botero, de pilda, ca bate in vanzari un artist american de top. Iar topul american este mereu tot mai larg, aproape sa-i cuprinda pe toti clasicii si contemporanii!

Si am sa dau acum ca exemplu doua licitatii care s-au desfasurat la distanta de o zi una de alta: “American Art” si “Master Paintings”, cand s-au licitat opere ale unor artisti clasici americani si capodopere ale maestrilor picturii, ale Renasaterii europene.

Este uluitor sa vezi cum primele loturi de opere religioase, fenomenale icoane (loturile 1-17), apartinnad unei colectii private de arta renascentista, cu opere semnate de Tiepolo, Veronese sau Conti, s-au vandut sub estimarile casei. Astfel, tabloul Sf. Francisc al lui Tiepolo (lot 14), estimat la 100 de mii de dolari, s-a dat cu 80 de mii de dolari, dupa 23 de strigari, Madona cu pruncul de Veronese (lot 15), estimat la 200 de mii se dolari, s-a dat cu la 170 mii dolari, iar Madona and Child al lui Bernardino de Conti, o minune, tablou aflat si pe coperta catalogului, s-a dat cu 140 mii de dolari, sub estimarea de 300 de mii.

A urmat seria de portrete si peisaje ale Renasterii olandeze, minuni, una si una, la fel, sub estimari, cu exceptia lotului 33, un tablou al flamandului Sebastiaen Vrancx, reprezentand o scena istorica din razboiul de 80 de ani, care a depasit estimarea – s-a dat cu 250 de mii de dolari.

Si comisarul de licitatie nu se grabea, astepta clientii sa se decida, dar tot slabe erau vanzarile. Nici macar faimosul portret al lui Michelangelo (lot 36), realizat de Scoala Italiana (sec. 18), nu a intrunit asteptarile, s-a dat cu 10 mii de dolari, spre disperarea comisarului, desi rolul sau este sa fie cat mai neutru, cat mai rece, sa nu-si tradeze preferintele. Fericiti cei care au luat capodopere cu sume modeste!

Pe cand la licitatia precedeanta, a artei americane, artisti care nu inseamna nimic in istoria artei s-au vandut cu sume astronomice. Nu a exista tablou sa nu fie estimat la sume mari, la peste 500 de mii de dolari, ceea ce un renascentist nici n-ar visa. Nu-ti vine sa crezi ca lucrari caricaturale ca Study for “Old King Cole” (1906) de Maxfield Parrish au depasit un million de dolari! Tabloul lui Parrish a fost estimat la 1 200 000 de dolari!… La fel, tabloul lui Norman Rockwell, reprezentand un cuplu comic! Clasicii americani au atacat numai doua genuri, portretul si peisajul. Rareori cate o natura moarta. Un peisaj al lui Parrish s-a dat tot cu un milion de dolari. Ca si tablouri de Georgia O’Keeffe, Hale Aspacio Woodruff, Thomas Cole, Elie Nadelman, John Marin, Grant Wood, N.C. Wyeth, Sanford Robinson Gifford, John Singer Sargent, Frederic Edwin Church, cu un peisaj de ruine, care a atins 1 500 000 de dolari, ca lucrarea lui Mary Cassatt (lot 53), reprezentand o mama cu fiica sa, sa depaseasca 2 500 000 dolari. Lucrarea este reprodusa si pe coperta IV a catalogului mic. Iar pe coperta I, vedeta e lucrarea Two Figures on Beach / Doua figuri pe plaja a lui Milton Avery, data cu 1 800 000 dolari. De altfel, Avery a fost cel mai prezent, cu 4 lucrari licitate. Sigur, regele licitatiei a fost, ca de obicei, clasicul Edward Hopper, care, pentru peisajul Shakespeare at Dusk / Shakespeare la amurg, avand in centrul tabloului statuia lui Shakespeare din Central Park, a fost incununat cu un premiu de peste 10 milioane de dolari! Arta realista americana pare a fi marea sensibilitate a colectionarilor.

Abia aici iti dai seama de imensa dependenta a artei americane de regele Dolar, de ierarhiile care se stabilesc prin cota vanzarilor. Categoric, valoarea artistilor americani se stabileste la casele de licitatii. Totul este in functie de vanzari.

Din acest punct de vedere, nu avem ce sa reprosam americanilor, ba ii felicitam pentru sensibilitatea lor nationala. Sa nu uitam ca America s-a format cu radacini antagoniste, este calita in lunga lupta dintre stapani si scalvi, care a generat un sistem al puterii, al capitalului, care a dus la imperialism. Si acest lucru se vede si in arta. Nu-i de mirare ca americanii sunt cei mai puternici si numerosi colectionari din lume, ei au dovedit ca au aceasta vocatie. Si colectionarul il trage dupa sine si pe artist, nu invers. Colectionarii sunt mai puternici si mai valorosi decat artistii. Ei dicteaza pulsul artei, directiile si tendintele artistice. Este ca si in cazul filmului, unde vioara intai o joaca producatorul. Si acest sentiment al puterii are aici o natura patriotica.

Ma gandesc ce inseamna o licitatie la una din casele noastre de la Bucuresti, unde clasicii nu se apropie de 50 de mii de euro, rare sunt lucrarile care au depasit 100 de mii de euro. Le numeri pe degete. Daca ne luam dupa pretul vanzarilor, constatam ca Romanii nu sunt mandri de artistii lor, nu-i pretuiesc la adevarata lor valoare, care, in acest caz, trebuie sa fie de coloratura patriotica. Se aduce mereu in discutie si se justifica aceasta situatie trista prin lipsa puterii de cumparare, desi automobile, case, restaurante si alte bunuri au trecere. Se arunca cu bani in prostie, pe efemeride. Am aratat nu o data ca alta este cauza crizei, ea se explica prin lipsa de educatie, prin aceea ca Romania de azi nu are colectionari, ca nu exista nici o preocupare de initiere in acest sens.

Pe de alta parte, se poate afirma ca americanii sunt mai inclinati catre arta contemporana, prefera abstract-expresionismul decat pictura Renasterii sau pictura religioasa. Icoane pe lemn, create de cei mai mari artisti ai lumii, ii lasa indiferenti. Opere ca dipticul Saint Peter and Saint Agnes de Spinello di Luca, Crucifixion de Giovanni Antonio da Pesaro, tripticul unui maestru din Siena, fenomenala fresca St. Margaret, the Madonna and Child, and Cricifixion with mourning saints / Sf. Margareta, Madona si Copilul, si Rastignirea cu sfinti dolofani (lot 7), a unui maestru din Florenta, desi estimate de casa la 500 de mii de dolari, abia s-au dat cu 16, 19 sau 20 de mii de dolari, dupa multe strigari!

Sa fie aici un semn privind lipsa de credinta a colectionarului American? Insa este greu de spus daca acest criteriu se poate aplica atunci cand este vorba de o disputa baneasca, de cursa unei licitatii. Se pare ca nici sentimentul religios, nici cel estetic nu conteaza sau nu prevaleaza fata de cel pecuniar.

Suntem intr-o sfera interpretativa care ne plaseaza la marginea artei. Dar din perspectiva casei de licitatii, acesta este punctual central, fierbinte, al oricari interpretari. Toate ratiunile, toate analizele comparate ale operelor puse in vanzare trebuie sa conduca la marirea interesului pentru lucrari, pentru ca pretul lor sa fie cat mai mare. Pana la urma, si esafodajul teroretic se reduce la intrebarea: Cine da mai mult? Din acest punct de vedere, in disputa dintre Capodopere europene si arta Americana, castig de cauza are de departe arta Americana. Si acest lucru se intampla pentru ca Europa nu mai conteaza, ea nu mai este un focar al concurentei, farul dupa care se orienteaza este tot cel de peste ocean, arta ei traieste dupa cum dicteaza Casele de licitatii americane.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York