Viața mai presus decât iubirea

Cu totul originală, insolită, este viziunea lui Joe Wright din ecranizarea romanului Anna Karenina de Lev Tolstoi. Filmul este realizat în 2012 și este o producție engleză, cu actori de primă mână, Keira Knightley în Anna și Jude Law în Karenin. Iar Joe Wright este faimos pentru filmul despre Churchill, cu Gary Oldman, dar mai ales pentru ecranizările Pride&Prejudice (2005) și Atonement (2007), în care protagonistă este tot Keira Knightley. Aceste personalități sunt încununate cu zeci de premii internaționale, inclusiv cu Oscar. În primul rând trebuie să semnalăm că sceanriul filmului Anna Karenina a fost semnat de către laureatul cu Oscar, Tom Stoppard (Shakespeare in Love). Și este a treia colaborare a lui Wright cu Keira, nominalizată pentru rolul Anna la Oscar. Echipa artistică a cuprins numai oscarioți vestiți ca directorul de imagine Seamus McGarvey (The Avengers), și el nominalizat acum la Oscar, scenografa nominalizată de trei ori la Oscar, Sarah Greenwood (Sherlock Holmes), editoarea Melanie Ann Oliver (Jane Eyre), compozitorul, laureat și el cu Oscar, Dario Marianelli (Atonement), precum și creatoarea de costume Jacqueline Durran, cu premiul Oscar pentru Anna Karenina, ca și cu o anterioară nominalizare la Oscar (Pride & Prejudice). Filmul a avut patru nominalizări la Oscar, cu victoria lui Durran. Nu mai vorbesc de zeci de alte nominalizări și premii, inclusiv BAFTA, care este Oscarul englez.

Și ce este uluitor în acest film? Conflictul dintre Iubire și Viață dă câștig de cauză vieții. Finalul îl surprinde pe Karenin pe un fotoliu într-un lan de verdeață privind aristocrat cum se joacă în iarbă copiii săi, Serioja, făcut cu Anna, și Ania, făcută de Anna și Vronsky (Aaron Taylor-Johnson), amantul ei. Dar Iubirea eternă dintre Anna și Vronsky este moartă, Anna și-a pus capăt zilelor, Vronsky e departe, într-o altă relație de iubire, numai Alexei Karenin a rămas, neînduplecat, ca un ghepard, cu convingerea că iubirea trece, viața rămâne. El a ales viața, i-a ales pe cei doi copii să-i crească. Și a ales calea bunătății. În această atitudine se întrupează concepția lui Tolstoi despre „neîmpotrivirea la rău prin violență”, despre bunătatea aristocratului și iubirea pentru copii (a avut 12 copii). Anna nu înțelege că el, Karenin, a iertat-o, l-a iertat și pe Vronsky, se împacă cu ei, se împacă cu situația, cum ar spune Caragiale, pentru că are în vedere un rezon superior, faptul că Anna a dat viață unei fetițe minunate. Această viață este mai de preț decât iubirea Annei pentru el.

Desigur, viața nu se naște fără iubire, deși sunt cazuri când iubirea se identifică cu sexul, care e mai prețuit decât iubirea. Conform lui Schopenhauer, mult apreciat de Tolstoi, rostul iubirii este procreația. E nevoie deci de o acuplare dintre bărbat și femeie ca să se nască viața. Lumea este ca un tăvălug de iubiri. După ce iureșul iubirii se consumă, și Anna devine o teroristă, Vronsky o părăsește pentru o altă iubire. Și el va fi părăsit la rându-i pentru o altă iubire, ca în cântecul „Cine iubește și lasă”. E un tăvălug fără capăt.

Dar Joe Wright lasă acest tăvălug în urmă și pune în față viața, pe cei doi copii, Serioja și Ania, și, în același timp, pruncul abia născut al lui Kitty (Alicia Wikander) și Levin (Domhnall Gleeson), o poveste de viață care se desfășoară în paralel cu triunghiul morții și al vieții – Anna-Karenin-Vronsky. Relația în triunghi se termină tragic, dar Wright nu mai face din Anna o victimă lacrimogenă, ca în celelalte patru ecranizări anterioare ale romanului, avându-le protagoniste, în ordine, pe Greta Garbo, Vivien Leigh, Tatiana Samoilova, Sophie Marceau, adică el demitizează viziunea romantică a sinuciderii din iubire. Până la urmă iubirea se dovedește o amăgire, fum, ceea ce rămâne în urma ei contează, Serioja și Ania. Dacă nu ar fi existat nici Ania, chiar că iubirea dintre Anna și Vronsky ar fi fost o tragedie.

Alt punct supraoriginal din ecranizarea lui Wright este limbajul cinematografic, cu care a tratat el povestea. Focarul lui este teatralitatea. Toată intriga labirintică se derulează pe o scenă de teatru, dar având șansa ca spectacolul să fie văzut nu ca la teatru, ci ca la cinema, adică din toate unghiurile de vedere, așa cum este transmis un concert pe Mezzo, când ai senzația că te afli în mijlocul orchestrei. Antologica secvență când Anna merge la teatru – și momentul este descris genial de Tolstoi, ca un timbru al înaltei societăți ruse –, este redată în film aproape mecanic, în stop cadru, cu privirile mulțimii de spectatori spre loja în care se află Anna. Ea este judecată astfel, fără un cuvânt. Să nu uităm că Rusia imperială era o scenă de teatru, puternic influențată de cultura franceză. Și tot decorul gigantesc, ca un labirint de grinzi și panouri despărțitoare, cu scena ca o tribună a judecății, ne sugerează că istoria este o farsă, o înscenare. Totul este extrem de teatral, ca și nebunia Annei, când devine suspicioasă și îl controlează la sânge pe Vronsky, care vrea să-și ia lumea în cap. Autocontrolul introspectiv al Annei nu poate fi recăpătat nici cu morfină. Este puternic dramatizat momentul care anunță sinuciderea, prin laitmotivul roții de tren, ca un flash, în acțiune.

Și finalul, cu Karenin în câmpul de verdeață, se termină având un decor care prezintă ca fundal un ecran alb. Ca și cum Karenin așteaptă să i se proiecteze un film pe acel ecran luminiscent. Ce film? Nu știe. Nu știm. Poate chiar filmul Anna Karenina.

Grid Modorcea