Un reper mondial: UKRAINIAN INSTITUTE OF AMERICA

În cărțile mele de artă plastică, am scris de multe ori despre Institutul Ucrainean de la New York, aflat într-o clădire istorică, fondată în 1899, de pe 79 Street. De pe ferestrele lui vezi faimosul Central Park și MET (Metropolitan Museum of Art). În lumea institutelor străine din America, este un reper în ceea ce privește punerea în valoare a culturii naționale, cu alte cuvinte, organizarea. Și l-am oferit de model pentru ICR, care este departe de a fi un Institut cultural care să promoveze arta românească și să-i atragă pe americani și alți vizitatori ai lumii. ICR este moșia proprie a funcționarilor lui! Institutul Ucrinean se află într-o clădire-muzeu, o bijuterie arhitectonică, pe care ucrainenii au împodobit-o cu elemente ale specificului național. Domină icoanele ortodoxe, de o rară frumuesețe, dar și podoabele de artă populară, care sunt și o sursă nesecată pentru artiștii profesioniști.

Nu cred că am fost vreodată la un eveniment cultural al Institutului Ucrainean din America, și mergeam des, fiindcă locuiam aproape, tot în Upper East Side of Manhattan, fără să nu fiu copleșit de ceea ce prezintă gazdele. Și mereu mi-am visat să pot participa și la ICR New York la un eveniment similar, lucru imposibil, nu din lipsa de artiști valoroși, ci din lipsa de organizare și empatie.

Am fost de zeci de ori la evenimente organizate de institutele culturale din China, Austria, Italia, Germania sau Coreea, dar la fiecare era o abundență de lume, fiindcă aceste institute, și altele ca ele, și-au creat un vad, cum se spune, o popularitate, care face să fie asiduu și dens populate. Cheia este ca evenimentele să fie așa de importante și bine organizate încât lumea să nu le uite, să-ți faci astfel relații, o rețea de prieteni și clienți, care să vină cu plăcere ori de câte ori îi inviți.

M-am gândit că este semnificativ acum, în contextul tragicului conflict ruso-ucrainian, care în realitate este o tragi-comedie cu mii de morți, fiindcă rușii se comportă ca niște orci, așa cum îi numea primarul unui oraș (Bucha) eliberat de ei, de ucraineni, să amintesc de acest Institut, de marile evenimente pe care le-am trăit aici. Ucrainenii mi-au lăsat impresia unor oameni superiori, de o mare sensibilitate. Cred că Institutul lor bate toate institutele lumii, poate la acest nivel intens să se apropie doar Institutul Coreei de Sud. Și la nivelul opus, cel mai prost, stă Rusia, care nu are nici un Institut (îl aveau pe vremea URSS, dar l-au desființat), de aceea unii ruși au creat un fel de galerii independente, fără legătură prea mare cu țara lor, doar cu numele, fiindcă sunt ruși.

În timp ce ucrainenii își prezintă marile lor valori plastice, rușii se comportă ca niște mafioți. Institutul Ucrainean face artă, rușii fac afaceri, fac speculă. Exact cum fac și pe frontul de luptă, unde violează, omoară și fură. Și aici, la New York, rușii sunt renumiți (și periculoși) prin crimele pe care le fac, ucigându-se între ei. Nu se înțeleg în afaceri și bișniță. Vând ce au furat de prin depozitele muzeelor de artă. Sigur, este o mare afacere să aduci din Rusia opere de artă, fiindcă americanii sunt interesați de această epocă urâtă, în care marii artiști au fost interziși, începând cu Kandinsky și Malevich, așa cum persecutați au fost și Bulgakov, în literatură, și Stravinsky și Șostakovici în muzică.

La New York sunt galerii de pe tot pământul, mai puțin galerii rusești. Am descoperit doar o „colecționară”, Tatiana Kolodzei, care prezenta la Chelsea Museum lucrări ale unor artiști ruși interziși, confiscate de stalinism. În special lucrări pe teme religioase. Ea reușise să le „depisteze” și să le aducă în America, să le comercializeze. Dar Tatiana și fiica ei, Natalia, au dispărut. După ce au epuizat stocul, n-am mai auzit nimic de ele (vezi amănunte în vol. Fine Arts in America, textul The Russians are Coming!).

Am auzit însă de „Shapiro Auctions”. Nu știam însă că Licitațiile Shapiro aparțin unui rus, pe nume Gene Shapiro. L-am cunoscut cu prilejul unui vernisaj insolit, care a avut loc la galeria sa de pe 74 St., unde a prezentat tot o operă de contrabandă, a graficianului și abstracționistului rus Mihail Tarkanov (1888 – 1962), un artist de avangardă, care a studiat sub îndrumarea lui Vasily Kandinsky, ba în anii ’20, el se afla în avangarda rusă alături de alți artiști celebri, ca Natan Altman, El Lissitzky, Kazimir Malevich, Alexander Rodchenko. Dar în 1932, grupul este scos în afara artei întrucât nu se conforma realismului socialist impus de CC al PCUS. Operele abstracte ale lui Tarkanov au fost confiscate. Din 1932 și până la moarte, deși a fost angajat oficial la diferite instituții, a lucrat artă abstractă în secret.

Aceste opere necunoscute, aflate în colecțiile unor mari muzee ruse, ca Tretiakov și Pușkin, le-a licitat Shapiro, pentru prima oară în America, bănuiesc cu acordul muzeelor respective. Dar nu am putut afla dacă s-au vândut. Am aflat în schimb că aici se spală bani negri. Galeria era dubioasă. Din ani în Paști organiza câte un eveniment, ca să nu dea de bănuit (vezi amănunte în volumul Experimente în arta lumii, textul dedicat lui Tarkanov).

La un eveniment plastic de la Consulatul Argentinei, care organizează și el evenimente culturale memorabile, l-am cunoscut pe pictorul rus Alex Khomski, care deplângea faptul că ruşii nu au galerii importante în Manhattan, care să promoveze arta rusă contemporană, aşa cum fac argentinienii, ucrainienii şi alte ţări pentru arta lor. Despre galeria lui Shapiro nu avea cuvinte prea entuziaste, ba spunea și el că e dubioasă, nu promovează artă, ci face afaceri, cum a fost cazul Mihail Tarkanov. El, Khomski, mi-a oferit un catalog al artei lui, numit Modern Icons, în care am văzut ceva de necrezut: toate marile simboluri religioase sunt realizate din… cârnaţi!

Vedem, de pildă, crucificarea, dar nu a Mântuitorului, ci a unui cârnat, care e pus pe un stâlp şi în el sunt înfipte 11 furculiţe! Un fel de parodie sau caricare a Sfântului Sebastian?! Ideea este că Biserica s-a înfruptat din mitul crucificării. Artistul foloseşte special aceste elemente de pop-kitsch pentru a demasca faptul că istoria omenirii, tradusă în istoria religiei, este o istorie a consumismului. Nu există nici o portiţă de evadare din această masă productivă, din această lume în care conflictul este între Fresh Food şi Fast Food. Însuşi simbolul iudaic, al sfeşnicului ebraic, este un cârnat mare cu mai multe braţe din cârnaţi mai mici. Şi ce se află deasupra imaginii Pieţei Roşii din Moscova? Sigur, un cârnat sub forma unui covirg.

Dar deasupra Americii, cu imaginea Statuii Libertăţii? Desigur, un chesterburger! Totul este o istorie din cârnaţi, zborul, cuadratura cercului, iubirea, Mezuza evreiască, obiectul neindentificat deasupra New York-ului, Kosher, simbol mozaic al mâncării, pregătite după ritual, totul se reduce la un aranjament cu/din cârnaţi. Este o caricatură la dineul lui Dali pentru Gala. Însuşi dolarul are o formă din mai mulţi cârnaţi în formă de „S”. La fel, Dolarul versus Euro, este un dialog între cârnaţi. Celebra marcă Mercedes este compusă tot din cârnaţi. Este o viziune cam nemţească, fiindcă numai acolo am văzut într-o sală de concert un domn care, spre atenţionare, îl bătea pe umăr pe un spectator din faţa sa cu un cârnat. În unele imagini, mai apar lângă cârnaţi şi hot-dog, şi sticle de Ketchup sau Honey, iar în altele în loc de cârnaţi, vedem castraveţi, banane sau ananas.

Însuşi celebrul Suprematism, curentul care a propulsat arta abstractă rusă, este  ridiculizat, prin imagini cu diverse zarzavaturi. Alimentele devin simboluri pentru arta abstractă. Precum lucrarea Golden babana, care într-adevăr este fructul de aur al americanilor.

Dar cel mai şocant rămâne faptul că Marile simboluri religioase sunt caricate, devin o imagerie consumeristă. Este o grea pedeapsă pe umerii religiei, ai bisericii, poate nedreaptă, fiindcă biserica nu se identifică numai cu consumismul. Cum, nu există nimic sfânt pe pământ? Khomski are o viziune prea cârnăţărească asupra lumii.

Există în istoria artei asemenea viziuni, au creat olandezii, un Bosch sau un Bruegel, imaginea lăcomiei, a desfrâului gurmand. Sau există antiteze vegetale, precum cea a lui Archimboldo, care a văzut omul şi lumea lui din perspectiva legumelor. Singur, este o viziune ironică, dar plauzibilă, fiindcă omul acestui veac consumerist a transformat arta în kitsch. Şi prezentarea lucrărilor are ţinută, rama este asemănătoare icoanelor din biserici, iar culoarea este remarcabil potrivită, cu riscul de a cădea în naturalism. Khomski este un reprezentant tipic, în emigrație, al Maica Rasia, în care simbolurile ei politice, ca Stalin, Lenin, Putin, sunt niște cârnați. Balșaia Kalbașa!

*

Evident, model al artei naționale în America rămâne Institutul Ucrainean, care face mari evenimente culturale, specific naționale, cu impact internațional, fiindcă America este țara tuturor popoarelor. O expoziție națională este acolo urmărită de toată planeta, fiindcă America este Țara Imigranților. Iar Institutul Ucrainean este perfect orientat. Evenimentele de aici sunt la concurență cu cele organizate de Metropolitan Museum of Art, de Guggenheim Museum sau MoMA (Muzeul de Artă Modernă). Adică sunt evenimente de referință în istoria artei.

Și am să dau ca exemplu o expoziție organizată în preajma Paștelui ortodox, de care ne apropiem și noi acum. De altfel, în fiecare an, înainte de Paște, sunt chemați aici artiști care expun lucrări cu semnificații Pascale. Așa a fost fantastica expoziție de pictură a artistului Ivan Marchuk (n. 1936), care a conținut și câteva tablouri pascale, naturi statice cu ouă colorate și vase de lut, dar în stilul său, căci și vasele și ouăle erau acoperite cu un desiș special de crengi, ca un fel de cuibare care învăluie ouăle.

Dar baza expoziției a constat din zeci de cicluri de pictură pe pânză, în care acest stil, al cuibarului natural, devine o pecete universală. Se poate spune că fiecare tablou al lui Marchuk este ca un studiu anatomic, cu mii și mii de semne sugerând încrengătura naturii, gigantica ei capacitate entropică. Și totul pleacă de la portretul unor case părăsite, care sunt sufocate de abundența vegetației. Dacă natura nu este îngrijită, controlată, ea generează fenomenul entopic, adică o invazie de arbuști, ierburi, un desiș de crengi, de fire nevăzute, pe care artistul le vede și le desenează cu o migală de neimaginat. Numai la Aman am mai văzut această migală de a desena și picta frunze. Ca totul să ducă de la aceste imagini realiste la forme abstracte și surrealiste.

Am avut revelația unei gridophanii artistice, adică a unei rețele de relații nevăzute între elementele naturii. Cu alte cuvinte, artistul revelează o rețea de legături între vizibil și invizibil. Ca un fel de autopsie a corpului uman, care la microscop ne dezvăluie o sumedenie de fire, de legături pe care nu le percepem cu ochiul liber. Orice univers este o gridophanie, iar Marchuk a aplicat anatomia unui element uman, viu, la întreaga natură. Și această țesătură de forme duse la extrem capătă o expresie abstractă, atinge experiențele suprarealiste.

Dacă un Victor Brauner, de pildă, și alții din școala surrealistă românească pot fi definiți prin forme ingenioase, fantastice, fără legătură cu realitatea, Ivan Marchuk ne arată, fără dubii, că toate aceste cuceriri ale abstracționismului au legătură cu realitatea, că în natură se află ceea ce nouă ni se pare a fi abstract sau artificial. În plastica mondială nu am decât un exemplu asemănător, Van Gogh, care vede totul prin mii de fibre, care devin un vertij al naturii. Ca și cum artistul sesizează mișcarea materiei nevăzute. Mai există poate o experiență asemănătoare, pointilismul, prin care artiști ca Seurat văd lucrurile prin milioane de puncte.

Mai există un element biographic în viața lui Marchuk, experiența de la Cernobîl, când el a vizitat zona și a redat-o prin astfel de imagini, ale unor corpuri umane reduse la forme multitubulare. Acest fapt i-a atras critici în epocă, fiind văzut ca o abatere de la realismul socialist, a fost persecutat, nu a fost primit în Uniunea Artiștilor Plastici, ceea ce l-a făcut să emigreze în Australia, apoi în SUA. Marchuk a explicat că tehnica sa picturală se numește „plontanism”, un neologism derivat după cuvântul ucrainian care desemnează verbul „a țese”.

Realizarea unei astfel de picturi este o lucrare foarte migăloasă, presupune o răbdare titanică, să redai firele nevăzute ale vieții, care, în evoluția lor, devin ca în seria Voice of My Soul, unde formele tubulare capătă și expresii umanoide, fără să fie zombie, ci stranii ființe, ca în plastica lui Bosch.

Expoziția de la Ukrainian Institute este o mare lecție pentru arta modernă, care este înecată în kitsch, în tot felul de instalații tehnoide, fără legătură cu arta, cu tot ce știm că înseamnă linie, desen, culoare.

Ori asta presupune talent. În lipsă de talent, apar tot felul de experiențe, pe lângă artă, care nu au nici măcar calitatea de experiment. Expoziția lui Ivan Marchuk a fost o adevărată revelație. Azi artistul trăiește la Kiev, iar opera sa se află în multe muzee ale lumii. Îmi iamginez deja cum reprezintă el invazia rusească, precum o rețea dementă de ființe tubulare, orci, care distrug viața!

Grid Modorcea, Dr. în arte