Ultimii șase ani de viață obscuri și tragici ai poetului nostru național Mihai Eminescu

Geniul lui Mihai Eminescu s-a manifestat și în activitatea de gazetar mai puțin cunoscută. Cinci din cele șaisprezece volume ale Operei publicate sub îngrijirea prof. Perpessicius (perioada 1870 – 1883 și 1888 – 1889) reprezintă opera publicistică. Articolele politice ne dezvăluie a doua latură a personalității sale. Eminescu nu s-a mulțumit doar a scormoni trecutul. El a prezentat atât vremea lui cât și perspectivele viitorului ca un mare vizionar. Problema Transilvaniei l-a pasionat încă din tinerețe. În perioada 1869/1872, ca student la Viena, publică primele articole în revista “Federațiunea” din Pesta. Sub pseudonimul Varro, Eminescu susținea autonomia Transilvaniei, condamnând cu vehemență dualismul austro-ungar: “Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egală îndreptățire a națiunii noastre față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aborigenitatea noastră și spiritul secolului: cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?”. A mai scris oare vreun român în vremea aceea atât de lămurit și de curajos ca tânărul Eminescu?

Drumul normal al propășirii noastre naționale trebuia să ducă de la unitatea sufletească la cea politică; pentru acest lucru este necesară mai întâi unitatea culturală care să pregătească cu prudență întregirea politică a neamului; aceasta era dogma fundamentală a gândirii eminesciene.

În 1871 Eminescu devine alături de prietenul său Ioan Slavici, sufletul Serbării de la Putna, încercând să adune la mormântul lui Ștefan cel Mare suflarea românească din provinciile risipite și ocupate vremelnic.

În articolele sale referitoare la Transilvania, Eminescu era perceput ca un naționalist pentru că lupta pentru idealurile de unitate națională ale românilor din Transilvania și Bucovina. Naționalismul lui trebuie înțeles în contextul epocii în care a trăit. Cele mai progresiste figuri ale secolului al XIX – lea erau ca și el luptători împotriva puterilor multinaționale care înglobau națiunile, îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor și tradițiilor popoarelor sub ocupație, oprimând milioane de oameni prin forță. “Orice intelectual român de atunci nu putea fi decât revoltat, adică naționalist” spunea academicianul Ioan Aurel Pop în discursul său (Eminescu și Transilvania sau Elogiul culturii naționale românești) din 24 ianuarie 2022 ținut în Aula Academiei Române. “Acuza adusă lui Eminescu este falsă, arată lipsa unei gândiri istorice și este gravă inclusiv din perspectivă contemporană”, mai preciza vorbitorul. A fi naționalist în epoca lui Eminescu, însemna a-ți iubi țara și neamul și a lupta pentru libertatea și demnitatea lui.

Lipsit de resurse materiale, Eminescu a fost obligat să-și asigure existența din munca de gazetar colaborând la diferite publicații. Angajat la Timpul (ziarul Partidului Conservator) ca redactor și apoi redactor – șef (1877 -1883), el a reușit să transforme acea publicație modestă de partid într-un ziar de audiență națională și de înaltă clasă jurnalistică. Forma în care și-a îmbrăcat ideile politice, economice, culturale și pasiunea cu care le-a exprimat arată o documentare temeinică de arhivar și o cunoaștere profundă a problemelor acelor vremuri zbuciumate în care a trăit. Eminescu a practicat jurnalismul ca o ocazie de a face cititorilor o educație politică. Pentru el, legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național.

Problema Transilvaniei a constituit pentru Eminescu o temă majoră în gazetărie. Prin articolele sale publicate la Timpul (România și Austro-Ungaria, Autonomia Ardealului, Drepturile românilor din monarhia habsburgică, Pretențiuni maghiare, etc.), Eminescu a devenit cel mai reprezentativ și mai înflăcărat gazetar care trata corect problema Transilvaniei din acea perioadă, devenind o țintă a tuturor dușmanilor României ce urmăreau și urmăresc și astăzi să ne dezbine neamul, să distrugă unitatea noastră națională folosindu-se și de cozile de topor din interior.

În vara anului 1883, într-o atmosferă tensionată, sub amenințări din partea Austro – Ungariei și a Germaniei (condusă de Otto von Bismarck) elita politică de la București (liberali și conservatori) sprijinită de regele Carol I se pregătea să realizeze o alianță secretă cu aceste puteri. Prin acest pact se dorea ca România să nu-și mai revendice Transilvania. Pentru semnarea acestui tratat era fixată ziua de 28 iunie 1883.

Intelectualilor ardeleni, care se aflau în număr mare la acea vreme în București, li s-a interzis să se mai asocieze și să protesteze pentru drepturile românilor din Ardeal. Condiția semnării acestui pact secret cerea amorțirea vocii celor din București pentru Transilvania.

Cea mai incomodă persoană ce trebuia redusă la tăcere era Eminescu. El nu putea fi convins sub nicio formă să renunțe la ideile sale, fiind unul dintre membrii activi ai Societății Cultural Patriotice “Carpații” înființată în 1882 și alcătuită în majoritate din studenți ardeleni aflați în București. Această Societate milita activ pentru unirea politică și culturală a românilor de pe întreg cuprinsul dacic. P.P.Carp, junimistul filogerman, aflat la Viena (pentru a perfecta acel tratat) îi transmitea lui Maiorescu: “Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Comanda se cerea executată; Eminescu trebuia eliminat din presă și din viața culturală a țării. Având în vedere că poetul devenise o personalitate foarte puternică în viața publică, eliminarea unui ziarist atât de cunoscut și de mare valoare era mai greu de realizat și atunci i-au înscenat “nebunia”.
În dimineața de 28 iunie 1883 (zi fatală), Ecaterina Szőke Magyarosy (prima soție a lui Ioan Slavici) inventează o ceartă cu Eminescu (aflat în gazdă în casa lui Slavici). Aceasta îi trimite lui Maiorescu un bilet prin care-l anunță că Eminescu a “înnebunit”. Titu Maiorescu, fără a se convinge personal de adevăr, în aceeași zi, îi rezervă poetului pentru o lună un loc la ospiciu, spitalul privat de psihiatrie al doctorului Alexandru Șuțu (Sutzu). Îl cheamă pe poet la el; nu-l întreabă nimic despre incidentul cu soția lui Slavici și-l trimite la Sediul Societății “Carpații” (unde poliția făcea percheziții). Eminescu nu se duce la Sediul Societății ci la Capșa (un local de lux din București) unde se afla și sediul Ambasadei SUA, dorind să-l întâlnească pe ambasadorul Eugene Schuyler, un fervent apărător al drepturilor omului. Aici i se întinde poetului o cursă de către un agent provocator plătit, Grigore Ventura, un ziarist mediocru, pe care I.L. Caragiale îl ridiculizează în personajulRică Venturiano din “O noapte furtunoasă”.

Pentru a face credibil zvonul despre boala psihică a poetului, Grigore Ventura inventează o poveste mincinoasă (auzită și văzută doar de el pe care o lansează în opinia publică), anume că Eminescu ar fi ținut acolo un discurs naționalist înflăcărat, că a amenințat-o pe soția patronului localului cu un pistol și că ar fi strigat că vrea să-l împuște pe rege; apoi completează că tot el, Ventura, l-ar fi dus pe poet la baia publică Mitrasevki ca să-l liniștească. În realitate, poetul s-a dus singur la baia publică. Dacă ar fi fost adevărată această scenă, ea trebuia să apară și în procesul verbal al poliției, precum și în memoriile soției patronului de la Capșa în care nu se găsește această relatare imaginară.

De la baia publica Eminescu a fost luat cu forța de doi agenți infiltrați în Societatea “Carpații” (Siderescu și Ocășeanu) și dus la Spitalul lui Șuțu unde poetul avea deja rezervat locul.

Dr. Șuțu acceptă internarea fără niciun act, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l consulte pe pacient și-i pune diagnosticul de “manie acută” (dovadă buletinul medical semnat de dr. Șuțu).

Practic ziua de 28 iunie 1883 în care conducătorul ziarului Timpul este reținut și internat în ospiciul lui Șuțu a fost declarată oficial de autorități ca debutul morții intelectuale a poetului.

Prevăzând parcă evenimentele ce vor urma, în ultimul său editorial, Eminescu vorbea despre condiția libertății presei și a jurnalismului. În articolele sale el dezvolta adevărate teorii sociale, economice și politice incomode momentului ce se pregătea atunci la cel mai înalt nivel ca România, prin semnarea tratatului cu Austro – Ungaria, să renunțe la teritoriul românesc al Transilvaniei. Ziaristul de geniu a cărui operă publicistică promova idei profunde de politică națională, fiind împotriva copierii modelelor din afară, devenise incomod și periculos, în concluzie, trebuia oprit și scos în afara vieții publice.

Pentru poetul nostru național au urmat șase ani de agonie (1883 – 1889), perioada cea mai tragică, dar și cea mai obscură a vieții lui Eminescu.

Investigațiile de arhivist ale profesorului Nae Georgescu de peste 15 ani au scos la iveală momentul fatidic al datei de 28 iunie 1883, ziua condamnării la moarte civilă a poetului și ziaristului de excepție Mihai Eminescu (Nae Georgescu “A doua viață a lui Eminescu”, Ed. Europa Nova, București, 1994). Lucrurile nu se vor clarifica, spune autorul (Op. Cit., p. 41) atâta timp cât eminescologii vor fi preocupați doar de poetul național, fiind cu grija separată publicistica eminesciana. Se știe că după Al Doilea Război Mondial, opera publicistică a lui Eminescu a fost interzisă, atunci nu trebuie să ne mire nici apariția după 1989 a unor detractori care-i contestă opera.

Deși între anii 1881 – 1883 poezia eminesciană se afla în apogeul ei creator, Istoria Literaturii Române (studiată ani de-a rândul în facultate) marca anul 1883 ca debutul unei boli grave ce motiva încetarea activității creatoare a poetului. Acest sfârșit prematur, la numai 33 de ani, a fost pus pe seama delanșării unui sifilis congenital, moștenit pe linie maternă, asociat cu excesul de alcool, cafea și surmenaj intelectual care ar fi dus la o demență acută și paralizie generală.

La oficializarea acestui diagnostic au contribuit medici (unii chiar de prestigiu – Gheorghe Marinescu), biografi, foști prieteni, dar și destui dușmani. Abia după mulți ani, cercetători de prestigiu în domeniul medical au demonstrat că acest diagnostic, acceptat atâția ani de opinia publică și critica literară a fost total greșit.

La fel de falsă a fost și lansarea ideii că în acea perioadă obscură de șase ani (1883 – 1889) Eminescu n-ar mai fi creat nimic. Existența celei de-a doua lăzi cu manuscrise (alta decât cea ajunsă la Maiorescu) despre care vorbește și Ilarie Chendi, infirmă acest lucru. În această ladă s-au găsit manuscrisele perioadei 1884 – 1889. Primul cercetător adânc cunoscător al bolilor psihice, Dr. psihiatru Ion Nica, în cartea sa “Eminescu, structura somato – psihică” (București, 1972), arată că Eminescu nu a suferit nici de epilepsie psihică, nici de schizofrenie, nici de sifilis, alcoolism sau paralizie generală (diagnostice greșite, rău intenționate, ce i s-au pus) ci de o psihoză maniaco – depresivă generată de o sensibilitate excesivă care s-a accentuat în final din cauza intoxicării cu mercur, tratament greșit ce i s-a aplicat ulterior.
După 108 ani de la moartea poetului, în 1997, un alt renumit cercetător, neuropatolog, Dr. Docent Ovidiu Vuia, pe baza fișelor și rapoartelor medicale, a informațiilor lăsate de constatările medicilor care l-au consultat și l-au tratat pe Eminescu la Viena, București, Iași și Botoșani, face dezvăluiri cutremurătoare. Rezultatele în urma cercetării arată că Eminescu nu a fost victima unui lues (sifilis), ci a unui sindrom maniaco – depresiv, diagnostic pus foarte corect de cei doi medici de la spitalul Ober Dőebling din Viena, Dr. Leidesdorf și de Dr. Obersteiner unde poetul a fost trimis în 1884 la insistențele unor prieteni. Dr. Obersteiner care l-a tratat pe Eminescu confirmă că toate simptomele pacientului sunt de natură afectivă, generate de o suprasolicitare intelectuală și emoțională, drept pentru care îi pune poetului diagnosticul de psihoză maniaco – depresivă și îi recomandă tratament cu sedative și reținerea de la excese de orice fel, dovadă că poetul părăsește spitalul aproape complet vindecat.

Dacă Eminescu ar fi moștenit sifilisul (conform diagnosticului fixat de medicii români), această boală s-ar fi declanșat la 10 – 15 ani, nu la 33. Mai mult, pacientul ar fi manifestat o scădere a capacității creatoare, a calităților intelectuale, ori evoluția bolii nu atestă acest diagnostic, deoarece poetul a continuat să creeze și în această perioadă.

În 1884 Ioan Slavici vorbea despre “un om cu o minte limpede”. Anita Bose, autoarea unor studii eminesciene, elogia forța intelectuală a lui Eminescu, din perioada respectivă, în traducerea gramaticii sanscrite și a Glosarului comparativ după Franz Bopp, elaborarea acestei lucrări fiind opera unei minți lucide, inteligente, analitice, de mare putere creatoare.

Că starea mentală a lui Eminescu nu era deloc dezorganizată ne-o confirmă și Iosif Vulcan în articolul “Suveniruri bucureștene” (vezi “Familia” 1884) în care autorul este încântat de lectura unor poezii citite de poet la Junimea pe care abia aștepta să le publice în revista “Familia”.

În acea perioadă, marcat de boală, Eminescu continuă să publice. După întoarcerea de la Viena scrie poezia “La Steaua”. În 1886, în urma unei recidive, starea sănătății se agravează și este internat la Mănăstirea Neamțului. În urma tratamentului poetul își revine spectaculos. Scrisorile către Alexandru Vlahuță și Iacob Negruzzi confirmă acest lucru. La Neamț scrie poezia dedicată Veronicăi Micle “De ce nu-mi vii”.

În 1887 Eminescu se retrage la Botoșani, la sora Hanrieta. Aici va începe sfârșitul poetului. Eminescu ajunge pe mâna unui individ, dr. Iszac care-i pune diagnosticul ce va fi preluat de istoria literaturii române: sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă.
Contrar tuturor preceptelor medicale care arătau că mercurul este toxic și total contraindicat în tratamentul sifilisului, dr. Iszac îi administrează doze uriașe de mercur visând să scrie o lucrare despre cazul Eminescu cu care să intre în analele medicinei “și a intrat” comițând un malpraxis grav; numele lui va rămâne pentru veșnicie legat de moartea poetului (Ovidiu Vuia, Op. Cit., p. 84).

Dacă tratamentul cu mercur ar fi fost evitat, Eminescu ar fi trăit, mai precizează dr. Vuia. Până și George Călinescu, cel mai mare eminescolog interbelic nu s-a gândit că ar fi putut fi indus în eroare de un asemenea diagnostic “greșit”. Într-un articol pe care el însuși îl descoperă în România liberă din 1888 citindu-l, recunoaște că Eminescu, în acel articol, “arată multă chibzuință a judecății și o liniște, în sfârșit, a concepțiunii, încât nimic nu te-ar face să bănuiești că sunt scrise de un om care până deunăzi privea lumea cu ochii rătăciți” (Viața lui Eminescu, Ed. Junimea, col. “Eminesciana”, Iași, 1977, p. 357).

Pentru că poetul se simțea tot mai rău, Veronica Micle îl ia pe Eminescu din spitalul în care dr. Iszac l-a folosit pe poet drept cobai și-l reinternează la București la Spitalul dr. Șuțu unde din păcate se continuă în mod eronat tratamentul cu mercur. La 15 iunie 1889, Eminescu moare din cauza unei endocardite, consecință a intoxicației cu mercur și nu a pietrei aruncate de Petre Poenaru (așa cum fals ni s-a inoculat ani de-a rândul).

Poetul nu a avut parte nici după moarte de o procedură corectă din punct de vedere medical, de un examen histopatologic care să stabilească cauzele morții. Din raportul oficial ambiguu nu reiese clar cauza morții (Ov. Vuia). La autopsia din 16 iunie 1889 dr. Tomescu și dr. Marinescu au motivat că nu au putut studia creierul pacientului întrucât o asistentă neglijentă l-a uitat pe o fereastră deschisă și acesta s-a descompus rapid. Pe actul de deces apar doar amprentele digitale a doi martori analfabeți din personalul spitalului.

Se pare că ultima dorință a poetului înainte de a muri a fost să bea un pahar cu lapte pe care medicul de serviciu i l-a strecurat prin vizeta metalică a celulei.

Credem că despre perioada tragică și obscură a ultimilor șase ani de viață ai poetului (între debutul declarat al morții intelectuale – 28 iunie 1883 și moartea fizică – 1889) nu s-a spus totul. Eminescu a murit cu zile. Viața lui s-ar fi putut prelungi printr-o îngrijire adecvată și un tratament corect. Acest lucru probabil nu s-a dorit pentru că poetul fiind dublat de publicistul vizionar care avea în suflet vocația întregirii neamului s-a opus cu îndârjire intereselor acelor “pături suprapuse” ce încercau să subordoneze țara politic și economic imperiilor străine.

Mihai Eminescu a fost cel mai mare dușman al politicii antinaționale, dorind o Românie mare și modernă, cu o civilizație și cultură proprie, crez pe care și-l exprimă în poezia “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… ”

Oare când va putea fi spălată această pată neagră de pe obrazul culturii române spunând lumii adevărul despre ultimii șase ani de viață obscuri și tragici ai poetului nostru național?…

Prof. Aurora ILIE