Agresivi și relaxați

Turneul de Grand Slam de la Wimbledon, fiind fără bătălia pe puncte, pe locuri în clasament (la sfârșit, sportivii își păstrează aceleași locuri cu care au intrat în turneu), ne-a oferit și satisfacții mai deosebite, căci am putut vedea și altfel de jocuri, ceea ce rar se întâmplă în acest sport al jocului „nobil” pe bani. Fiind pe bani mulți, frumosul joc industrializat i-a făcut pe majoritatea sportivilor să fie agresivi, să lovească puternic și imparabil mingea, ca să facă puncte. Jocul de plăcere aproape că a dispărut.

Acest fel dual de comportament poate fi ilustrat de meciul dintre belgianca Kristen Flipkens și Simona Halep, din turul doi. Flipkens, o sportivă cu o lungă carieră, ajunsă la vârsta de 36 de ani, juca meciul de adio, ultimul meci de simplu, pe terenul pe care, în 2013, a jucat semifinala turneului, pe când Halep voia să treacă în turul trei fără emoții, să meargă mai departe, fiindcă ținta ei este trofeul. Și am văzut un meci rarisim, între o jucătoare relaxată, care nu mai avea nimic de câștigat, și una disperată, care trage tare. Halep mânca pământul, avea o poziție joasă, mereu pânditoare, înclinată, toate loviturile ei erau ca din pușcă, voiau să-și îngroape adversara, după regula pe care o declară („în fiecare zi îmi împing limita să fiu mai agresivă și să joc mai ofensiv”). Iar Flipkens ce-mi făcea? Se juca. Ea a demonstrat că tenisul este un joc, nu o competiție a disperării. Toate loviturile ei erau ca într-un dans, ca într-o mișcare de balet, ea era mereu cu zâmbetul pe buze, adică inteligentă, cu lovituri bine plasate, tăiate, o sarabandă de lovituri măiestre, care o trimiteau pe Halep acasă.

Sigur, după un astfel de meci, Halep chiar că trebuia să-și facă bagajul din lumea tenisului. Ea nu a jucat niciodată așa de artistic. Fiindcă pentru ea tenisul nu e un joc, ci un mijloc de a câștiga bani și puncte. Dar nu și respect. NU și apreciere unanimă. Dovadă aplauzele frenetice ale spectatorilor care au însoțit-o pe Kristen și care au aclamat-o la sfârșit minute în șir în picioare. Kristen juca relaxat, inteligent, cu toate mingile gândite și plasate liber, fără emoție, iar la fiecare punct magnific se bucura ca un copil. Ea pierdea ghemul, dar în acel ghem avea un punct al ei unic, artistic, pentru care se manifesta cu entuziasm, ridica pumnul, sărea, făcea rotocoale pe teren, se bucura de parcă ar fi câștigat marele trofeu. Și pentru spectatorii care iubesc jocul, l-a câștigat. Ea e campioana la Wimbledon. Pur și simplu a umilit-o pe Halep, altfel nu se explică de ce după 5-2 în primul set și 4-1 în al doilea, s-a lăsat să fie bătută?! Pentru că, dacă bătea, nu ar mai fi fost ultimul ei meci, ar fi trebuit să continue turneul, să joace și în turul 3, dar fiind anunțat ca ultimul ei meci, trebuia să piardă la puncte, să câștige doar un loc în inimile spectatorilor. Să fi fost un meci aranjat? NU cred. Altfel nu se explică încordările lui Halep, stilul său disperat, mereu agresiv, care nu admite replică, care nu admite să piardă. Dar Kristen i-a demonstrat că ea a învins, chiar detașat, și că i-a făcut cadou lui Halep victoria, fiindcă pe ea nu o mai interesa așa ceva, ea voia doar să-și scoată ochelarii și să plângă de fericire pe umerii lui Halep. Kristen e singura jucătoare care joacă cu ochelari speciali, par ochelari de soare, dar sunt de vedere! Seamănă cu ochelarii înotătorilor. Oricum, îi dădeau un aer extraterestru.

Acest meci seamănă până la un punct cu partida dintre Iga Swiatek (21 de ani) și Alizé Cornet (32 de ani), cea care a eliminat-o în optimi pe Halep la Australian Open. Iga voia să-și continue invincibilitatea, 37 de jocuri consecutiv câștigate (prima din istorie în acest top), să câștige și Wimbledonul, de aceea a jucat numai agresiv, crispat, pe când Alizé nu avea nimic de pierdut, s-a jucat, ca și Kristen, a făcut o partidă-spectacol, cu mingi uluitoare, unele păreau vrăjitorii, un fel de hocus-pocus, față de care Iga nu a avut replică. În setul 2, Iga a condus cu 2-0, apoi a pierdut 6 ghemuri la rând (!), având în față o jucătoare care numai râdea și se manifesta spectaculos. Jucătorii relaxați câștigă întotdeauna, fiindcă nu sunt focusați pe puncte, pe victorie, și lovesc mingea fără complexe, imprevizibil.

Aș face o listă cu jucători agresivi sau disperați și jucători ai jocului de plăcere:

Tsitsipas vs Kirgyos, Monfils

Halep vs Sorana Cîrstea

Nadal&Djokovic vs Alcaraz

Rușii vs jucătorii francezi

Ramos vs Schwartzman

Iga Swiatek vs Emma Răducanu, Alizé Cornet

Nemții vs italieni (in special Fognini, Berrettini)

Sârbii vs polonezi

Sabalenka vs Coco Gauff

Africanii vs australieni

Americanii vs Murray

Asiaticii vs europeni

Categoric, cel mai agresiv dintre toți este grecul Tsitsipas, el joacă de parcă asta ar fi viața lui, fiecare punct îl joacă pe viață și pe moarte, ca pistolarii în western, cum zicea Woody Aleen că e tenisul, un front de luptă. El nu are nici un zâmbet, nici un moment de relax, de bucurie. Ca și cum nu ar mai exista viață și în afara tenisului. Dovadă cât de frustrat a fost în timpul meciului cu Kyrgios, pe care încerca să-l lovească cu mingea, să-l accidenteze (a lovit un spectator). Iar la conferința de presă l-a numit „bătăuș” pe Kyrgios, care în tot meciul nu a avut nici o ieșire nepotrivită, și-a văzut de joc, de jocul-spectacol, de ceea ce știe el bine să facă, să arate că tenisul este un joc, nu o ghilotină. Alde Tsitsipas vor să elimine din tenis jocul-spectacol și pe jucătorii-artiști, precum Monfils, Murray și mai ales pe Nick Kyrgios, care este un unicat, jocurile sale fac deliciul spectatorilor, care, când joacă el, umplu arenele până la refuz. Disperatul grec nu vedea că pe Nick îl aclamau, iar pe el îl fluierau? Sau nu auzea?! Tot ce face Kyrgios este un model de a folosi mijloacele acestui sport, pe care le stăpânește la perfecție, pentru a dovedi că jocul trebuie să fie o plăcere, nu o agresiune, o pierdere a minților, fiindcă mai toți sportivii agresivi nu mai sunt normali, cu vârsta ajung la niște ticuri paranoice.

Desigur, această clasificare nu este rigidă. Un jucător agresiv are momente de plăcere, iar un jucător cu totul relaxat, ca Alcaraz, are momente de agresivitate. Meciul Sinner-Alcaraz a fost un model de tenis-spectacol, mai ales setul 3, câștigat la tie-break de Carlito, cum îi zic spaniolii noului lor idol. Sinner a învins, fiindcă a fost mai calculat, cu mai puține greșeli neforțate. În general, spaniolii au aceste calități mixte, precum Nadal, îmbină jocul în forță cu plăcerea pasării adversarului. La fel Serena, Paula Badosa, Coco Gauff și multe alte jucătoare bune. Ce frumos ar fi să vedem meciuri de dublu, în care să se înfrunte cele două extreme!

Numai faptul că tenisul a devenit o industrie, o mare fabrică de câștigat averi, jocul și-a pierdut din spectacol, din latura estetică, jucătorii sunt obligați să învețe să joace agresiv, să bată, să câștige puncte și trofee. E un tăvălug inevitabil, pe care nimeni nu-l mai poate opri, nici restricțiile pandemice, nici cele militare, ca războiul din Ucraina. Dovadă că în ciuda veștilor rele de pe front, ucrainencele sunt nelipsite din turnee. Mai puțin Elina Svitolina, care, încă de la începutul invaziei țării sale, nu-și mai revine, plânge a jale. Iar „Moscova nu crede în lacrimi”. Continuă masacrul. Cine-i va pune capăt? Nici nu-i pasă că la Wimbledon are loc un mare spectacol al vieții, o manifestare de splendoare sportivă, în timp de rușii nu joacă, sportivii lor sunt înrolați și trimiși pe front! Dar viața trebuie să învingă.

Grid Modorcea