11 iunie 1780 – A aparut, in limba latina, prima gramatică a limbii române – “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” de Samuil Micu și Gheorghe Șincai

11 iunie 1780 – A aparut, in limba latina, prima gramatica a limbii romane – “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” de Samuil Micu si Gheorghe Sincai.

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu – d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene.

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș – d. 2 noiembrie 1816, Sinea) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.

Preocuparea de a strânge limba română în corsetul unei gramatici unanim acceptate îi bântuie pe intelectualii Țărilor Române multă vreme, până la apariția, în 11 iunie 1780, a „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, lucrarea revoluționară a doi învățați, Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Micu, nepotul ilustrului episcop Inochentie Micu-Klein, era un intelectual rafinat, teolog, filosof, traducător și istoric, autor al unei „Istorii a românilor”, iar bunul său prieten și fost coleg de școală, Gheorghe Șincai, era un apostol al cunoașterii de carte în satele românești din Ardeal. Un adevărat poliglot, acesta a făcut cercetări extinse în marile biblioteci europene, cu scopul de a cerceta originea și istoria românilor. Ambii, devotați slujitori ai Bisericii Unite, s-au străduit să-și apere conaționalii în vremuri potrivnice, prin puterea condeiului lor. Făcuseră și alții încercări de a concepe o gramatică română, precum Dimitrie Eustatie Brașoveanul (la 1757) sau arhimandritul Macarie, dar lucrarea celor doi rămâne indiscutabil prima lucrare serioasă în domeniu. Mândri reprezentanți ai Școlii ardelene, cei doi aleg să-și scrie lucrarea în limba latină. În primul rând, pentru cu doreau să demonstreze originea latină a limbii române și, în al doilea rând, pentru că la vremea respectivă latina era limba universală a mediului științific european. Desigur, limba latină nu se potrivea mereu particularităților de rostire specifice limbii române, dar scopul era nobil căci, conform lui Iorgu Iordan, „Pe lângă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai limbii latine să învețe românește și mai ales să-și dea seama de originea latină a limbii noastre.” Mulți au observat că lucrarea celor doi cărturari era imperfectă, iar fonetica română se simțea oprimată în chingile limbii latine, înrudită, dar nu identică, mai ales atunci când era vorba de fonetică.Dar scopul era atins, iar sămânța fusese plantată, inspirându-i și pe alții, ca Ienăchiță Văcărescu, care scrie în 1787 „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor Grammaticii rumâneşti”, Radu Tempea, cu a lui „Temeiurile gramaticii românești”, de prin 1815- 1820, sau Constantin Diaconovici-Loga, cu „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor”, din 1822. Tempea, de exemplu, rămânea tributar grafiei chirilice, străină spiritului limbii române, atât de oropsite în Transilvania, în timp ce „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” avea ca principal scop demonstrarea latinității ei. În 1805, Șincai scria fără a lăsa loc de interpretări: „În «Gramatica» noastră «daco-romană» ne-am străduit a demonstra în tot felul formarea limbii române din latină și, totodată, pe cei ce cunosc bine latina să-i învățăm româna printr-o metodă mult mai ușoară și pe o cale mai scurtă.”