Filmul de weekend: Carbon, o comedie dulce-amară. Moldovenii ne bat și la filme [VIDEO]

Moldovenii spun despre ei că-s glumeți, credincioși, chibzuiți. Dar recunosc și că le place să petreacă, fiindcă iubesc viața. Restul românilor spun despre moldoveni că o țin tot într-o veselie, că-s săraci și că le place să piardă vremea. Iar dacă moldoveanul e mai tot timpul pus pe șagă, atunci basarabeanul e fără îndoială cel mai hâtru dintre români. Asta poate pentru că istoria i-a încercat greu pe oamenii din această parte de țară și când nu te poți lua la trântă cu soarta, cel mai bun lucru pe care-l poți face este să tragi un râs zdravăn. Sau o beție. Sau și una și alta.

Cam astea au fost primele gânduri care mi-au trecut prin minte după ce am văzut filmul ”Carbon”. Și m-am mai gândit că pe moldovean îl recunoști de la o poștă după grai. Iar când asculți un basarabean, locul său de baștină devine și mai evident pentru că limbajul lui e presărat nu doar cu regionalisme uneori arhaice, ci s-ar putea să mai trântească și câte-un cuvânt rusesc. Sau mai multe, pe măsura deceniilor de influență exercitate de dominația marelui imperiu cotropitor de la est. Cu toate astea, nu-ți trebuie dicționar și nici nu trebuie să urmărești în mod obligatoriu subtitrarea la ”Carbon”.

Lumea satului basarabean, cu defectele și calitățile ei, cu oamenii mereu ”supt vremi”, vorba cronicarului, are un aer familiar. Un primar care face tot felul de învârteli și vrea să dea bine la politicienii de la ”centru”, care-l pot propulsa în funcție; un popă care sfințește Mercedes-uri și ciupește de pe unde poate ca să o ducă bine; un polițist care n-are nicio treabă cu legea și ordinea, un bișnițar care profită de credulitatea și sărăcia mușteriilor, oameni care muncesc la tutun sau pun mâna pe armă ca să-și facă un trai; o fată care are ambiția să meargă să facă școală la oraș și un tânăr tractorist care e gata de orice ca să aibă o casă și să se însoare cu ea. Acestea sunt, în mare, tipologiile din ”Carbon” și, dacă le izolăm de context, ele sunt universal valabile. Ar putea trăi în orice sat din lumea asta.

Doar că, în filmul ”Carbon”, e greu să nu integrezi povestea în context. Mai ales că în derularea evenimentelor intervin și niște KGB-iști. Imediat după generic, contextul e clar și explicit conturat: 1992, republica Moldova, în vremuri tulburi de conflict transnistrean – catalogat de unii drept război civil, de alții doar un război ”al bețivilor”. Dima află de la televizor că e nevoie de soldați și îl roagă pe Vasea, un consătean, să-l ducă pe front, sperând că astfel statul îi va răsplăti eroismul și va primi o locuință unde să se așeze la casa lui cu Ileana, fata la care visează. Vasea știe cam cum stă treaba cu eroismul și că poți muri ca un fraier, pentru că el a luptat în Afganistan și s-a lămurit. Acceptă totuși să-l ducă pe Dima cu mașina pe front, însă pe drum, la marginea satului, găsesc un cadavru carbonizat. Nu știu al cui este – o fi fost rus, o fi fost moldovean, Vasea știe una și bună: mortul trebuie îngropat creștinește.

Poți face un film de aproape două ore în care să plimbi de colo colo un trup carbonizat, să îi sapi groapa, apoi să-l dezgropi? Poți porni de la un fapt aparent banal și să reconstitui prin intermediul lui o întreagă epocă?

Regizorul Ion Borș demonstrează că se poate. Mărturisește că avea doar 2 ani la vremea când se petrece acțiunea din film, dar că tatăl lui a luptat în războiul din Transnistria și i-a povestit de multe ori cum a fost pe-atunci. Când a început să stea de vorbă cu oameni ca să documenteze subiectul, credea că îi va ieși un film serios, greu, căci evenimentele în sine erau tragice. Numai că realitatea din teren i-a dat planurile peste cap și l-a convins că moldoveanul pune preț mai mare pe haz decât pe necaz. Mai o poveste șugubeață, mai un trafic cu rachiu, și uite-așa ”Carbon” n-a mai fost dramă, a ieșit o comedie dulce-amară.
De savurat pe-ndelete, din 7 iulie, în cinematografe.

”Carbon” a primit Premiul Publicului la TIFF și este propunerea republicii Moldova la premiile Oscar.

NapocaNews