O nouă lovitură cumplită primește cultura română: la nici o lună după moartea lui Alex Ștefănescu, pleacă și Nicolae Manolescu, liderul criticii și istoriei literare din România, un continuator ilustru al marii pleiade a criticilor români, începând cu Titu Maiorescu. Nu o dată a declarat că l-a avut ca reper pe George Călinescu, iar ca bun organizator de echipă pe George Ivașcu, directorul „României literare”, unde Manolescu ținea rubrica de critică literară, ca apoi să conducă el revista până la moarte.
L-am cunoscut bine pe Nicolae Manolescu, pe Niki, cum i se spunea între prieteni. Îl credeam nemuritor. L-am cunoscut mai bine la Vila Scriitorilor de la Neptun, unde mergem în fiecare vară cu copiii. Nu o dată, fetele mele s-au jucat cu fetița lui, pe care a iubit-o nespus. De câte ori ne întâlneam la sediul Uniunii, în biroul său, mă întreba ce mai fac fetele mele, iar el îmi arăta poza cu fata lui. Nu discutam literatură, discutam despre copiii noștri. Statura lui înaltă, chipul mereu senin, cuvântul său elegant, discreția absolută îl propulsau ca un model de intelectual, un reper de felul cum trebuie să fie imaginea elitei naționale. Toate întâlnirile pe care le-am avut cu Nicolae Manolescu sunt memorabile. Era un om atât de plăcut, fiindcă emana cultură, toată ființa sa radia spirit. Era imposibil să nu te îndrăgostești de un asemenea om. Când a candidat la președinția USR, l-am votat din tot sufletul, fiindcă, față de conducerea anterioară, securistă, fripturistă (Eugen Uricaru), el promitea o schimbare radicală, prin valoare și transparență.
Și avea un umor nemaipomenit. Dovadă că îi plăcea să fie criticat. Poate că nici apropiații lui nu știu acest lucru. Când i-am dat cartea Spiritul Critic, i-a plăcut ce am scris pe frontispiciu: „Iubiți-i pe cei ce vă critică”, așa cum la Delphi scria „Cunoaște-te pe tine însuți”. Pe cine o să mai iubim, cine ne va mai critica? România a fost mare în perioada interbelică fiindcă atunci călăuza ei era Spiritul Critic, când am avut mari critici, pe care apoi comunismul i-a decimat, iar post-decembrismul nu a avut puterea să-i pună la loc, s-a tot degradat, breslele s-au transformat în găști. În breasla literară, a rămas doar Manolescu și o mână de cronicari din jurul lui. Acum e un mare gol în România. Scriitori avem mii, dar nu și critici de valoare. Un critic ca Manolescu face cât o mie de scriitori. Fiindcă numai Criticul le fixează scriitorilor locul în istoria literaturii și numai el poate să lumineze viitorul, așa cum a făcut Maiorescu și cum a încercat fără succes Manolescu.
În Istoria literaturii neînregimentate, Niki este personaj principal. În ea am povestit tot ce mă leagă de Nicolae Manolescu și tot ce mă desparte. Nu s-a supărat că l-am încondeiat încă de la New York (vezi Uniunea Scriitorilor se autosuspendă?), ba s-a amuzat copios de povestirea pe care i-am dedicat-o: Abrambureala domnului Niki, pe care am publicat-o și în presă (vezi „Napocanews” și „Jurnalul Bucureștiului”), dar și în ultima carte, cu numărul 125, Ideale, pentru că în ea prevăd moartea sa fulgerătoare, stopul cardiac la 84 de ani. Cauza o constituie faptul că s-a implicat total în administrația Uniunii Scriitorilor, ca președinte al ei, cu mai multe mandate. A pus mult suflet! I-am prevăzut că acest tip de alegeri și realegeri, de schimbări ale statutului, nu sunt bune, o să-l scoată din Uniune pe copârșeu, așa cum s-a întâmplat și cu Mihnea Gheorghiu, președintele „etern” al Uniunii Cineaștilor. Bătălia pe care Nicolae Manolescu a dus-o sistematic, ani de zile, cu noua generație de scriitori, care l-au contestat, i-a fost fatală. I-am și spus odată cât regret că de la Istoria critică a literaturii române (lansată în 2008 la „Gaudeamus”), pe care a scris-o foarte greu (25 de ani!), nu a mai scris nimic notabil, adică a scris, a scris memorii la tribunal, în nesfârșitele procese pe care Uniunea le-a avut cu cei care voiau să o schimbe din rădăcini. Mă înspăimântă gândul că aceștia joacă acum țonțoroiul, se bucură de moartea lui. Ce se va alege din Uniune după plecarea lui Niki? E de neînlocuit. Alex era un biet satelit față de steaua care a fost Nicolae Manolescu și care lumina tot orizontul.
Sigur că îmi pare rău că nu a mai scris, că a abandonat rubrica de cronică literară, adică nu a mai citit cărți (a ținut o cronică politică!). Cum să nu-mi pară rău când i-am dat un teanc de cărții (orice carte care îmi apărea, i-o duceam la sediul Uniunii) și nu a citit nici una?! A citit, în schimb, regretata Dana Dumitriu, prima lui soție, o ilustră critică literară, care mi-a făcut o cronică memorabilă la romanul Paznic la Turnul Babel. Ultima carte pe care i-am dus-o lui Niki a fost Vânturarița (124), inspirată din zona Râmnicului, unde s-a născut el. Era vâlcean, din centrul mistic al României. Mă așteptam să aibă o reacție față de profeția mea cu O Nouă Geneză. Dar n-a fost să fie.
Niki era criticul meu preferat, autorul căruia îi citeam săptămânal rubrica de lectură, fiindcă aveam mereu ceva de învățat. Era un clasicist, o voce autoritară, care bătea departe. S-a identificat cu literatura română. El era România pe Arca literaturii. Era românismul în literatură, mare patriot, ca tatăl lui. NU era religios, dar dacă ar fi fost, ar fi fost de natură catafatică. Mă întrebam însă, la un moment dat, dacă această carieră literară și universitară îi este vocația adevărată, dacă o consideră esențială, fiindcă o parte din critica mea se referă la faptul că nu a avut intuiția literaturii neînregimentate, că i-a onorat deplin pe scriitorii înregimentați!? În ce măsură mai poate fi judecată valoarea unei opere literare dacă autorul ei este înregimentat, de pildă, membru al CC al PCR, ca Titus Popovici, D.R.Popescu și mulți alții?! I-am propus să avem în „RL” o dezbatere de idei pe această temă înregimentat-neînregimentat. Așteptam invitația. Dar n-a fost să fie. Oricum, eu mi-am imaginat-o și am dezvoltat-o în Istoria mea. Nu mă îndoiesc că Manolescu ar fi aderat la ea, fiindcă era o minte deschisă, receptivă, plină de surprize. Însă el a trăit o mare dramă intelectuală, între a fi și a nu fi critic, între a fi președintele scriitorilor și a fi președintele țării.
Nu mică mi-a fost durerea când l-am văzut pe Niki cum și-a abandonat vocația de critic pentru politică. Dacă citiți cum este prezentată plecarea lui, cu fișa lui de viață, nu se discută despre cărțile lui, despre viziunea critică asupra literaturii române, despre analiza pe care o face literaturii în trilogia Arca lui Noe, unde împarte genurile estetice în categoriile Doric, Ionic și Corintic, ci despre omul politic, care a candidat la președinția țării, care a fost senator de Sibiu etc. Pentru guvernanți, aceste funcții efemere contează. Nu faptul că Nicolae Manolescu a fost un lider incontestabil al literaturii române, un mare spirit, care a avut o tresărire de vocație atunci când s-a retras din politică, fiindcă și-a dat seama cât de mizerabil se practică ea în România. Într-un număr al „României literare”, explică chiar, într-un amplu interviu, ce a însemnat pentru el aventura politică. Eu am salutat decizia lui de a abandona această cale nefericită, mă bucuram că va reveni la matcă, dar a sărit din lac în puț, din politica țării în politica Uniunii, unde n-a mai rezistat, și-a încheiat mandatul pe copârșeu.
Elita culturii românești primește o grea lovitură prin plecarea lui Nicolae Manolescu. Dacă o țară nu are elită, își pierde identitatea. Și elita se creează în jurul marilor spirite, cum a demonstrat Maiorescu. Suntem atât de fragili, moartea ne ia la ea când nu ne așteptăm, uneori fulgerător. Ce lasă Nicolae Manolescu în urmă? La Uniune lasă ordine, dar e ca o pojghiță de gheață, e fragilă, sub ea se întrezărește deja haosul, mișcări subversive, fiindcă Uniunea nu mai are în momentul de față o personalitate ca aceea a lui Nicolae Monolescu, o valoare în care să crezi, un reper de urmat. Cei care se aflau în jurul președintelui nu au valoarea lui, sunt carieriști, funcționari cu nume de speriat, „directori” precum Gârbea, Baros, Gongu (Voncu), niște umbre palide față de marele plecat. Nimeni din suită nu are o operă, care să impună, care să stârnească respect. O să preia probabil interimar președinția Varujan Vosganian, care patinează mai mult pe culoarele politicii decât pe cele literare. Dar vânătorii stau la pândă. Vai de revistele literare ale Uniunii!
Nu ne rămâne decât să citim cărțile lui Nicolae Manolescu, să aflăm secretele conviețuirii în libertate, să revenim cu toată forța creatoare de la statutul de gașcă la statutul de breaslă. Uniunea trebuie să aibă puterea de a fi un model neînregimentat, de a fi o Arcă a lui Niki, care să lumineze orizontul țării, să fie oglinda ei în eternitate.
Grid Modorcea, Dr. în arte
