O minune la înmormântarea preotului clujean Liviu Brânzaș – mărturisitor din închisorile comuniste

La începutul anilor `90, ca student la facultatea de istorie din Cluj-Napoca, am avut onoarea de a-l cunoaște personal pe preotul Liviu Brânzaș, duhovnicul membrilor Asociației Foștilor Deținuți Politici, vechi luptător anticomunist trecut prin gulagul și calvarul închisorilor regimului totalitar. Erau anii în care se organizau numeroase evenimente comemorative, simpozioane istorice de demascare a regimului comunist, simpozioane tematice, parastase și întruniri ad-hoc la anumite locații publice sau acasă la foști deținuți politici. Din mijlocul acestor adunări cu conotații memorialistice și de restaurare a adevărului istoric am observat un preot ortodox cu privirea blândă, dar fermă și ținuta dreaptă ca un brad din Munții Făgăraș. Avea calitatea de a fi în același timp jovial și distant, prietenos cu măsură impunea respect prin atitudine. Știu că foștii deținuți politic vorbeau de cucernicia sa cu foarte mare deferență și admirație. La o astfel de întrunire comemorativă l-am cunoscut pe părintele Liviu Brânzaș. În același timp când îți întindea mâna te și binecuvânta. Noi tinerii de atunci ieșiți de pe băncile școlilor comuniste priveam cu admirație la acest preot care a trecut prin calvarul temnițelor comuniste și ne făcea spiritual legătura cu o lume pe care nu am cunoscut-o, lumea perioadei interbelice, în care s-a format elita intelectuală a României. Atunci i-am descoperit pe Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Petre Comarnescu, Nicolae Steinhardt, Eugen Ionescu, Nae Ionescu și pe părintele Liviu Brânzaș, care făcuse mulți ani de pușcărie. Atunci am aflat de la el, în serile lungi de iarnă în sediul AFDPR Cluj sau la taberele de educație creștină de la Piatra Craiului, despre Sfinții Închisorilor, despre demnitatea unor români care nu au acceptat marxismul și comunismul adus în România de tancurile sovietice. Când vorbea părintele Liviu Brânzaș toată lumea tăcea și asculta cu atenție. Toți știam că are să ne spună lucruri importante din calvarul gulagului, dar și despre calea de urmat pentru mântuirea neamului omenesc și românesc. Niciodată, noi cei tineri, nu ne săturam de povestirile sale despre suferința celor din închisori și lupta lor pentru mântuirea omului și neamului. Eram solidari cu suferința lor atroce, care o percepeam ziditoare sufletește și mântuitoare. De la el am aflat că doar calea crucii este drumul drept pentru a împlini țelul vieții, adică Învierea și mântuirea noastră ca individ și comunitate. Părintele Liviu Brânzaș m-a simpatizat din prima. Poate vedea în ochii mei dorința sinceră de cunoaștere a semnificației jertfei celor din închisorile comuniste. De numeroase ori venea la întâlnirile organizate de tinerii clujeni, pe subiectul rezistenței creștine anticomuniste, însoțit de un alt mărturisitor și jertfelnic al temnițelor comuniste: Nicolae Trifoiu, colegul de celulă la Aiud al lui Valeriu Gafencu. În acele simpozioane tematice, noi tinerii post-decembriști ne-am adăpat la izvorul de apă vie a cunoașterii rezistenței poporului nostru la comunism și despre sensul unei istorii creștine. Am trăit atunci, împreună cu colegii mei de generație, o autentică teologie a istoriei. Pe acești mărturisitori și martiri ai temnițelor comuniste i-am cunoscut personal și ne-au inspirat o telelologie a istoriei noastre. Am dat mâna cu ei, le-am sorbit cuvintele în conferințe și manifestări comemorative și am petrecut serile la un pahar de vorbă până noaptea târziu, însetați de cunoașterea adevărului istoric despre o rezistență creștină mirabilă și mântuitoare la comunism, pe care nu o învățam în manuale sau la cursurile facultății de istorie. Se desfășura în fața noastră o istorie vie mărturisită de cei care au trăit-o și au suferit atroce pentru apărarea credinței și bisericii. De la acești martori ai istoriei am aflat că România a fost țara care s-a opus cel mai puternic instaurării comunismului, un regim străin de tradițiile noastre, care dorea să distrugă fibra națională și credința noastră creștină. Atunci am înțeles de la Liviu Brânzaș sau Nicolae Trifoiu că regimul comunist nu a fost un fenomen doar economic, ci era o formă de ateism instrumentalizat de a impune o lume fără națiuni și fără Dumnezeu. În fapt, după 1944 am asistat în România la un război duhovnicesc a transcendentului împotriva imanentului, o luptă dintre lumină și întuneric și dintre bine și rău. Cei care au dus acest ”război nevăzut” au fost acești ”bătrâni” martiri și mărturisitori din temnițele comuniste pe care am avut privilegiul să-i cunosc personal. Ei au preferat să se jertfească, să fie niște ”neînfrânți”, chiar dacă din punctul de vedere al vieții sociale au pierdut tot, carieră, familie, libertate. Au ales calea unei lupte hristice, iar după gratii au fost trăitori ai libertății întru Hristos. Ei au înțeles foarte bine sensul și țelul vieții, ceea ce ne-a lăsat Valeriu Gafencu pe patul de moarte pământească: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”. Părintele Liviu Brânzaș, cu blândețea și răbdarea sa caracteristică, își făcea mereu timp să vină ca să se întâlnească cu noi tinerii clujeni pentru a ne vorbi despre jertfelnicia colegilor săi de martiriu, despre lupta împotriva comunismului ateu. Atunci nu am prea înțeles datorită tinereții și lipsei de experiență, ceea ce a însemnat răul pe care l-a adus comunismul în România și în lume, cunoașterea întregului adevăr a venit pe parcurs în urma lecturării unei întregi bibliografii despre universul concentraționar românesc. Atunci, din păcate, deși am fost emoționați de întâlnirea cu acești supraviețuirii martiri ai închisorilor comuniste, nu am înțeles așa de bine importanța întâlnirii cu acești adevărați martiri intrați în patericul românesc. Părintele Liviu Brânzaș nu refuza nicio întrunire comemorativă, niciun simpozion dedicat Sfinilor Închisorilor și nici un parastas oficiat pentru colegii săi de suferință trecuți la cele veșnice. Mai întâi ne privea prin lentilele ochelarilor cu ochii pătrunzători și apoi ne spunea despre torturile fizice și sufletești prin care au trecut datorită comuniștilor care doreau să-l scoată pe Hristos din inima și mintea românilor și să îndepărteze pe români de biserica strămoșească. Țelul comunismului era de face un om nou, fără credință în Dumnezeu, într-o societate în care bisericile să nu mai existe. Pentru comuniști omul nou era un mancurt fără istorie, tradiție, memorie și credință, un fel de robot supus imanentului și politicii moscovite. Până în ultimele zile ale vieții sale pământești părintele Liviu Brânzaș a răspuns cu da la solicitările tinerilor creștini clujeni. În vara lui 1998 am organizat două simpozioane despre martirii anticomuniști, unul în sala sindicatelor de pe B-dul Eroilor nr. 16, iar altul într-un sediu al administrației locale de pe str. Moților, la care au participat sută de tineri. Presa plătită de noii privatizați, foștii securiști, au criticat dur manifestările noastre punându-le etichete cunoscute, devenite recurente, dovadă că adevărul despre Sfinții Închisorilor nu mai putea fi înăbușit de membrii fostului regim comunist. Părintele Liviu Brânzaș a participat la amândouă evenimentele în reverenda sa neagră, fericit și împlinit ca să depună mărturie în fața istoriei unor tineri care au înțeles sensul luptei și jertfei celor din temnițele comuniste. Era slăbit dar fericit. Apoi pe 3 septembrie 1998 vestea a căzut ca un fulger. Părintele Liviu Brânzaș a decedat, la la doar 68 de ani. Atunci, în tinerețea mea imberbă, mi s-a părut o vârstă ”matusalemică”, acum realizez cu durere că părintele era încă foarte tânăr și în putere și putea să mai trăiască ca să ne lase mărturii-document despre lupta anticomunistă și calea vieții omului întru Hristos. Abia atunci am realizat ceea ce am pierdut.

Liviu Brânzaș s-a născut la 16 decembrie 1930 în localitatea Sâniob, judeţul Bihor. Acest sat este la graniță cu Ungaria și are și azi o populație majoritar maghiară. Tânărul Liviu Brânzaș a urmat şapte clase secundare la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuş. În anul şcolar 1947-1948, Liviu Brânzaş este contactat de membri ai mişcării de rezistenţă anticomunistă în scopul recrutării. Un an mai târziu, intră în conflict cu directorul liceului în care învăţa pe motiv că nu se putea acomoda noului cadru politic. Liviu Brânzaş refuza să se încadreze în mişcarea de tineret comunistă. În septembrie 1949 este reţinut de Securitate şi interogat în legătură cu unii membri ai mişcării de rezistenţă şi presupusă activitate legionară în anul 1946, pe vremea când era găzduit împreună cu un alt coleg, Alexandru Mărăscu, la Finiş. Este eliberat după o lună, pentru ca în februarie 1950 să plece pe şantierul din Valea Drăganului, judeţul Cluj. Pe motiv că ar fi primit un fitil şi patru capse de la Stanciu Petre, student medicinist şi membru al rezistenţei anticomuniste, la 15 noiembrie 1951 Liviu Brânzaş este reţinut din nou. De data aceasta a fost inclus într-un lot de 24 inculpaţi, majoritatea tineri, elevi, studenţi, absolvenţi de studii secundare. În anchetă, permanent, este acuzat de activitate legionară şi participare la mişcarea de rezistenţă anticomunistă, deşi la percheziţia făcută la domiciliu nu i se găsise nimic. ”Din documentele de arhivă nu reies aceste culpe, iar mare parte din declaraţii conţin marotele specifice Securităţii” scrie istoricul Adrian Petcu. Liviu Brânzaș prin Sentinţa nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Oradea primește o condamnare la 25 de ani muncă silnică pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. Trece prin gulagul comunist la minele de la Baia Sprie şi Cavnic (martie 1953 – ianuarie 1954) şi penitenciarele de la Jilava (ianuarie 1953), Oradea (decembrie 1953, 1955), Gherla (martie 1954-1955, martie 1957) şi Aiud (iulie 1955-1957 şi 1958-1964). Liviu Brînzaș nu a cedat presiunilor gardienilor și participat la greva deţinuţilor de la Aiud, motiv pentru care este mutat la Gherla, unde i se administrează hrană în mod artificial. De asemenea, Liviu Brânzaș refuză să se implice în reeducarea de la Aiud, din această cauză cunoscând izolarea pentru mai bine de 100 de zile. La Aiud îl cunoaşte în mod direct pe părintele Dumitru Stăniloae, de la care primeşte lecţii de teologie şi care mai târziu îl vor ajuta să-şi urmeze calea preoţiei. A refuzat cu demnitate reeducarea propusă de comandantul Gheorghe crăciun, devenind unul dintre neînfrânții de la Aiud. La 31 iulie 1964 – în urmă cu 50 de ani – este eliberat din Zarca penitenciarului Aiud.(Adrian Nicolae Petcu, Memoria Bisericii, Ziarul Lumina). După eliberare, tânărul mărturisitor nu cedează presiunilor regimului și continuă pe plan teologic lupta cu ”imperiul răului”: comunismulul. În anul 1968, Liviu Brânzaș este admis pe primul loc la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, iar după primul an de studii este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică. Este preot-paroh timp de 22 de ani în parohiile: Iacobeni, Tureni şi Suceagu. Totodată refuză să se supună interdicţiei de a face catehizarea copiilor, deoarece a considerat componenta creştină a educaţiei, ca pe o latură fundamentală şi definitorie a neamului românesc. Am cunoscut foști enoriași ai părintelui, care mi-au spus că au devenit ortodocși practicanți datorită lecțiilor de cateheză din parohiile pe unde a trecut preotul Liviu Brânzaș. Era deci un preot dedicat și cu har așa cum se spune în popor. El a înțeles misiunea sa.

La un an de la moarte, în anul 1999 a fost publicată cartea “Martor într-un proces moral” care cuprinde majoritatea articolelor sale publicate în diferite ziare şi reviste, şi o parte din cuvântările rostite la Congresele A.F.D.P.R. Abia după trecerea la cele veșnice a părintelui Liviu Brânzaș am citit capodopera sa memorialistică ”Raza din catacombă”, apărută la Editura Scara. Târziu am înțeles cu adevărat cine a fost și cu cine m-am intersectat în viața mea lumească, părintele Liviu Bânzaș, un adevărat sfânt al închisorilor. Lucrarea sa memorialistică se citește cu emoție și cutremur și reprezintă o mărturie zguduitoare despre gulagul comunist, care a dorit să distrugă credința în Dumnezeu. Să i-o scoată din inimă și minte cu cleștele torturii și ideologiei ateiste. În rândurile cărți descoperim mărturii de pateric. Despre părintele Aurel Lazarov din Hârşova, pe care Brânzaş l-a întâlnit la mina Cavnic depune o mărturie zguduitoare: „Deşi poartă ochelari, îi merge faima a fi cel mai bun perforator de la Cavnic… Părintele este un om plăcut şi ponderat. Nu l-am văzut niciodată râzând. Doar câte un zâmbet discret îi lumina uneori faţa. Acest duhovnic cu spirit misionar avea să sfârşească în închisoare… La Aiud s-a îmbolnăvit de meningită şi a fost internat la infirmeria penitenciarului. Boala s-a dezlănţuit cu virulenţă şi a intrat într-o fază galopantă. Foarte curând, părintele a intrat în agonie. Fraţii de suferinţă din jurul lui au fost martorii unui dialog dramatic între muribund şi un interlocutor invizibil. Convorbirea stranie a început printr-o interogaţie, repetată la anumite intervale: -De ce, Doamne, de ce?… Era marea întrebare pe care o pune orice suflet în faţa iminentei plecări spre Eternitate. Cine ştie ce tainice răspunsuri primea muribundul, că de la un timp, a pronunţat, repetând: -Ştiu, Doamne, ştiu!… Când ultimele energii ale fiinţei s-au stins şi convulsiile au încetat, parcă din depărtările spre care îi era purtat sufletul, a izvorât suspinul supremei împăcări: Înţeleg, Doamne, înţeleg!… Aşa a trecut în veşnicie robul lui Dumnezeu, preotul Aurel, duhovnic neînfricat al temniţei şi ocnei“. Tototdată, Liviu Brânzaș ne-a lăsat o mărturisire scrisă zguduitoare despre cum au petrecut deținuții anticomuniști în măruntaiele pământului Noaptea de Înviere, cu lămpașele aprinse. Imaginea e filocalică la Paștile din 1953.„Săptămâna Patimilor are în închisoare un alt ecou decât în libertate. Acolo unde nu este suferinţă, lumea este copleşită de pregătirile materiale pentru praznic. Aici, în împărăţia durerii, totul se concentrează pe trăirea semnificaţiei religioase. Drumul spre galerie, spre adâncuri, se parcurge cântându-se imnuri religioase. Răsună bolţile subterane de cântările: «Cu noi este Dumnezeu», «Sfinte Dumnezeule» şi altele. Ocnaşii care merg în şir, purtând lămpile ce scânteiază în joc de lumini şi umbre de-a lungul galeriilor învăluite în beznă, par nişte pelerini ce merg spre un tărâm plin de taine. Aşa treceau, odinioară, creştinii primelor prigoane, prin labirintul tainic al catacombelor. Ocnaşii de astăzi sunt cei mai buni fraţi cu prigoniţii şi martirii de atunci, căci şi sufletele lor se înalţă spre cer din adâncul catacombelor. În Vinerea Mare se ţine post negru. Nu se mănâncă nimic şi nu se bea apă, deşi în adâncul ocnei se lucrează din greu şi, în multe locuri, în căldură tropicală. Nu-i nimic! În ziua în care Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi, trebuie să răbdăm şi noi“. Liviu brânzaș și camarazii de suferință trăiesc acel Paști din mina Cavnic, cu o emoție ce nu a mai trăit-o, niciodată, nici după eliberare. Suferința i-a apropiat de Lumina Învierii: În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului: – Veniţi de luaţi Lumină! Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet…La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote… Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!” Părintele Liviu Brânzaș a făcut parte din biserica luptătoare, iar Sfinții Închisorilor sunt parte a Bisericii nevăzute, care alături de îngeri biruiesc puterile celui rău. Biserica luptătoare și Biserica nevăzută sunt una singură, sobornicească, pentru cei vii și adormiți al cărei cap este Hristos. Liviu Brânzaș a mărturisit credința ca un misonar printre tineri, pentru a ști calea de urmat pe drumul mântuirii. Liviu Brânzaș a fost raza din catacombe, speranța pentru generația tânără că Lumina iese biruitoare.

Moartea lui Liviu Brânzaș a zguduit întreaga suflare creștină a Clujului. În ultimii ani, părintele trăia în comuna Baciu de lângă metropola clujeană și oficia slujbe la biserica din localitate. Vestea trecerii la cele veșnice s-a dus în toate colțurile patriei. La înmormântarea din 5 septembrie 1998 au venit sute de creștini și foști camarazi de închisoare din toate colțurile țării. Trupul neînsuflețit a fost pus pe catafalc la biserica ortodoxă din localitate. La catafalcul său s-au închinat peste o mie de oameni, iar trupul i-a fost dus cu trăsura trasă de cai până la cimitirul din comună pe un deal pitoresc. În urma căruței, în primele rânduri, eram noi tinerii creștini care l-am cultivat și iubit, toți cei care am participat la conferințele, seminariile și comemorările oficiate de părintele Liviu Brânzaș. Printre cei care l-au condus pe ultimul drum mai erau frații Condurache, liderii AFDPR, jurnalistul Ovidiu Guleș, și liderii organizațiilor creștin-patriotice din România de atunci. Vremea era foarte caldă și soarele ardea puternic. Era un superb început de septembrie numai așa cum sunt începuturile de toamnă la Cluj-Napoca, cu o lumină specifică ca și mierea. Am urcat cu toții pe dealul din spatele bisericii, unde era un cimitir nou, un tăpșan cu iarbă verde înconjurat de o livadă de pruni. Aerul era calm și fierbinte, nu bătea niciun fir de vânt, iar noi cei mai tineri căutam firava umbră a prunilor, față de ”bătrânii” din închisori care stăteau verticali în jurul pământului reavăn al gropii. A avut loc slujba de pecetluire a mormântului, preoții și cei prezenți plângeau în focul arzător al zilei de septembrie. Când au coborât sicriul cu trupul părintelui Liviu Brânzaș în groapă toți foștii colegi din închisorile comuniste au cântat ”Imnul celor căzuți”, pe versurile lui Simion Lefter: ”Plânge printre ramuri luna,/Noptile-s pustii,/Cãci te-ai dus pe totdeauna,/Si n-ai sã mai vii…/Bate vântul peste ape…” Atunci s-a petrecut un fenomen inexplicabil. Din colțul cimitirului înspre mormânt l-am putut observa. Acest fenomen (sau minune), cum o puteți numi, a fost filmat de P.B. pe o casetă VHS. Când au început ”bătrânii” camarazii de suferință să declame versurile lui Simion Lefter și să fie coborât în mormânt sicriul cu trupul părintelui Liviu Brânzaș a început să bată un vânt cu o putere năprasnică, neașteptat, deși aerul era fierbinte și cerul senin, iar soarele sus pe cer. Prunii au început să se clatine iar crengile și frunzele dansau în vânt producând un foșnet puternic tremurător de frunze și lemne lovite. Pur și simplu cei care aveau pălării sau șepci pentru soare le-au fost luate de vânt. Tot acest vânt a venit inopinat și a suflat puternic până ce au culcat prunii din cimitir. ”Fenomenul” a durat doar pe timpul cântecului și punerii în groapă a sicriului, care a fost pecetluit de un preot. După ce versurile au amuțit instant vântul s-a oprit, iar prunii au redevenit drepți în soarele arzător. La masa de parastas, după slujba înmormântării, desfășurată la o terasă din comună, cu toți am discutat despre acest fenomen-minune din timpul cântării, care a pornit și s-a oprit doar pe timpul rostirii versurilor. S-a considerat că a fost momentul când Liviu Brânzaș și-a luat de la cei prezenți – La revedere!

Ionuț Țene