Diavolul este în detalii

Rareori un lider militar sovietic nu a inclus în memoriile sale declarații critice și chiar acuzații la adresa României în general și a lui Nicolae Ceaușescu în special. În același timp, toți acești lideri militari au fost doar interpreți, dar niciunul dintre ei nu a aparținut vreodată nivelului strategic de conducere. Dintre „păsările” de zbor superior, poate doar Șeful Statului Major al Forțelor Armate Întrunite (JAF) al Pactului de la Varșovia, generalul de armată Anatoli Gribkov, și-a permis să mormăiască despre generalii români, dar a contrastat puternic cu aprecierile înalte. de cooperare militară sovieto-română pe care a exprimat-o la întâlnirile personale cu Ceauşescu. Nici scandalul diplomatic izbucnit după ce ofițerii de contrainformații ai Securității au reținut un general sovietic sub acuzația de spionaj împotriva României, la a cărui soluționare au participat personal Leonid Brejnev și Nicolae Ceaușescu, nu a zdruncinat relațiile sovieto-române. Bucureștiul a asigurat că un grup de 300.000 de trupe române va fi la momentul potrivit la dispoziția comandantului șef al Forțelor Aliate ale Pactului de la Varșovia. Partea sovietică a asigurat că nu are îndoieli cu privire la cursul ferm al comuniștilor români. Diavolul era în detalii.

 

Totul a început cu faptul că până în 1947, când comuniștii au venit la putere în România, Uniunea Sovietică nu avea niciun sprijin de încredere în societatea românească. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 1,17 milioane de oameni (8,5% din populația țării) au trecut prin forțele armate regale, marea majoritate dintre acestea luptand de partea germană. După ce România a trecut de partea coaliției anti-Hitler, doar aproximativ 130.000 de oameni s-au alăturat armatei, inclusiv foști prizonieri români recrutați în lagărele sovietice. Procesele de luptă de clasă și confiscarea proprietății private din România au dus la o rezistență armată de lungă durată în regiunile muntoase ale țării, unde sentimentele anticomuniste s-au răspândit în rândul populației locale. Este suficient să spunem că comandantul Grupului Carpați al Armatei Naționale de Rezistență (GCRNA), Ion Ogorana, a fost capturat de serviciile speciale române abia în 1976 – după treizeci de ani de vânătoare de oameni!

Cu toate acestea, România nu a trăit niciodată ceva asemănător cu evenimentele din Ungaria din 1956. Armata română s-a dovedit a fi extrem de de încredere, iar poliția a controlat toate aspectele societății nu mai rău decât NKVD pe vremea lui Stalin. Ce a fost în România care să nu fie în Ungaria? Răspunsul va părea ciudat – aceștia sunt ucraineni.

Cele două „mâni drepte” ale lui Georgiou-Deja

Viitorul șef al comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost eliberat din închisoare odată cu sosirea trupelor sovietice. Nu avea nici o organizare clară de partid, nici resurse. Partea sovietică, care a ocupat România, ar fi putut ajuta serios, dar beneficiarul acestui ajutor ar fi putut foarte bine să fie altcineva. Gheorghiu-Dej încă nu a preluat conducerea Partidului Comunist din ţară. Pe scena istorică au apărut în acest moment doi româno-ucraineni – şeful serviciilor speciale, Gheorghe Pintilie, şi ministrul de război, Emil Bodnaras.

Primul dintre ei a preluat lichidarea „Siguranței” regale și formarea unui departament independent de securitate a statului în cadrul noului Minister al Afacerilor Interne – „Securitatea”. În decembrie 1952, trupele Securității erau în număr de 123.268 și erau destul de semnificative în comparație cu structurile similare ale altor regimuri pro-Stalin din Europa de Est. Bazându-se pe un asemenea aparat represiv, Pintilie a făcut tot posibilul pentru a-l aduce pe Gheorghiu-Dej la puterea unică în România, ucigându-și personal concurenții de partid. A provocat o adevărată groază în rândul comuniștilor români și a fost „promovat” de la conducerea serviciului de informații abia în 1963. Nu a existat nicio pedeapsă pentru ceea ce a făcut, iar Pintilie a trăit liniștit până la moartea sa în 1985, primind o pensie de partid.

Emil Bodnarash provenea dintr-o familie mixtă ucraineană-germană. Din numele său german este clar că mama lui germană a jucat un rol important în creșterea fiului ei. Naționalitatea era însă în mod tradițional determinată de tată, mai ales că atitudinea față de ucrainenii din România era loială, iar față de germani după primul război mondial – negativă. Datorită tatălui său, care era funcționar public de nivel mediu, Emil a putut să primească o bună educație și să devină ofițer de artilerie – acest lucru era extrem de prestigios în societatea românească interbelică. Dar semințele unei bune cariere militare au fost rupte – în 1932 Bodnarash a făcut o trecere ilegală a frontierei în URSS, de unde s-a întors doi ani mai târziu și a fost arestat sub acuzația de trădare. Deja în închisoare, el s-a recunoscut ca cetățean al URSS și angajat al informațiilor sovietice, ceea ce a ajutat la reclasificarea acuzației de la trădare „supusă executării” la spionaj și la îmbunătățirea condițiilor de detenție.

Această pagină a vieții lui Bodnarash rămâne extrem de confuză. Astăzi, istoricii militari români sunt de acord că motivul prăbușirii carierei militare a lui Bodnaras a fost caracterul său aventuros neîngrădit, care a dus la un conflict cu un membru al familiei regale conducătoare (eventual pentru o femeie). Bodnarash nu a manifestat nicio simpatie pentru opiniile comuniste la acea vreme. În timpul șederii sale în URSS, a lucrat ca contabil în aparatul Komintern și, cel mai probabil, a avut legătură cu informațiile sovietice, dar nu există detalii despre activitatea sa de informații în continuare în România. Acest lucru a fost facilitat de însuși Bodnaraș, care a „curățat” arhivele poliției române. După moartea lui Bodnaras, în seiful lui au fost găsite documente Siguranza referitoare la perioada arestării și a șederii în închisoare. El a vrut clar să fie găsite doar aceste documente, care i-au confirmat autobiografia de partid, iar totul a fost distrus.

Bodnarash s-a angajat activ în lucrări subterane în interesul lui Gheorghiu-Dej, atrăgând susținători din rândul ucrainenilor români. Este semnificativ faptul că a programat apariții în timpul slujbelor religioase din Biserica Greco-Catolică din Ucraina. Până în 1946 era deja „mâna dreaptă” a lui Gheorghiu-Dej. Având în vedere experiența secretă a lui Bodnarash, se pare că Moscova îl considera „omul nostru din București”. Combinația acestor doi factori i-a permis lui Bodnăraș să devină ministru al Forțelor Armate ale României în 1947 (în 1972, această funcție va fi redenumită „ministru al apărării naționale”).

Fondator al Armatei Populare Române

La sfatul „prietenilor săi sovietici”, Bodnarash a stabilit imediat un curs pentru desființarea completă a vechii armate române. În procesul de reducere a forțelor armate, aproape toți cei care au participat la ostilitățile de partea Germaniei au fost demiși. Ulterior, mulți foști ofițeri ai armatei regale au fost reprimați sau emigrați. În special, 107 generali au fost închiși sau uciși. Cei care au rămas au fost lipsiți în mod demonstrativ de drepturi și de pensii militare. Semnificativ este faptul că în august 1964 erau oficial doar 73.286 de veterani de război în România (2.437 de ofițeri, 2.434 de subofițeri și sergenți, 68.415 de militari). Restul de sute de mii de participanți la război au devenit „foști”, vegetand în clasele inferioare ale societății socialiste românești.

 

Alții noi au fost pregătiți în grabă pentru a înlocui personalul expulzat din armată. De exemplu, au fost organizate cursuri de un an pentru comandanții juniori pentru muncitorii și țăranii care doreau să primească gradul de ofițer primar. Numărul total de cadeți care au urmat astfel de pregătire în 1949-1950 a fost de 12.000-13.000 de persoane. Desigur, o astfel de reformă militară nu putea decât să ducă la o prăbușire a eficienței luptei. Potrivit Statului Major Român, în decembrie 1946, în întreaga armată, doar 24 de plutoane de infanterie și 32 de tunuri puteau fi considerate pregătite de luptă – în total 3.523 de militari. Cu toate acestea, în condițiile ocupației sovietice, Bodnarash a putut face acest lucru fără teamă, dar după scurt timp au apărut forțe armate complet noi. În 1951, puterea Armatei Populare Române (ARN) era determinată la 250.000 de oameni în timp de pace (dintre care erau deja 215.000) și 700.000 în timp de război.

În același timp, armata era din ce în ce mai politizată. Emil Bodnarash a fost cel care și-a datorat cariera rapidă viitorului „geniu al Carpaților” Nicolae Ceaușescu . Bodnarash nu numai că l-a deosebit de alți comuniști de rând, dar i-a acordat și gradul de general și l-a prezentat și pe Gheorghiu-Deja. Acest lucru ia permis lui Ceauşescu să devină şeful departamentului politic al ARN şi să intre în Comitetul Central al partidului.

Din aproximativ 1955, acțiunile grupului Gheorghiu-Deja au început să simtă o înclinație spre național-comunism. Conducerea română dorea să transforme țara dintr-o țară preponderent agricolă într-un gigant industrial. Armata urma să devină un aliat important în sistemul Pactului de la Varșovia, dar cu sarcini proprii și sub comandă națională.

Nu toate planurile aveau înțelegere reciprocă cu URSS, așa că în timp ce Bodnaraș pregătea retragerea trupelor sovietice din România, acest lucru nu a fost demonstrat public. Retragerea a fost efectuată în 1958 într-o atmosferă atent pregătită. Conform planului aprobat de Statul Major al ARN, la plecarea trupelor sovietice din garnizoanele Brăila, Galați, Focșani, Râmnicu Sărat, Boboca, Janka, Alekseni, Radna Lipova au fost organizate sărbători și mitinguri ale prieteniei româno-sovietice. , Arad, Timisoara, Baragan, Constanta si Iasi. Conform devizului aprobat, pe cheltuiala bugetului militar al României, cadourile memorabile erau destinate întregului militari sovietici, de la soldat la general. Însuși Gheorghiu-Dej, la o recepție în cinstea finalizării retragerii armatei sovietice din România, a subliniat că țara sa rămâne o verigă puternică în lagărul socialist. În același timp, un alt val de represiuni s-a măturat în țară sub conducerea lui Pintilie, pentru ca în societate să nu se facă iluzii că regimul comunist slăbise odată cu plecarea trupelor sovietice.

După aceasta, Gheorghiu-Dej și Bodnăraș au devenit preocupați de limitarea influenței sovietice în România. În 1957, numărul trupelor române destinate Forțelor Aliate ale Pactului de la Varșovia a fost redus, iar numărul consilierilor militari sovietici din România a fost redus (la 24 de persoane). În anul următor, 1958, toți consilierii rămași au părăsit țara. Trimiterea ofițerilor români în instituțiile militare sovietice de învățământ pentru pregătire a încetat brusc (același lucru este valabil și pentru angajații Securității). Având în vedere experiența sa de cooperare cu informațiile sovietice, Bodnarash știa foarte bine la ce fel de ofițeri de recrutare puteau fi expuși în timpul studiilor, așa că le-a limitat în mod deliberat călătoria în URSS. La 1 decembrie 1955, din 1.794 ofițeri ARN cu studii academice, doar 107 au studiat în URSS, iar din 27.072 absolvenți ai școlilor militare, doar 186 au absolvit școlile sovietice.

Ulterior, ARN a restaurat trupele de infanterie de munte, unitățile de aruncătoare de flăcări și pușcașii marini, care fuseseră anterior desființate la recomandările părții sovietice. Pe baza batalionului de pază al Ministerului Apărării din București a fost reabilitat Regimentul 30 Infanterie Gărzi, fost Garda Regală. În cele din urmă, pașii finali pentru restabilirea trăsăturilor naționale specifice inerente armatei în epoca regală au fost revenirea la unitățile de infanterie de munte a beretei și uniformei tradiționale, desființate după cel de-al Doilea Război Mondial, și înlocuirea căștilor sovietice în ARN cu noua cască M.73, care a repetat coifurile armatei regale române M.34. Din 1963, Bucureștiul a limitat participarea trupelor străine la exerciții pe teritoriul României, permițând doar evenimente de cartier general. În 1968, sub influența evenimentelor cehoslovace, au fost create în România Garda Patriotică și trei noi divizii.

„Cardinalul gri”

Majoritatea evenimentelor de mai sus din ARN au avut loc sub Nicolae Ceauşescu. Deși puțini oameni trezesc simpatie pentru personalitatea lui Ceaușescu, trebuie amintit că însăși Uniunea Sovietică a jucat un rol important în ascensiunea lui la putere. După cum am menționat mai sus, Moscova nu a avut personal român de încredere, așa că a ascultat opinia lui Emil Bodnarash. La rândul său, el a contribuit la cariera rapidă militară și de partid a lui Ceauşescu, recomandându-l, de asemenea, pe partea sovietică. După moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, Ceauşescu a preluat conducerea României datorită lui Bodnăraş, care a reuşit să-i asigure sprijinul din partea Moscovei şi a majorităţii aparatului de vârf al Partidului Comunist Român. „Geniul Carpaților” i-a fost mereu recunoscător lui Bodnarash și a păstrat mereu „eminența cenușie” cu el, având nevoie de sfatul lui. În ciuda pozițiilor nesemnificative din punct de vedere formal, Bodnaraș a îndeplinit cele mai sensibile ordine ale lui Ceaușescu și a participat la luarea deciziilor care necesita cel mai înalt grad de secret. Pe coridoarele puterii românești, cuvântul lui „a cântărit” mult.

Dar recunoștința lui Ceaușescu față de Uniunea Sovietică a fost amestecată cu aceleași suspiciuni care l-au copleșit pe Gheorghiu-Dej: dacă Moscova ar putea ajuta la venirea la putere, atunci ar putea ajuta la răsturnarea lui. Prin urmare, atotștiutorul Pintilie și mai ales Bodnaraș au stat de pază asupra puterii personale a lui Gheorghiu-Dej și a lui Ceaușescu. Acesta este motivul pentru marea lor influență și longevitate politică (și în cazul lui Pintilie, salvarea fizică de la răzbunarea șefilor de partid reabilitat în anii 60).

Impresionat de invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, un plan de apărare a fost elaborat în total secret în cazul unor acțiuni similare împotriva României (prin analogie cu Operațiunea Dunărea, i s-a dat numele de cod „Nistru”). Conducerea română intenționa să conducă o apărare bazată pe regiunile muntoase ale țării, precum și să aloce o parte din forțe pentru a acoperi regiunea Timișoara-Drobeta-Turnu-Severin, prin care trebuia să treacă culoarul către Iugoslavia. Acest coridor trebuia să aprovizioneze România cu provizii militare occidentale prin Iugoslavia. La negocieri închise cu liderul Iugoslaviei, mareșalul Josip Broz, Tito Bodnarash i-a prezentat principalele prevederi ale planului. După cum reiese din stenograma desecretizată, în afară de ei, doar Ceauşescu însuşi a participat la conversaţie.

Tito avea o vastă experiență în confruntarea cu URSS și a subliniat imediat inconsecvența planului românesc. El a sugerat să nu se bazeze pe proviziile occidentale și a avertizat că, dacă unitățile ARN se retrag în coridorul iugoslav, vor fi internate. Iugoslavia nu avea de gând să ofere Uniunii Sovietice un motiv să atace din cauza trupelor române de pe teritoriul său. Acest refuz i-a făcut o impresie puternică pe Ceauşescu, dar bodnera cu capul rece a găsit un limbaj comun cu Tito, iar el a deschis uşa către tainele apărării iugoslave pentru români. Bodnerash și o delegație a Statului Major Român au vizitat Iugoslavia, unde s-au familiarizat cu „Strategia Războiului Național” iugoslav în detaliu. Aceste vizite au avut un mare impact asupra României.

Arătând trădarea în rândurile elitelor de partid maghiară și cehoslovacă, unde Uniunea Sovietică a reușit să găsească renegați care și-au denunțat conducerea și au căutat ajutor sovietic (în interpretarea sovietică – „forțe de partid sănătoase”), Bodnaras a recomandat, urmând exemplul al Iugoslaviei, să facă o serie de schimbări în organizarea militară România. În special, a propus să se legifereze prevederea conform căreia nimeni în România nu are dreptul să invite trupe străine, să semneze predarea trupelor române, să le dea ordin de încetare a luptei sau să recunoască ocuparea întregului teritoriu al țării sau a oricărui a părților sale. Practic, acest lucru a fost reflectat în Legea nr. 14/1972 „Cu privire la organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România”. Începutul său a indicat foarte elocvent respingerea oricărei forme de dictatură sovietică:

„Articolul 1. Republica Socialistă România este un stat socialist suveran, independent și unitar – toată puterea aparține poporului, iar teritoriul este inalienabil și indivizibil. Este interzisă acceptarea sau recunoașterea oricărei acțiuni a unui stat străin, indiferent de natura acestuia, inclusiv predarea generală, ocuparea, care acaparează teritoriul național în timp de pace sau de război și care poate prejudicia suveranitatea, independența națională și integritatea teritorială a socialistului. Republica România, sau care slăbește capacitatea de apărare. Orice astfel de act de recunoaștere este nul, fiind contrar legilor statului și intereselor cele mai înalte ale națiunii noastre socialiste.

Articolul 2. Apărarea patriei, a suveranității și a independenței sale naționale, a unității și a integrității ei teritoriale în caz de agresiune armată sau acțiuni împotriva realizărilor revoluționare ale poporului muncitor al Republicii Socialiste România este responsabilitatea fiecărui cetățean român, bărbat sau femeie, indiferent de naționalitate.”

Aceeași lege a introdus Comandamentul Suprem în România, care era condus de liderul Partidului Comunist, Ceaușescu. Următorul pas a fost adoptarea unei noi doctrine militare, „Lupta întregului popor pentru apărarea patriei”, o copie a doctrinelor privind apărarea generală adoptate în Iugoslavia, Elveția, Cuba și în alte țări. S-a bazat pe ideea apărării întregului popor a țării, în care ARN respinge invazia forțelor de atac inamice, bazându-se pe apărarea teritorială generală și rezistența oamenilor din teritoriile ocupate temporar.

Apoi Bodnarash a vizitat China și RPDC, stabilind relații cu aceste țări. Era interesat de accesul la tehnologiile militare de producție pe care URSS nu dorea să le transfere în România. Vom vorbi despre asta mai detaliat în articolul următor, dar deocamdată observăm că după o călătorie la Phenian în iunie 1970, Bodnarash a putut pregăti vizita oficială a lui Ceauşescu în RPDC, care a avut loc în 1971. La fel ca iugoslavii, coreenii i-au deschis toate ușile lui Bodnarash, declarând că „nu avem secrete aici ” . În special, „cardinalul gri” s-a întors în România cu documentația pentru producerea unui tun de 130 mm și permisiunea de a permite inginerilor români să participe la construcția coreeană a structurilor subterane.

Bodnaras i-a dat lui Ceausescu o recomandare importanta (poate ca el insusi a primit-o de la maresalul Tito): sa nu spuneti niciodata nicaieri, cu atat mai putin sa luati actiuni care ar putea fi percepute de Uniunea Sovietica si tarile Tratatului de la Varsovia ca o amenintare reala la adresa securitatii lor. Trebuie spus că Ceauşescu nu numai că a aderat la această „linie roşie”, dar a cerut acest lucru literalmente tuturor cetăţenilor români. Toți cei care, din orice motiv, intrau în contact cu reprezentanți ai URSS trebuiau să vorbească despre angajamentul României față de cauza comună a socialismului, despre obligațiile sale aliate în temeiul Pactului de la Varșovia și, în timpul întâlnirilor informale, asigurați-vă că vor aduce un toast pentru sovietici. -Prietenia românească. Ceauşescu a dat personal tonul în această chestiune.

Separat, trebuie spus că sub Gheorghiu Dej și Ceaușescu, conducerea României nu a încercat niciodată să stabilească relații secrete cu țările NATO pe spatele Pactului de la Varșovia. La București erau destul de conștienți de gradul înalt de pătrundere a serviciilor de informații ale țărilor socialiste în cele mai înalte eșaloane ale NATO (informațiile românești în sine au avut destul succes în acest sens). Cel mai probabil, Ceaușescu știa de existența unei operațiuni de informații pe termen lung a URSS și a aliaților săi pentru a descoperi legăturile dintre țările occidentale și România. Întrucât activitățile de recunoaștere împotriva aliaților au fost interzise în mod oficial, cuvântul „România” nu a fost menționat în sarcinile de recunoaștere, înlocuindu-l cu numele de cod „Obiect 24”. La București, le era frică să nu fie acuzați de trădare – acest lucru ar avea consecințe catastrofale pentru grupul de conducere al Partidului Comunist Român, deoarece majoritatea comuniștilor români nu ar accepta astfel de acțiuni. În acest caz, o lovitură de stat în elita de partid ar deveni inevitabilă.

 

Emil Bodnaras a murit in 1976 fara sa aiba vreodata ocazia sa se retraga din munca de partid. La ceremonia oficială de rămas bun, președintele Nicolae Ceaușescu și soția sa au purtat sicriul lui Bodnaraș, care i-a subliniat în mod deosebit statutul și influența din timpul vieții sale.

PS. Bazat pe materiale din cartea autoarei „The Shadow of Nuclear War over Europe. Revizuirea planificării operaționale-strategice a NATO și a Pactului de la Varșovia. Prima parte: Direcția Balcanică și zona strâmtorilor Mării Negre.” Fotografii preluate din buletinul informativ al Arhivelor Militare Române „Document”.