Teodor M. Popescu 52 de ani de la trecerea sa la Domnul (4 Aprilie 1973)

Teodor M. Popescu 52 de ani de la trecerea sa la Domnul (4 Aprilie 1973)

#SfințiiÎnchisorilor

„Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine.”

––-

În urma unei anchete din ianuarie 1959, profesorul Teodor M. Popescu va refuza oferta Securităţii de a ajunge informator şi de a scăpa de puşcăria cu care era ameninţat. Faţă de acest refuz, la 3 februarie 1959, căpitanul Cristea Ioan, din Serviciul Culte, Direcţia de Informaţii Interne a Securităţii Statului, propunea arestarea şi anchetarea profesorului Popescu, pentru următoarele acuzaţii: 1. colaborarea cu legionarii; 2. propaganda prin scris împotriva Uniunii Sovietice şi clasei muncitoare; 3. misticism, adică intensificarea manifestărilor religioase prin scris – publicarea în reviste şi răspândirea de meditaţii şi prelegerile ţinute preoţilor şi studenţilor de la cursurile de îndrumări misionare şi Institut şi 4. ajutorul dat unor foşti condamnaţi ai regimului democrat-popular şi chiar încurajarea acestor manifestări cu sprijinul „unor elemente reacţionare din institut”[25].

Tot aici trebuie subliniat sprijinul pe care l-au dat unii teologi în anchetarea şi condamnarea profesorului Popescu. În februarie 1959, preotul profesor Orest Bucevschi reproducea pasaje incriminatorii din „Anticreştinismul comunist”[26], iar Gheorghe Moisescu scotea în evidenţă fragmente din „Masacrul bolşevic de la Winnitza văzut de delegaţiile bisericeşti străine”, cu descrierea impactului pe care le-au avut în rândurile clericilor din acea vreme: „Impresia pe care au produs-o cele două articole ale profesorului Teodor M. Popescu în sânul preoţimii, a fost uluitoare. Pe unii i-a îndârjit, iar pe alţii i-a înspăimântat la culme”[27].

Astfel, pe lângă articolele „Anticreştinismul comunist” şi de la „Nero La Stalin”, la 9 aprilie 1959, Direcţia Anchete Penale adăuga, ca „probă materială în justiţie”, materialul „Masacrul bolşevic…”, pentru care profesorul avea să fie anchetat la 8 aprilie[28].

Momentul arestării profesorului Teodor M. Popescu nu era rupt de contextul politic, deoarece ne aflăm în perioada celui de-al doilea val al arestărilor de preoţi, mulţi dintre ei bine văzuţi şi din jurul patriarhului Justinian Marina. Acum au fost arestate loturile „Viforâta”, al cărui cap era Bartolomeu Anania (iunie 1958), „Rugul Aprins”, în frunte cu Daniil Sandu Tudor (iunie 1958), lotul preoţilor legionari de la Episcopia Aradului, între care se afla Ilarion Felea (februarie-septembrie 1958) şi mulţi alţi preoţi ortodocşi. De altfel, anchetatorii vor încerca în timpul anchetei ca profesorul Popescu să figureze într-un lot legat de filosoful Constantin Noica, după cum putem constata din procesul verbal de interogatoriu din 11 aprilie 1959, împreună cu Nicolae Balca şi Victor Iliescu. Tot la capitolul presupuse legături duşmănoase, mai trebuie remarcat că anchetatorii au încercat să afle şi scopul relaţiilor dintre profesorul Popescu şi Petre Guciujna[29], fiul preotului basarabean Pavel Guciujna şi rudă prin alianţă[30].

Prin urmare, profesorul Teodor M. Popescu a fost arestat după consumarea acestor anchete şi procese. De altfel, se pare că a fost ultimul teolog, atât din Institutul Teologic Bucureşti, cât şi din jurul patriarhului Justinian, arestat de Securitate. Nu întâmplător dosarul de urmărire informativă se întocmeşte exact după consumarea acestor procese şi atunci când patriarhul Justinian era supus presiunilor politice pentru cedarea în chestiunea monahală.

Revenind la cazul particular al profesorului Popescu, remarcăm desfăşurarea aparent ciudată a anchetei la care a fost supus. Profesorul a fost arestat în noaptea de 4 spre 5 martie, însă prima anchetă consemnată o avem o săptămână mai târziu, adică pe 11 martie 1959. Ancheta penală la care a fost supus profesorul este consemnată în 12 procese verbale de interogatoriu, din perioada 11 martie-20 aprilie 1959. Însă, aceasta se desfăşoară în două etape principale: 11-25 martie cu faptele înainte de 23 august 1944 şi 7- 12 aprilie, cu privire asupra perioadei de după 1948. Dacă în prima etapă, procesele verbale de interogatoriu se succed la o săptămână, în a doua parte anchetele se consemnează aproape zilnic.

O altă remarcă putem face asupra conţinutului propriu-zis al proceselor verbale de interogatorii, care nu este atât de consistent, ci mai degrabă par a fi o formalitate din partea anchetatorului. Căpitanul Teodoru Ion a căutat mai mult să consemneze toate învinuirile ce i se aduseseră profesorului, cu toate precizările acestuia din urmă. Pentru anchetator nu a contat că Nichifor Crainic sau Visarion Puiu nu erau legionari, însă aceştia cădeau bine în relaţia cu cel anchetat. Mai ales că acesta din urmă îşi dovedise din plin atitudinea sa anticomunistă în perioada interbelică şi a războiului. De altfel, în nota cu „problemele ce trebuie clarificate prin anchetarea” profesorului se amintesc numai legăturile „duşmănoase” cu „elementele” din Institutul Teologic şi ajutoarele date lui Ion Gh. Savin şi familiei lui Nichifor Crainic[31]. Ceea ce va şi încerca anchetatorul după emiterea Ordonanţei de învinuire din 25 martie 1959 (Praznicul Buneivestiri), acesta fiind şi un mijloc pentru a-l determina pe profesor să-şi denunţe colegii din Institut.

Totuşi, se pune întrebarea pentru ce a fost arestat şi anchetat profesorul Teodor M. Popescu. Răspunsul îl găsim în referatul din 3 februarie 1959, aprobat, se pare, chiar de Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii şi adjunct la MAI, ceea ce denotă importanţa arestării profesorului nostru.

În acest document, profesorul este arătat ca unul care a reuşit să acceadă la catedră cu „sprijinul fruntaşilor liberali”, deoarece colabora cu partidele guvernamentale. Însă, precum se ştie profesorul nu adoptase nici o poziţie politică, legăturile sale cu Dragomir Demetrescu datorându-se trimiterii cu bursă la Atena, şi care, de altfel, avea să-l abandoneze. Cu Petre Vintilescu profesorul Popescu condusese Facultatea de Teologie, când era decan, primul fiind prodecan, iar pe Ioan G. Coman (ginerele lui Petre Vintilescu), îl ajutase în 1942 să ocupe conferinţa, apoi în 1944 postul de profesor la catedra de Patrologie. Acest sprijin politic liberal nu era real, însă cei care l-au turnat pe profesor, aveau în conştiinţă amintirea că fusese în preajma dascălilor mai vechi (D. Demetrescu şi D. Boroianu), care mai mult sau mai puţin avuseseră un spate politic din partea acestui partid. La fel era şi în cazul lui I. Gh. Coman, care nu făcuse politică, însă datorită legăturii de rudenie cu Petre Vintilescu, care l-a rândul lui fusese susţinut de „liberalii” din facultate, era etichetat astfel.

Pentru perioada „guvernării legionare”, în viziunea Securităţii profesorul colaborase cu Visarion Puiu şi Nichifor Crainic, eludându-se simplul amănunt că aceasta se consumase în perioada 1942-1943, deci când legionarii nu mai erau la putere.

În acelaşi referat se arăta că, în timpul războiului „antisovietic”, profesorul Popescu a „desfăşurat intensă activitate propagandistică, antisovietică şi anticomunistă”, fiind semnalat cu conferinţa din 1934 de la Sala Dalles, trecându-se peste faptul că războiul începuse în 1939, iar textul incriminator are un singur paragraf în final, ci nu pasaje care să instige la „acţiuni contra URSS”[32]. Iar în ceea ce priveşte celelalte două scrieri „De la Nero la Stalin” şi „Anticreştinismul comunist”, erau arătate cu „un conţinut net duşmănos la adresa URSS şi a comunismului”, prin acestea, de fapt, profesorul dorind să ilustreze situaţia şi suferinţele Bisericii lui Hristos din Rusia pravoslavnică de odinioară şi comunistă din vremea sa.

Tot la capitolul scrieri, profesorul era semnalat cu „Masacrul bolşevic de la Winnitza…”, prin care nu făcuse decât să contureze imaginea a ceea ce văzuse el şi delegaţiile străine prezente la deshumarea cadavrelor „duşmanilor poporului” din ultimul val de represiune dictat de Stalin şi pus în aplicare cu complicitatea directă a NKVD-ului şi a lui N. S. Hruşciov, care la vremea aceea era secretarul general al P. Comunist din RSS Ucraina[33]. Acest material publicat, în 1943, la revista „Biserica Ortodoxă Română”, fusese semnalat la 9 februarie 1959 de Gheorghe Moisescu, la vremea aceea redactor responsabil.

Teodor M. Popescu, în documentele Securității