Pamfil Șeicaru s-a născut la 18 aprilie 1894, în Buzău. Studiile liceale le-a urmat la Buzău, iar ulterior s-a înscris la Facultatea de Drept din București. A participat ca sublocotenent în Primul Război Mondial (unde a fost decorat pentru fapte de eroism) și acest lucru a influențat profund atitudinea sa ulterioară față de viață, societate și politică.

Deși nu a fost afiliat permanent unui partid, a întreținut relații cu diverse cercuri politice. După instaurarea regimului comunist în România, în 1944, Pamfil Șeicaru a fost forțat să plece în exil, stabilindu-se mai întâi în Germania, apoi în Spania și, în cele din urmă, în Germania Federală, unde a trăit până la moarte.

A încetat din viață în 1980, la München.

Șeicaru și- a început activitatea publicistică în perioada studenției, colaborând la mai multe publicații, dar consacrarea sa vine odată cu înființarea ziarului „Curentul”.

În 1928, Pamfil Șeicaru, iubitor de cuvântul scris și adevăr, fondează „Curentul”, care va deveni unul dintre cele mai influente și citite ziare ale României interbelice. Publicația se remarca prin stilul incisiv, adesea polemic, investigații jurnalistice curajoase, atitudini naționaliste, dar și o critică constantă a corupției politice, precum și prin susținerea ideii de stat puternic și de consolidare a instituțiilor.

Șeicaru a practicat un jurnalism de atitudine, în care nu ezita să denunțe abuzurile și compromisurile politicienilor vremii, indiferent de apartenența lor. Datorită acestui stil combativ și-a creat numeroși dușmani, dar a câștigat și un public extins.

Mănăstirea Sfânta Ana are un istoric aparte, fiind ctitorită de cunoscutul ziarist interbelic Pamfil Șeicaru, care a luptat în zona Orșovei, în Regimentul 17 Infanterie în Primul Război Mondial.

O întâmplare petrecută în anii războiului, care l-a marcat profund, l-a determinat pe acesta să ridice o mănăstire. În toamna anului 1916, pe Dealul Moșului, ziaristul a fost acoperit cu pământ, alături de camaradul sau de arme, Petre Găvănescu, de explozia unui obuz la foarte mică distanță de aceștia.Această întâmplare l-a determinat pe cunoscutul ziarist să ridice Mănăstirea Sfânta Ana.

Pamfil Șeicaru a fost un maestru al editorialului. Articolele sale se caracterizează prin claritate și rigoare logică, frazare puternică, cu accente retorice, ironie înțepătoare, apel la surse documentare riguroase. A promovat ideea că presa are datoria de a fi „câine de pază” al democrației și al interesului național.

Pamfil Şeicaru părăseşte România la 10 august 1944, ultimul domiciliu din Bucureşti, din str. Ştefan Furtună, nr. 93, fiind trimis de Mihai Antonescu în Spania, pentru a tatona terenul pe plan diplomatic în vederea ieşirii României din conflagraţie, precum şi pentru a asigura, în condiţiile iminentei ocupări militare a ţării de către sovietici, propaganda în favoarea intereselor naţionale. S-a stabilit iniţial la Madrid, împreună cu soţia sa, colaborând la cotidianul „El Alcazar” şi fondând publicaţia „Liberty and Justice”, în care s-a străduit să combată tratamentul ingrat rezervat României.

După plecarea din țară, a continuat să publice articole, cărți de memorialistică și analize politice, întreținând contactul cu diaspora românească. Printre lucrările sale din exil se numără „Memorii” (scrise în mai multe volume), diverse articole politice publicate în reviste ale exilului românesc.

În exil, Șeicaru a militat constant împotriva regimului comunist din România, pledând pentru restabilirea democrației și eliberarea țării de sub ocupația sovietică.

Graţiat în secret de Nicolae Ceauşescu în 1966, celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977, la Bucureşti. Puterea de la Bucureşti l-a graţiat pe Pamfil Şeicaru, fără însă ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa publicului, totul făcând parte dintr-o acţiune deplin consiprativă. În România, primul care a făcut public acest fapt a fost academicianul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu. Reputatul istoric a descoperit în arhivele fostului CC al PCR Decretul 977/1966 privind graţierea lui Pamfil Şeicaru. Alături de Decret, se publică expunerea de motive a lui Cornel Onescu, ministru de Interne în 1966, care, după cum se poate lesne constata, oferea argumentele juridice şi procedurale necesare în temeiul cărora se anula decizia aşa-zisului Tribunal al Poporului din 1945 în „procesul ziariştilor”. Gheorghe Buzatu este de părere că documentul a fost întocmit, necondiţionat, cu ştiinţa – în mod sigur şi din iniţiativa – lui Ceauşescu, devenit ulterior (9 decembrie 1967) preşedinte al Consiliului de Stat al R. S. România.

Pamfil Șeicaru a fost adesea contestat pentru colaborările sale ocazionale cu regimuri autoritare, dar rămâne una dintre cele mai puternice conștiințe jurnalistice ale epocii sale. A definit standarde de profesionalism, tenacitate și curaj în presa românească.

Astăzi, opera sa este redescoperită și reevaluată, iar numeroase studii academice îi analizează contribuția la dezvoltarea presei interbelice și la apărarea valorilor naționale.