Partizanii noștri

Nu a existat niciodată o rezistență anticomunistă ”democratică” și o rezistență anticomunistă ”antidemocratică”. În munți și păduri, în pușcării și lagăre, oamenii aceștia au luptat / rezistat împreună împotriva comunismului și tot împreună au mers la moarte. Dacă ei nu au făcut deosebiri și distincții de-astea, pentru că așa ceva nu a existat, de ce am face noi? Facem segregări între morți?

Dictatura comunistă era dușmanul lor comun. Au colaborat și s-au ajutat în fața aceluiași inamic. Cei mai mulți partizani cu arma în mână au fost simpli țărani neafiliați politic. Astfel de țărani au luptat și alături de partizani legionari – de exemplu, au luptat alături de partizanii din grupările Spiru Blănaru, Liviu Vuc sau Gogu Puiu, organizații alcătuite majoritar din luptători cu vederi legionare. Ce facem cu nelegionarii care au luptat alături de ei împotriva trupelor de Securitate?

Pe de altă parte, astfel de grupări s-au bazat pe susținerea a zeci și zeci de țărani români care nu aveau nici cea mai mică legătură cu legionarismul. I-au ajutat pentru că luptau împotriva comunismului. Pentru că inamicul era comun și se afla în altă parte. Ce facem, îi înjurăm și îi scuipăm pe țăranii aceștia? Îi acuzăm de ”ajutor legionar”?

Așa cum partizanii care aveau convingeri național-țărăniste nu făceau național-țărănism pe munte și așa cum partizanii cu vederi liberale sau social-democrate nu făceau liberalism sau social-democrație în pădure (haideți să fim serioși), tot așa partizanii cu vederi legionare nu făceau legionarism. Singura politică a acestor oameni a fost anticomunismul manifest.

Dovezile sunt peste tot. Național-țărănist cu vechime, colonelul Ion Uță le va trimite emisari lui Spiru Blănaru și Liviu Vuc, propunându-le să colaboreze pe diverse planuri, mai cu seamă în perspectiva insurecției armate pe care o viza la Caransebeș și Timișoara. Cu Blănaru va colabora în repetate rânduri, iar cu Vuc nu va apuca, fiindcă va fi ucis la Borlovenii Noi. Supraviețuitorii grupării Uță (simpli țărani, foști militari, național-țărăniști și un simpatizant social-democrat – Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”) vor încerca să ia legătura cu luptătorii din gruparea ”Vuc” și în 52. Nu îi interesa că niște extremiști de stânga le vor găsi peste ani delicte de gândire, din fotoliile lor comode.

A se nota că din peste 80 de partizani cu arma în mână – care s-au perindat în gruparea Uță și în facțiunea supraviețuitoare din 1947 până în 1954 – în jur de 8-9 au fost de factură legionară. Au luptat împreună și au murit împreună cu ceilalți, nimeni neavând vreodată o problemă în acest sens. Nimeni cu excepția Securității și a comuniștilor.

Pentru neinițiați, precizez că mâna dreaptă a colonelului Ion Uță era Gheorghe Urdăreanu zis ”Tunariu”, țăran neafiliat politic din Domașnea. După uciderea lui Uță (repet: lider cu vederi național-țărăniste), Urdăreanu a devenit mâna dreapta a lui Spiru Blănaru (legionar), murind în luptă cu trupele de Securitate la Pietrele Albe (Banatul montan). Cum rezolvă zisa Lege Vexler situațiile astea?

Pentru a încerca să dinamiteze colaborarea legitimă și eficientă dintre partizanii lui Uță și cei din jurul lui Spiru Blănaru, ce credeți voi că a făcut Securitatea? A amintit că Uță fusese numit de Ion Antonescu în funcția de prefect al județului interbelic Severin, la începutul anilor 40, poziție din care avusese mai multe conflicte cu legionarii. Evident, tentativa de învrăjbire lansată de securiști nu a avut rezultate, Uță și Blănaru continuând să colaboreze fără nici cea mai mică problemă până la moartea primului. Își știau prea bine dușmanul comun. Toate aspectele de mai sus mi-au fost confirmate de ultimul partizan în viață al grupării Uță – domnul Nicolae Ciurică (94 ani), odinioară emisarul pe care Uță i l-a trimis lui Blănaru (în repetate rânduri).

Haideți să vedem ce părere avea colonelul partizan Gheorghe Arsenescu despre legionari versus comuniști. În scrisoarea pe care i-o trimite maiorului Chicoș, șeful Securității din Câmpulung Muscel, colonelul scrie următoarele: ”Cred că ar fi cazul ca Dta, măcar în ceasul ultim, să răscolești în sufletul Dtale un colț de omenie și să încetezi cu abuzurile și va fi spre binele Dtale. Acesta e unicul scop care m-a făcut să-ți scriu rândurile de față. Soția Dtale și multe neamuri ale sale au fost legionari și mă surprinde că te lasă să faci relele pe care le faci. E cazul și chiar timpul să te cumințești”. Cum ar interpreta rândurile astea Vexler și Florian?

La sfârșitul lui septembrie 1948, Gheorghe Arsenescu a intrat în contact cu grupul de partizani cu vederi legionare condus de Dumitru Apostol. Colonelul îi va adăposti pe acești luptători într-o casă părăsită aflată la marginea localității Suslănești. Le va asigura alimentația și la va oferi informații. Despărțirea va surveni după o săptămână – e drept că Arsenescu a invocat diferențele de factură ideologică, însă adevăratele motive vizau modul diferit de raportare la lupta anticomunistă. Colonelul pregătea acțiuni rapide și tranșante, în timp ce Dumitru Apostol miza pe așteptare și pe ocuparea unor poziții strict defensive. Aici au fost marile diferențe de paradigmă, iar astfel de viziuni diferite au dus și la cearta colonelului cu frații Arnăuțoiu, care nu aveau nici cea mai mică legătură cu legionarismul.

Partizanii fraților Arnăuțoiu și partizanii lui Ion Gavrilă Ogoranu nu s-au întâlnit niciodată în carne și oase, dar au încercat să o facă, lucru însă imposibil din pricina numeroaselor trupe de Securitate care îi vânau cu aceeași ură. Se respectau reciproc. În anumite perioade s-au alimentat de la aceleași stâne. Când securiștii au inventat o așa-zisă grupare de ”partizani” menită să ia contact cu frații Arnăuțoiu pentru a-i lichida, falșii luptători au avut ghinionul de a se întâlni cu partizanii lui Ogoranu, care i-au executat. Și bine au făcut.

Partizanul bucovinean Vasile Motrescu a fost un țăran simplu fără afiliere politică. Prins și torturat de Securitate, e pus să facă parte dintr-o grupare de ”partizani”-securiști care avea scopul să intre în contact cu gruparea Ogoranu pentru a o destructura. Și ce a făcut Motrescu? Imediat ce a luat contactul cu Ogoranu i-a spus că ceilalți sunt securiști, fapt soldat cu moartea agenților. Foarte bine.

Ce face Legea Vexler cu realitățile astea? Îi omoară din nou și din nou pe Ion Uță, Gheorghe Arsenescu și Vasile Motrescu pentru…. ”colaboraționism legionar”? Înjură oameni morți și decide că n-ar fi avut voie să moară pentru libertate și România, fiindcă au găsit Florian și Vexler delicte de gândire la partizanii noștri?

Dacă partizanii nelegionari ai fraților Arnăuțoiu nu au reușit să stabilească un contact fizic cu partizanii legionari conduși de Ion Gavrilă Ogoranu (care nu se fac vinovați de crime la Rebeliune sau înainte, pentru că pe-atunci erau copii), iată că Departamentul de Stat al SUA și guvernul Marii Britanii au reușit să o facă. Da, au luat legătura cu Ion Gavrilă Ogoranu, i-au trimis emisari și au încercat să-i ajute luptătorii. Pentru americani și pentru englezi nu conta că partizanii făgărășeni aveau vederi legionare. Conta anticomunismul lor, conta anti-rusismul manifest și faptul că erau gata să moară pentru libertate și pentru România. Da, conta că iubeau românii și România.

Având în vedere chestiile astea, oare n-ar trebui ca Murarii, Vexler, Florian și tovarășii lor să acuze SUA și Marea Britanie de ”legionarism” și de alte alea?

Răzvan Gheorghe – Podul

(Foto: colonelul și partizanul Ion Uță)