„Veniți, privighetoarea cântă…”

Aș putea asemăna întâlnirile de joi din ultima săptămână a fiecărei luni cu cântecul privighetorii — acea ființă mică și măiastră care, în măreția și semeția zborului ei peste lunci și coamele dealurilor pline de verdele ierburilor și de coloritul negrăit al florilor, înnobilează aerul cu cele mai subtile înmiresmări dedicate inimii. Putem asimila setea de frumos, la început de lună august, prin zborul harnicelor albine, neobosite în strânsul polenului din căușul petalelor florilor necesare facerii mierii, hrana zeilor, cât și a noastră totodată.

Ca de fiecare dată, într-o astfel de joi de la capătul lunii, începând cu ora 12.00, oameni în vârstă din Sighișoara, Albești, Apold, Vânători, dar și din alte colțuri, se adună „pe Vale”, la Casa Iuliana a domnului Karcsi bácsi, aflată undeva mai sus de mănăstire. Cei mai mulți dintre acești iubitori de natură și de prietenie sunt de etnie maghiară. Printre participanți s-a numărat și poeta Anișoara Drăghici, care a recitat versuri proprii dedicate Cetății Medievale Sighișorene, având darul să aducă acel crâmpei de poveste unui timp fără de timp.

De remarcat este că, în toți acești ani de întâlniri lunare, niciodată nu a existat vreo opreliște pentru cei care au dorit să participe. Ca de fiecare dată: muzica, dansul, voia bună, bucatele gustoase pregătite și aduse de la restaurantul „Ultimul Leu”, toate acestea se împletesc armonios cu plimbările în aerul curat, conversațiile calde împletindu-se cu atmosfera de destindere, de armonie, de prietenie, oferind fiecărui participant bucuria revederii.

Entuziasmul a fost cu atât mai mare cu cât, la cea mai recentă întâlnire, a fost prezent pentru prima dată și domnul Nicolae Șovrea – primarul comunei Albești. Nu și-a ascuns uimirea și bucuria de a întâlni oameni care, ajunși la vârsta pensiei, caută să-și petreacă timpul frumos și demn.

Din păcate, societatea de azi îi percepe adesea pe cei vârstnici ca pe un balast care apasă asupra sistemului, de parcă zecile de ani de muncă nu ar mai avea vreo valoare. Tocmai de aceea, inițiativa acestor 50–70 de pensionari — uneori chiar mai mulți —, majoritatea de etnie maghiară, ne îndreptățește să credem, așa cum spunea unul dintre participanți: „Dacă nu ne facem noi viața frumoasă, nu ne-o face nimeni.”

Seara s-a lăsat încet, odată cu umbrele ce se prelingeau peste păduri și dealuri. Cele două microbuze comandate special pentru această ocazie, alături de mașinile personale ale unora dintre participanți, i-au dus spre case. Iar pe fețele tuturor, rămânea lumina zâmbetului — semn că aceste întâlniri binevenite, sunt un adevărat dar pentru sufletul, pentru inima lor.

 Vasile Luca