DEȘI NE VÂNDUSERĂ RUȘILOR, „ÎNCURAJAU” DEMOCRAȚIA. „Povestea unui diversionist trimis de americani să destabilizeze comunismul: condamnat la moarte, ajuns la muncă silnică pe viață și, în final, la cinci ani de Canal.”

Cu colacul pe Dunăre

La finalul discuției pe care am avut-o cu el, cu câteva luni în urmă, a spus că doar două „misiuni” mai avea de îndeplinit, să se răzbune pe doi colonei de securitate, care-i făcuseră viața grea. Moartea i-a zădărnicit, însă, planurile. O rugăciune a spus la groapă chiar Marius, iar celălalt fiu al său, care nu-și văzuse tatăl de la vârsta de 3 ani, a venit și el să-l petreacă pe ultimul drum. În rândurile următoare vom încerca să relatăm câteva evenimente ale tulburătoarei sale vieți, așa cum ni le-a relatat chiar el, în anul 2007.

S-a născut în localitatea Sânmihaiu-Almașului, în anul 1931, și a copilărit în zonă. În anul 1947 a încasat prima lovitură de la viață, tatăl lui fiind arestat și încarcerat la Poarta Albă, de unde nu s-a mai întors. În anul 1948, scârbit de regimul comunist, se gândește să fugă din țară și își contactează un unchi din Timișoara, Nușa Pamfil. În scurt timp ajunge la el, iar acesta îl duce la Orșova și-l lasă pe mâinile unor călăuze, care, după un plan bine stabilit, îl pun pe un colac și-i dau drumul pe Dunăre. Și, chiar în apropierea insulei Ada-Kaleh, un turc îl recuperează și-l găzduiește câteva zile la el acasă. Apoi, într-o noapte, turcul îl trece Dunărea și-l predă grănicerilor sârbi. „Două săptămâni am fost ținut acolo, iar apoi am fost trimis în Italia, în carantină, timp de 6 luni. În Peninsulă am fost instruit cum să fac diversiuni când mă voi întoarce în țară. Am plecat apoi pentru un an și jumătate în Franța, iar de acolo, taman în Brazilia. În anul 1953, mă lovește dorul de țară și mai ales de mama”, povestea cu nostalgie Sântămărian.

Așa că, în scurt timp, Sântămărian apare în țară, îmbrăcat în uniformă militară românească. Trăiește din banii câștigați în străinătate, însă după un timp e recunoscut de o femeie din Panticeu, care-l pârăște la Securitate. „Așa că la 9 mai 1955, pe când castanii sunt înfloriți, sunt arestat în Parcul Operei din Cluj. Timp de 8 luni am fost bătut zilnic de securistul Banyai Sighi, să spun cu cine am intrat în contact. De la mine n-o aflat nimeni nimic și nimeni n-a intrat în pușcărie, deși puteam băga zeci de oameni în belea. Pe 2 septembrie m-or scos pe Dealul Feleacului. Și-or pregătit puștile, zicând ca mă împușcă și mi-or săpat și groapa. Le-am zis: «Măi copii, nu vă grăbiți, că groapa asta nu-i pentru mine, că ăștia-s mincinoși.» Și, nu știu ce s-a întâmplat că, în loc să mă împuște, or primit un ordin și m-or dus înapoi în închisoare.”

Condamnat la moarte

Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat la moarte, moment în care Sântămărian a intrat în greva foamei, care a durat 22 de zile, pentru că ceruse să ajungă la Maurer, pe care-l cunoscuse cu câțiva ani înainte. A fost transferat la Sibiu și aruncat într-o celulă cu treizeci și șapte de șobolani, după cum chiar el îi numărase. „Veneau din jumate în jumate de oră să vadă dacă nu m-or mâncat șobolanii. Dar io n-am pățit nimic, fiindcă șobolanii mi-or fost prieteni”, mărturisea, cu naivitate, Sântămărian. De acolo a fost transferat la Brașov, București și a ajuns în final la Timișoara, unde pedeapsa capitală i-a fost comutată în închisoare pe viață și șase ani pentru trecerea frontierei. În total a stat închis cinci ani și patru luni, pe care i-a executat la Canal, în lagărul Peninsula. Eliberarea condiționată s-a produs în anul 1959. După eliberare, Sântămărian a lucrat câteva luni ca zugrav, apoi a făcut o școală de maiștri. Apoi, la un magazin alimentar din Cluj, a cunoscut o vânzătoare, o fată drăguță, pe care a luat-o de soție. A sprijinit-o material ca să intre la Conservator și a avut cu ea doi copii.

Călare pe bidiviu prin centrul Clujului

Au divorțat după ce soția lui l-a părăsit pentru un alt bărbat, coleg la Opera Română din Cluj. De supărare, și-a băut în numai opt zile vila din Cluj, lăsându-și copiii aproape pe drumuri. „Fratele meu nici n-a mai vrut să-l vadă de-atunci. Am muncit ca robii, timp de zece ani, ca lăptari, numai să nu pierdem casa. La divorț, a închiriat toate taxiurile din Cluj și timp de trei zile le-a ținut după el. Apoi a încălecat un cal și a colindat, așa călare, restaurantele din centrul Clujului”, povestește Marius, unul dintre băieții săi. „Am plătit nu știu câte plăci de marmură la Continental, fiindcă, bineînțeles, calul a răsturnat câteva. Să vedeți cum umbla Miliția după mine prin centrul Clujului, ca să mă dau jos de pe cal. Eu le-am zis că nu mă dau, că după aia nu mă mai pot urca la loc, fiindcă-s beat. Le-am zis să-mi ia numărul de pe potcoavă, că nu scrie niciunde că n-ai voie să umbli cu calul prin centrul Clujului și că legea se aplică numai la căruțe”, mărturisea, încântat de isprava lui, Sântămărian.

Referitor la cele două „misiuni” pe care le-ar mai fi avut de îndeplinit, să se răzbune pe doi colonei de securitate, unul din Bistrița și celălalt din Dorohoi, interlocutorul meu afirmă că de Banyai Sighi s-a „ocupat” după Revoluție, deși, din informațiile mele aflasem că fostul torționar emigrase în Israel. În rest, mă întreabă ce mai face prietenul său, marele scriitor și compozitor clujean George Sbârcea (pseudonimul lui Claude Romano, autorul șlagărului “Ionel, Ionelule”, jurist neprofesant, jurnalist, funcționar public, editor de carte, scriitor și traducător, promotor al tango-ului clasic argentinian, foarte cunoscut și apreciat în România interbelică), fiindcă acesta îi promisese că va scrie o carte despre el. Fără să știe că Sbârcea se stinsese din viață în 2005, la 91 de ani. Iată, dacă nu am avut posibilitatea să scriu eu această carte, am încerat să compensez întrucâtva acest lucru printr-o scurtă evocare…