Lupta primarului Gavrilă Ștrifundă din Borșa ca Maramureșul istoric să nu fie ocupat de RSS Ucraineană în 1945

Puțini știu că, în martie 1945, Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureșului istoric în Ucraina subcarpatică comunistă (RSS Ucraineană). Comuniștii sovietici, controlați de ucraineanul Hrușciov, au încurajat acțiunile separatiste ale avocatului rutean Ion Odoviciuc din Sighet, pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureșului istoric cu URSS. Trupele maghiare, care se retrăseseră din Maramureș după crimele de la Moisei și nu numai, au lăsat un vid politic de care au profitat sovieticii, blocând reinstaurarea administrației românești și funcționarea Comitetului Național Român.

Situația s-a agravat considerabil în Maramureșul istoric, când un grup de ucraineni, conduși de aventurierul Ion Odoviciuc, a proclamat la Sighet „unirea Maramureșului cu mama Ucraina Sovietică”. Comitetul Național Român a fost alungat și a fost instituit un Comitet Popular sovietic. Limba română a fost interzisă, iar, paradoxal, pengő-ul unguresc a fost declarat monedă oficială. Primarul Borșei, legendarul Ștrifundă, a adunat țăranii români revoltați și a luat cu asalt, „manu militari”, orașul Sighet. Au avut loc lupte cu morți și răniți.

Liderul sovietizării locale a fost Ion Odoviciuc, născut în 1895 în Voloveț și fost ofițer în armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial. În cel de-Al Doilea Război Mondial, a luptat în armata hortistă și a fost rănit pe frontul de est. Ucrainean naționalist, a trecut la politica sovietică din interese naționaliste pentru a sprijini RSS Ucraineană să preia întregul Maramureș în URSS. În perioada interbelică, a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuți și s-a implicat în activități culturale ucrainene în România. După 23 august 1944, Ion Odoviciuc a luptat agresiv pentru unirea Maramureșului cu RSS Ucraineană, sub steagurile roșii ale comunismului, într-o perioadă de haos administrativ.

Românii, repliați în rezistența națională în fața unei coaliții ciudate între comuniștii ruși și foștii horthyști, „convertiți sub steagurile FND”, au avut ocazional și temporar zone de auto-administrare (Maramureș, Năsăud, Bistrița), toate aparent limitate în ianuarie 1945. Puterea centrală de la București a administrat șase județe (prin Prefecturi și Jandarmerie) și câteva instituții (CFR, Poșta etc.) pentru perioade cuprinse între câteva zile și puțin peste o lună, persistența unor entități administrative românești (poștale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepțională, dar documentată.

Au existat și excepții. Maramureșul a fost singurul județ din cele 11 în care administrația militară rusească nu a putut fi instalată imediat. Orașul Sighet a fost eliberat la 17 octombrie 1944 de către Armata a 40-a Sovietică. În aceeași zi, comandantul sovietic a îndrumat câțiva dintre românii care au suferit persecuții în timpul administrației ungare să preia administrația locală, „până la venirea autorităților de la București”. Fiind organizat un Mare Sfat Național, cu delegați din fiecare comună, a fost constituit un Consiliu Național Român (CNR), cu Dr. Ioan Bilțiu Dăncuș ales președinte (care a primit și delegația de primar al orașului Sighet). CNR a luat măsuri pentru a organiza democratic întregul județ, sub conducerea prefectului Dr. Petru Mihali, și a intrat rapid în conflict cu Consiliul Ruten-Maghiar din Maramureș.

La 20 ianuarie 1945, la Sighetul Mar­mației, secesioniştii ucraineni si maghiari au ţinut o adunare la care au participat cel puţin 300 de persoane, mai ales ucraineni, cu intrare doar pe bază de invitaţie. La adunare au ţinut discursuri liderul comunist ucrai­nean local, Ivan Odovichuk, şi un maior al armatei sovietice, cu numele Svetchnikov. Într-un manifest prezentat şi sprijinit de adu­nare Maramureşul a fost decla­rat parte a Uniunii Sovietice. În oraș s-a început acțiunea de strângere de sem­nături pentru susține­rea acțiunii de unire a Mara­mu­reșului cu Ucraina. Observatorii americani raportau că: „… umblând din casă în casă pentru semnături, ucrainenii i-au ameninţat pe locuitori cu deportarea şi includerea în lista neagră. În cursul săptămânii, conform ziarului comunist local, „Poporul” (28 ianuarie), au semnat mai bine de 7.000 persoane. Membrii consiliului orăşenesc, constituind comitetul local al Frontului Democrat, au fost printre semnatari şi fără îndoială şi alţi locuitori au semnat sub presiune. Potrivit celor doi rezidenţi români, maiorul Svetchnikov a afirmat la adunarea comunistă întrunită în 22 ianuarie că orice persoană care refuză să semneze va fi „lichi­dată”. „Poporul” din 28 ianuarie anunţa că cei care nu semnaseră încă puteau să o facă la sediul Partidului Comunist”

La 28 ianuarie 1945, aventurierul Ion Odoviciuc, șeful parchetului local a proclamat „unirea Maramureșului cu mama Ucraina Sovietică”, iar din a doua zi, 29 ianuarie 1945, administrația locală a fost preluată de Comitetul Popular din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Drept urmare, primarul Bilțiu a fugit și s-a refugiat la București. Ceilalți români au fost arestați de Ion Odoviciuc și duși la Ujgorod (urmând să fie eliberați abia în octombrie 1945!). Insurecția comunistă a reușit așadar și aici (pe filieră ucraineano-maghiară), chiar dacă nu existau autorități militare sovietice de ocupație.(https://www.gazetademaramures.ro/republica-maramure-i-strategia-politicii-de-sovietizare-a-romaniei-in-viziunea-administra-iei-americane1-23011)

La 4 februarie 1945, Comitetul Popular, condus de Odoviciuc, a hotărât eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind-o cu ucraineana. S-a hotărât dizolvarea Comitetului Național Român. Paradoxal, moneda locală a rămas cea a statului maghiar: pengő. La 5 martie 1945, a fost semnalat un atac nereușit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainean, soldat cu morți și răniți. În împrejurările create, Consiliul Național Român a hotărât ținerea unei adunări a românilor la Sighet, pe 5 martie 1945. La Borșa, primarul Gavrilă Mihăilă Ștrifundă (reprezentând comuna, împreună cu preotul Eugen Botoș, în Consiliul Național Român) și-a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat pe traseu circa 10.000 de oameni din comunele din zonă. Oamenii lui Ion Odoviciuc, îmbrăcați în uniforme sovietice, au tras în mulțime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuși, după această mișcare, sovieticii nu l-au mai sprijinit pe Odoviciuc, care a fugit în Ucraina după 7 aprilie 1945. Instalarea administrației românești centrale în Maramureș a avut loc oficial abia la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului mareșalului Stalin).

Primarul Borșei din acele vremuri, Ștrifundă, care a adunat țăranii români revoltați și au pornit cu asalt asupra Sighetului, a rămas în memoria colectivă a maramureșenilor. Ziua de 5 martie 1945, când primarul din Borșa, Gavrilă Mihăilă Ștrifundă, a adunat aproximativ 10.000 de oameni pe drumul spre Sighet, rămâne o dată semnificativă în istoria unității naționale. Este de reținut discursul istoric al legendarului Gavrilă Ștrifundă în fața românilor maramureșeni: „Stimați delegați, dragi borșeni! …Noi maramureșenii aparținem României. Ocuparea vremelnică a Maramureșului de către horthyști a luat sfârșit. Înseamnă că revenim la Patria Mamă – România. Niciun congres, niciun comitet nu este îndreptățit să treacă peste voința majorității maramureșenilor, nu pot hotărî asupra soartei noastre, cui să aparținem. Nimeni nu va reuși și nu ne vom lăsa să fim despărțiți de frații și surorile noastre de peste munți, care ne-au unit întotdeauna. (…) Suntem împotriva trădării și nu o vom admite, indiferent din partea cui ar veni. Noi rămânem ceea ce am fost – români. Alături de noi și cei de alt neam – ruteni, unguri, evrei, nemți și alții, pot trăi împreună cu noi, bucurându-se de aceleași drepturi și îndatoriri. Cred, dragi borșeni, că sunteți de aceeași voință că noi nu putem recunoaște nici congresul, nici comitetul și nici noua conducere a județului. (…) Dacă veți înălța un zid la Valea Hotarului, credeți că ne veți despărți de ceilalți frați! Nu! Nu cred! Borșa-i mare, borșenii-s mulți! Voința noastră-i și mai mare, avem atâta tărie și voință încât vom străpunge Pietrosul și tot vom ajunge la mama noastră – România”. (Fragment din discursul primarului Borșei, Gavrilă Mihali-Ștrifundă, ținut la o întrunire din februarie 1945, în Nicoară Timiș, Gavrilă Mihai Ștrifundă și borșenii, în ***, Maramureș vatră de istorie milenară, Editura Dragoș Vodă, Cluj, 1997, p. 201) A fost o mărturie de credință românească și de unitate națională, care poate fi o lecție pentru românii de azi. A folosit politica plebiscitului local ca să arate că românii vor Maramureșul istoric la România.

La conferința administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta, a afirmat, pentru a combate zvonurile „alarmante” care circulau încă cu privire la situația județului: „Maramureșul a fost încadrat definitiv în statul român, în Patria Mamă”. Istoriografia comunistă a evitat să vorbească despre încercarea marelui frate „prieten” comunist de a anexa Maramureșul istoric. Nici după 1990 nu s-a făcut mai nimic pentru a aminti de lupta eroică pentru menținerea Maramureșului istoric în granițele țării de către legendarul primar Gavrilă Mihăilă Ștrifundă. Dacă n-ar fi fost acest primar, „omul potrivit la locul potrivit”, astăzi noi, românii, am fi mers cu pașaport la Sighet și Săpânța. Faptul că autoritățile locale și naționale nu comemorează și nu-l cinstesc pe acest primar patriot, care a salvat de la ocupație o parte din trupul țării, spune multe despre indiferență, uitare și trădare în rândul contemporanilor. Despre Borșa este esențial să scriem că această comunitate românească a determinat, în martie 1945, ca Maramureșul istoric să rămână al României și să nu fie alipit de RSS Ucraineană, ca parte a URSS. Este păcat că acest eveniment nu este asimilat cu mândrie, inclusiv de borșeni.

După această mișcare populară, sovieticii au renunțat la idee, iar la 7 aprilie 1945, așa cum am scris mai sus ion Odoviciuc a fugit în Ucraina. Primarul Ștrifundă a fost arestat însă de Securitate și a murit în 1961 în închisoarea din Botoșani. Opozant al colectivizării, Gavrilă Ștrifundă a fost condamnat de două ori de autoritățile comuniste: prima dată la 1 an și 6 luni (condamnare executată la Canal), iar a doua oară la 8 ani. A decedat în penitenciarul din Botoșani în 1961, fiind reînhumat apoi la Borșa în 1969. Comuniștii de inspirație sovietică nu l-au iertat pe Știrfundă că a luptat petnru Maramureșul ca parte a României.

Comunistul ucrainean Ion Odoviciuc a murit însă în patul său. Între mai 1945 și martie 1947, a fost director al minei de sare de la Slatina (Solotvino). Din aprilie 1947 până în septembrie 1955, a condus un birou juridic în Bocicoiu Mare, apoi s-a întors în Teceu, unde a condus colegiul avocaților din raion. A ieșit la pensie în mai 1957. A fost autorul mai multor articole, publicații, poezii și memorii. A scris despre lupta pentru școala ucraineană în Maramureș. A decedat în localitatea Volovăț și a fost înmormântat la 12 decembrie 1971 în orașul Teceu din Transcarpatia.

Am prezentat pe scurt câteva fragmente din viața unui primar emblematic al Borșei, care ar trebui să fie proclamat erou al Maramureșului istoric. Sunt convins că actuala administrație va face dreptate celui care, în martie 1945, a realizat ca „Maramureșul să rămână definitiv încadrat în statul român, în Patria Mamă”, după cum avea să spună, la Sighet, în octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta. Timpul mai are răbdare în Borșa, orașul care trebuie să-și descopere și să-și promoveze adevăratele valori. Gavrilă Mihăilă Ștrifundă este una dintre ele.

Între 1945 și 1991, Maramureșul de nord a fost ocupat de URSS, ca teritoriu al RSS Ucrainene, iar astăzi face parte din Ucraina.Trist.

Ionuț Țene